ICCJ. Decizia nr. 1767/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1767/2012

Dosar nr. 1767/33/2011/a5

Şedinţa publică din 25 mai 2012

Asupra recursului de faţă:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din şedinţa publică din 04 mai 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1767/33/2011/a5, potrivit art. 1608a alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.S.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Cluj, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:

- luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (18 acte materiale);

- complicitate la spălare de bani în formă continuată prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (19 acte materiale);

- complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 290 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în formă continuată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (19 acte materiale);

- trafic de influenţă în formă continuată prev. de art. 257 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (21 acte materiale);

- instigare la spălare de bani în formă continuată prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (23 acte materiale);

- instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în formă continuată cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (23 acte materiale);

- primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 C. pen.;

- totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Aşadar, prima condiţie de admisibilitate prevăzută de textul procedural la primul alin., a fost îndeplinită, întrucât maximul special al infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată nu depăşea 18 ani.

Conform art. 1602 alin. (2), liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de textul procedural a fost îndeplinită, deoarece nu a rezultat din nicio probă că odată pus în liberate ar comite alte fapte sau că ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului, în cauză în modalitatea expusă în textul procedural menţionat mai sus.

În concluzie, Curtea a putut aprecia că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de C. proc. pen. privind admiterea în principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar.

Cu privire la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar s-a arătat că, deşi liberarea provizorie sub control judiciar nu figurează în mod expres printre măsurile preventive enumerate în art. 136 C. proc. pen., potrivit alin. (2) al aceluiaşi art., scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune. De aceea, deşi liberarea provizorie sub control judiciar nu reprezintă o măsură autonomă, în raport cu celelalte măsuri preventive, întrucât depinde de existenţa arestării preventive, sub aspectul naturii juridice, reprezintă însă o măsură procesuală, cu caracter preventiv, destinată a înlocui măsura arestării preventive, atunci când peste temeiurile iniţiale s-au suprapus temeiuri care justifică instituirea controlului judiciar.

Plecând de la această premisă, precum şi de la interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia liberării provizorii sub control judiciar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a reţinut ca şi condiţie esenţială şi prealabilă, preexistenţa măsurii arestării preventive legal luată (sau după caz prelungită ori menţinută) faţă de învinuit sau inculpat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011, privind recursul în interesul legii, care este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, conform art. 4145 alin. (4) C. proc. pen., a statuat că pentru a putea hotărî asupra unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar, judecătorul trebuie să constate îndeplinirea cerinţelor de admisibilitate prevăzute la art. 1606 C. proc. pen., a condiţiei pozitive prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., precum şi a subzistenţei temeiurilor care au stat la baza luării măsurii preventive, să verifice în cadrul examenului de temeinicie a cererii şi în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei în discuţie dacă există sau nu date din care să rezulte necesitatea de a-i împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni, ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, respectiv în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în liberate provizorie sub control judiciar a învinuitului ori inculpatului.

Conform acestei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, numai după verificarea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de textele procedurale şi după verificarea prealabilă a subzistenţei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă (temeiuri ce au determinat şi prelungirea, iar mai apoi menţinerea ei) se poate proceda la examinarea pe fond, adică a temeiniciei prezentei cereri.

În cadrul examenului de temeinicie, în conformitate cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii, instanţa are obligaţia de a stabili prin prisma ansamblului probelor aflate la dosarul cauzei şi prin prisma persoanei, dacă, în concret, dispunerea liberării provizorii ar putea produce un risc de împiedicare a bunei desfăşurări a procesului penal. La baza unui asemenea risc nu poate să stea o afirmaţie abstractă şi cu caracter general. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că „gravitatea unei acuzaţii nu este prin sine un motiv pertinent şi suficient pentru a justifica privarea de libertate, decât dacă se bazează pe date concrete, de natură să demonstreze că eliberarea persoanei deţinute preventiv ar crea un pericol real pentru ordinea publică, iar după trecerea unei perioade de timp de la data luării măsurii respective detenţia provizorie nu mai poate fi menţinută, exclusiv, în considerarea naturii infracţiunilor şi a impactului lor asupra ordinii publice.”

În această privinţă devenea relevant stadiul procesual al dosarului, care se află în faţa instanţei de fond, înainte de al doilea termen după strămutarea de la Curtea de Apel Cluj, la Curtea de Apel Târgu Mureş. Atât dânsul, cât şi coinculpatul S.C. au fost ascultaţi de judecătorul Curţii de Apel Cluj, a fost declanşată cercetarea judecătorească şi s-a dispus citarea primilor patru martori menţionaţi în rechizitoriu. În faza actelor premergătoare au fost efectuate interceptări şi înregistrări ale convorbirilor telefonice, precum şi în mediul ambiental, înregistrări ce se regăsesc pe suporţi optici în conformitate cu dispoziţiile art. 913 alin. (2) C. proc. pen. În aceste condiţii, lăsarea sa în liberate provizorie nu poate să creeze pericolul zădărnicirii aflării adevărului prin alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă.

Devenea, de asemenea, imposibilă zădărnicirea aflării adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, atât timp cât, cu ocazia declaraţiilor pe care le-a dat în faţa organelor de urmărire penală şi în faţa instanţei, şi-a manifestat interesul pentru aflarea adevărului în prezenta cauză şi a subliniat faptul că niciuna dintre declaraţiile martorilor, ascultaţi în prezenta cauză, nu era incriminatoare.

În ceea ce privea posibilitatea ca odată lăsat în liberate să comită alte infracţiuni, s-a arătat că nu există niciun fel de date din care să rezulte această posibilitate. În aprecierea existenţei acestei posibilităţi, judecătorul trebuie să indice date şi informaţii certe şi concludente din care să rezulte iminenţa săvârşirii unor noi infracţiuni. Devenea, de asemenea, relevantă, situaţia sa personală, caracterizată prin lipsa antecedenţei penale.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1138 din 23 martie 2010, decizie prin care a fost admis recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de liberare provizorii sub control judiciar, precum şi prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a aceleiaşi Curţi, unde s-a arătat că trebuie să existe date din care să rezulte că inculpatul ar intenţiona să fugă, sau să se sustragă de la urmărirea penală, de Ia judecată ori de Ia executarea pedepsei sau că ar exista date că încearcă să zădărnicească aflarea adevărului în mod direct sau indirect prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau prin distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Mihuţă c. României, din 14 septembrie 2009, Curtea europeană a sancţionat faptul că instanţele interne au prelungit şi menţinut, în mod repetat, detenţia reclamantului, printr-o motivare succintă şi abstractă, fără a analiza argumentele aduse de acesta. Ori, Curtea a arătat că: „Desigur, necesitatea de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei a fost deja recunoscută de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privări de libertate (Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, pag. 19, parag. 39, şi, mutatis mutandis, Garycki c. Poloniei, nr. 14.348/02, parag. 48, 06 februarie 2007). Cu toate acestea, în speţă, judecătoria nu a oferit nicio explicaţie pentru a justifica cum ar fi putut punerea în libertate a reclamantului să aibă un impact negativ asupra societăţii sau cum ar fi împiedicat ancheta” (parag. 29).

Într-o cauză foarte recentă, Riccardi c. României, din 03 aprilie 2012, Curtea a observat că, deşi reclamantul a solicitat, în mod expres şi repetat, instanţelor naţionale să ia în considerare şi alte măsuri alternative, instanţele au refuzat dispunerea acestora, fără a explica de ce, prin utilizarea lor, nu s-ar fi putut asigura buna desfăşurare a procesului penal (parag. 78).

Mai mult, întrucât nu există criterii legale care să stea la baza aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, instanţa trebuie să se raporteze atât la elementele ce privesc faptele pentru care este cercetat, cât şi datele care circumstanţiază persoana inculpatului (decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa constantă, arătând că în examinarea posibilităţii luării unor măsuri alternative, care să conducă la eliberarea persoanei, dar şi să asigure prezentarea sa la proces, instanţele trebuie să ia în considerare nu doar factorii care ar conduce la menţinerea stării de detenţie, ci şi factorii care ar impune eliberarea: faptul că persoana arestată are o locuinţă permanentă, o familie stabilă şi legături sociale puternice, lipsa cazierului, starea de sănătate, etc (a se vedea, D. Bogdan, „Arestarea preventivă şi detenţia în jurisprudenţa C.E.D.O.”, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2011, pag. 180; în acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Vafiadis c. Greciei, din 02 iulie 2009; cauza Moiseyev c. Rusiei, din 09 octombrie 2008; Nerattini c. Greciei, din 18 decembrie 2008; Khudobin c. Rusiei, din 26 octombrie 2006).

În cauza Tarău c. României, Curtea a arătat că: „instanţele interne au refuzat să analizeze argumentele prezentate de partea interesată, cu privire la profilul său personal şi la situaţia sa familială, că, de cele mai multe ori, ele nu i-au analizat situaţia în mod individual şi că în niciun moment ele nu au analizat posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 parag. 3 prevede ca autorităţile să ia în considerare astfel de măsuri în cazul în care situaţia se pretează la acestea, iar acuzatul prezintă garanţii referitoare la prezentarea sa la proces (mutatis mutandis, Becciev c. Moldovei, din 04 octombrie 2005, parag. 62, şi Calmanovici c. României, din 01 octombrie 2008, parag. 98 şi 100) „(parag. 51). În alte cauze, Curtea a arătat că dispunerea unei alte măsuri alternative arestului preventiv este cu atât mai necesară în situaţia în care există argumente importante ce militează în favoarea eliberării reclamantului, şi anume vârsta şi starea precară de sănătate (Scundeanu c. României, 15 martie 2010; Nerattini c. Greciei, 18 decembrie 2008). În cauza Scundeanu, Curtea a mai observat că „instanţele interne nu au examinat în mod individual situaţia reclamantului, profilul său personal şi situaţia sa familială şi nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 parag. 3 conţine cerinţa ca autorităţile să ţină seama de asemenea măsuri în măsura în care se pot aplica situaţiei în cauză, iar acuzatul oferă garanţii privind prezentarea la audiere” (parag. 87). Într-o altă cauză, Curtea a sancţionat faptul că instanţele nu au avut în vedere circumstanţe, precum: lipsa cazierului judiciar, faptul că nu exista pericolul de sustragere, dat fiind că reclamantul avea o locuinţă stabilă, avea studii universitare, recomandări pozitive de Ia locul de muncă şi avea o sănătate fragilă (Dolgova c. Rusia, 02 martie 2006).

Raportat Ia toate aceste elemente era relevant faptul că nu are antecedente penale, este căsătorit, are doi copii minori, are puternice relaţii sociale şi are o carieră universitară, fiind profesor universitar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia mai sus invocată a statuat că „judecătorul trebuie să aprecieze, în funcţie de datele concrete din dosar, dacă temeiurile iniţiale justifică sau nu în continuare privarea de libertate, având vedere probele administrate nemijlocit, gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrate prin probe, impactul social al faptei reţinute în sarcina inculpatului, vârsta, antecedentele penale şi sănătatea acestuia.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 1138 din 23 martie 2010, decizie prin care a fost admis recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de liberare provizorii sub control judiciar, a subliniat faptul că „gradul de pericol social al faptei nu trebuie confundat cu pericolul concret pentru ordinea publică, acesta din urmă fiind necesar a fi stabilit în baza unor probe certe”.

Analiza pericolului concret pentru ordinea publică presupune o evaluare riguroasă şi imparţială, situată dincolo de impactul mediatic al cauzei, judecătorul trebuind să aprecieze dacă lăsarea sa în liberate creează o stare de primejdie pentru raporturile sociale şi normala lor desfăşurare.

Instanţa nu trebuie să se mărginească numai la a face, în mod abstract, referire la gravitatea faptelor şi tulburarea ordinii publice, fără să motiveze caracterul cert şi actual al atingerii ordinii publice şi fără să precizeze cum anume, eliberarea reclamantului, ar avea un asemenea efect (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Prencipe c. Monaco din 16 iulie 2009). Relevantă devenea şi hotărârea Calmanovici c. României, din 01 octombrie 2008, unde Curtea a apreciat că scurta trimitere la gravitatea faptelor comise, la modul în care acuzaţii le-au comis şi la calitatea, acestora din urmă, nu ar putea completa lipsa de motivare, fiind de natură să pună mai multe întrebări decât să ofere răspunsuri în privinţa rolului acestor elemente, în existenţa invocată a unui pericol pentru ordinea publică în cazul respectiv (în acelaşi sens a se vedea cauza Tiron c. României din 07 aprilie 2009; Jiga c. României din 16 martie 2010, Tarău c. României din 24 februarie 2009). Într-o altă cauză, instanţa europeană a subliniat că instanţele interne nu au justificat, în mod concret, pe baza unor fapte relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi fost efectiv ameninţată, în cazul în care reclamantul ar fi fost lăsat liber. În plus, riscul unui impact negativ asupra opiniei publice descreşte pe măsură ce trece şocul iniţial provocat de infracţiune (Degeraţii c. României, 06 iulie 2010, parag. 47).

Cu referire la pericolul concret pentru ordinea publică, Curtea europeană a statuat că scurta referire a instanţelor interne la gravitatea infracţiunilor, la circumstanţele în care acestea au fost comise, precum şi la severitatea unei potenţiale sentinţe, nu pot înlocui neindicarea motivelor concrete ce ar putea justifica continuarea detenţiei preventive (Riccardi c. României, din 03 aprilie 2012, parag. 76). Mai mult, riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie să fie apreciat în mod abstract de către autorităţi, acestea trebuind să se bazeze pe probe, iar nu pe prezumţii şi presupuneri (Scundeanu c. României, 16 februarie 2010, parag. 84; Bouchet c. Franţei, 20 martie 2001, parag. 40; Johannes Joseph Mărie Elise Hendriks c. Olandei şi Antonio Kialauda Kanzi c. Olandei, 05 iulie 2007).

Chiar dacă la momentul luării măsurii arestării preventive, instanţa, care a dispus această măsură, a apreciat că este justificată reţinerea temeiului prevăzut de art. 148, lit. f), instanţa de fond trebuie să ia în considerare faptul că, o dată cu trecerea timpului, intervine o atenuare a temeiului mai sus arătat. Un astfel de pericol scade, în mod necesar, în timp şi, prin urmare, autorităţile judiciare trebuie să prezinte motive şi mai specifice care să justifice persistenţa motivelor detenţiei (LA. c. Franţei, 23 septembrie 1998, parag. 104-105, Garringuec c. Franţei, 10 iulie 2008). În consecinţă, continuarea detenţiei nu se justifică, într-o anumită speţă, decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale (Smirnova c. Rusiei, din 24 iulie 2003, parag. 61).

Persistenţa motivelor plauzibile de a bănui că persoana privată de libertate ar fi comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a regularităţii detenţiei, dar după o anumită perioadă, care nu poate fi determinată în abstract, ea nu mai este suficientă. În consecinţă, instanţele de judecată au obligaţia de a analiza situaţia personală a reclamantului, cât mai în detaliu şi să indice motive specifice pentru menţinerea detenţiei (Khudoyorov c. Rusiei, din 08 noiembrie 2005). De aceea, şi raportat la acest temei, instanţele trebuie să analizeze toate circumstanţele de natură a îndepărta existenţa interesului general de menţinere a detenţiei şi să le menţioneze în deciziile referitoare la cererile de eliberare formulate de persoana privată de libertate (Vrencev c. Bulgariei, 23 septembrie 2008; Jaworski c. Poloniei, 28 martie 2006; Kalay c. Turciei, 22 septembrie 2005). Într-o altă cauză, Curtea a constatat violarea prevederilor art. 5 parag. 3, în condiţiile în care instanţele nu au ţinut seama de faptul că acuzaţiile aduse reclamantului erau susţinute de elemente care şi-au diminuat importanţa, nu şi-au sporit-o (Labita c. Italiei, hotărârea din 06 aprilie 2000).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat şi cu privire la reacţia opiniei publice prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011, statuând că acesta nu poate să justifice, în mod singular, privarea de liberate; acceptarea concluziei contrare echivalând cu a considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate ar trebui menţinută în stare de arest până la pronunţarea unei hotărâri, pe fond, de către instanţa de judecată, fără posibilitatea liberării acesteia în cursul procedurii.

Mai mult, nu a rezultat din nicio probă că judecarea sa în stare de liberate ar putea crea în rândul opiniei publice un sentiment de insecuritate şi ideea că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale, dacă ar fi lăsat în libertate.

Instanţa trebuia să analizeze posibilitatea liberării provizorii sub control judiciar şi având în vedere garanţia duratei rezonabile a arestării preventive, impusă de art. 5 parag. 3 din Convenţie. Perioada totală de detenţie preventivă a depăşit un termen total de 5 luni. O astfel de durată a arestului preventiv se poate constitui într-o formă anticipată de executare a pedepsei, aspect ce contravine jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, este relevantă hotărârea Calmanovici c. României, parag. 99, unde se arată „Ştiind că instanţele interne trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie cu ocazia examinării necesităţii de a prelungi arestarea preventivă a unui acuzat, trebuie reamintit că menţinerea în detenţie nu ar putea servi Ia anticiparea asupra unei pedepse privative de libertate bazându-se în principal şi în mod abstract pe gravitatea faptelor comise (a se vedea, mutatis mutandis, Patsuria c. Georgiei, din 06 noiembrie 2007, parag. 71, şi Letellier c. Franţei, din 26 iunie 1991, parag. 51).

Potrivit judecătorilor de la Curtea europeană, motivele invocate de instanţe trebuie să poată justifica orice perioadă de detenţie, oricât de mică: art. 5 parag. 3 nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza o detenţie preventivă în mod necondiţionat cu condiţia ca aceasta să nu depăşească o anumită durată (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Irinel Popa c. României, din 01 decembrie 2009; Tarău c. României, din 24 februarie 2009). Iată de ce Curtea a constatat violarea prevederilor art. 5 parag. 3, pentru nerespectarea duratei rezonabile a detenţiei, în cauze în care durata arestului a fost relativ scurtă. În acest sens, prezint următoarele exemple: în cauza Castraveţ c. Moldovei, din 13 martie 2007, Curtea a constatat violarea prevederilor art 5 parag. 3, în condiţiile în care perioada de arest preventiv a fost de 4 luni şi 16 zile; în cauza Tase c. României, din 10 iunie 2008, pentru o perioadă de 4 luni şi 3 zile; în cauza Irinel Popa şi alţii c. României, pentru 4 luni şi o zi; în cauza Şarban c. Moldovei, din 04 octombrie 2005, arestul a durat 3 luni şi 4 zile; în cauza Oprea c. Moldovei, din 21 decembrie 2010, arestul a durat doar 26 de zile; în cauza Vrencev c. Bulgariei, din 23 septembrie 2008, arestul a durat doar 20 de zile. Aşadar, justificarea oricărei perioade de detenţie, indiferent cât ar fi aceasta de scurtă, trebuie să fie convingător demonstrată de autorităţi (Jiga c. României, 16 martie 2010; Şarban c. Modovei, cit. supra).

Menţinerea în detenţie nu se poate justifica într-o cauză, decât dacă există probe (indicii concrete), ale unui autentic interes general care, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, prevalează asupra regulii respectării libertăţii individuale (Labita c. Italiei, Marea Cameră, 06 aprilie 2004; Kudla c. Poloniei, Marea Cameră, 26 octombrie 2000). însuşi scopul art. 5 parag. 3 din Convenţie este acela de a impune eliberarea persoanei private de libertate, în momentul în care detenţia încetează a mai fi rezonabilă (Calmanovici c. României, cit. supra; McKay c. Regatul Unit, Marea Cameră, 03 octombrie 2006). S-a arătat că substanţa însăşi a parag. 3 este dreptul de a rămâne în libertate în aşteptarea unei soluţii ce se va pronunţa pe fond (Tinner c. Elveţiei, 26 aprilie 2011; Leviere c. Belgia, din 08 noiembrie 2007). Tot în hotărârea Tinner c. Elveţiei, din anul 2011, Curtea a subliniat că detenţia provizorie trebuie să apară ca soluţie ultimă, ce se justifică numai atunci când celelalte opţiuni, disponibile, s-au dovedit insuficiente.

Aşadar, încă din primele hotărâri prin care instanţa europeană a constatat nerespectarea garanţiei impuse de art. 5 parag. 3 din Convenţie, aceasta a precizat că detenţia provizorie a unui acuzat nu poate fi menţinută dincolo de limitele ei rezonabile (Wemhoff c. Germaniei, 27 iunie 1968). În cauza imediat următoare, Neumeister c. Austriei, tot din 27 iunie 1968, Curtea a subliniat: „caracterul rezonabil al duratei unei detenţii trebuie să fie apreciat în funcţie de situaţia detenţiei, în care se găseşte o persoană acuzată. Până la condamnare ea este prezumată nevinovată, astfel că obiectul dispoziţiei analizate este (...) acela de a impune eliberarea ei provizorie, din moment de menţinerea în detenţie încetează a mai fi rezonabilă. Eliberarea provizorie a celui acuzat trebuie să fie ordonată, dacă se pot obţine, din partea lui, garanţii suficiente care-i asigură prezenţa în fazele procesuale în discuţie”.

Argumentele pro şi contra menţinerii în detenţie nu trebuie să fie „generale şi abstracte” deoarece caracterul rezonabil al unei perioade de arest preventiv nu poate fi apreciat in abstracto, ci în fiecare caz, în funcţie de circumstanţele cauzei {Calmanovici c. României, cit. supra; Smirnova c. Rusiei, 25 iulie 2003; Romanov c. Rusiei, 20 octombrie 2005). Orice menţinere în arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către instanţe (Chichkov c. Bulgariei, nr. 38.822/97, parag. 66, C.E.D.O. 2003-1, şi Musuc c. Moldovei, nr. 42.440/06, parag. 41, 06 noiembrie 2007).

Altfel spus, instanţele care analizează temeinicia şi oportunitatea punerii în libertate a inculpatului în urma formulării unei cereri de eliberare trebuie să examineze toate elementele pertinente şi concludente, apte să confirme, fie menţinerea detenţiei, fie punerea în libertate (Naus c. Poloniei, 16 septembrie 2008; Belov c. Rusiei, 03 iulie 2008; Hesse c. Austriei, 25 ianuarie 2007). Curtea a sancţionat, în mod constant, încheierile şi ordonanţele de menţinere a măsurii arestării preventive, precum şi hotărârile prin care au fost respinse cererile de liberare condiţionată sub control judiciar, atunci când acestea s-au limitat la a menţiona anumite criterii impuse de lege şi au omis să specifice cum aceste criterii devin aplicabile în cazul respectiv (a se vedea Begu c. României, 15 martie 2011; Irinel Popa şi alţii c. României, 01 decembrie 2009; Tănase c. României, 12 mai 2009; Tarău c. României, 24 februarie 2009; Tiron c. României, 07 aprilie 2009).

Cât priveşte sarcina probei, Curtea a subliniat că prezumţia este în sensul eliberării persoanei, motiv pentru care revine autorităţilor naţionale sarcina de a stabili şi de a demonstra existenţa unor fapte concrete care să justifice neaplicarea regulii privind respectarea libertăţii individuale (Moiseyev c. Rusiei, din 09 octombrie 2008). O persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie întotdeauna să fie eliberată, în cursul procesului, dacă autorităţile nu pot demonstra, prin probe, că există motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica continuarea detenţiei preventive (Prencipe c. Monaco, 16 iulie 2009; Mckay c. Regatul Unit, MC, 03 octombrie 2006; Castraveţ c. Moldovei, 13 martie 2007; Neumeister c. Austriei, 27 iunie 1968). Schimbarea sarcinei probei - prin transferarea acesteia la persoana privată de libertate - înseamnă răsturnarea regulii impuse de art. 5 din Convenţie, conform căreia arestarea preventivă este o excepţie de la dreptul la libertate, permisibilă numai în cazurile exhaustiv enumerate şi strict definite (Moiseyev c. Rusiei, din 09 octombrie 2008).

Având în vedere circumstanţele cauzei, precum şi cele personale, scopul măsurilor preventive menţionat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. poate fi realizat şi prin lăsarea sa în libertate sub control judiciar.

S-a mai menţionat, de asemenea, de către inculpat că are cunoştinţă de dispoziţiile legale privitoare la cazurile de revocare a liberării provizorii sub control judiciar.

Constatând că cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul A.S. era admisibilă în principiu această instanţă reţine că, prin prisma prev. alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen., această cerere este neîntemeiată. Motivele pentru care instanţa a ajuns la această concluzie sunt cele care se vor expune în continuare:

Acest inculpat, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Departamentul Naţional Anticorupţie, Serviciul Teritorial Cluj, a fost deferit justiţiei la data de 22 decembrie 2011 sub acuza comiterii în condiţiile concursului real de infracţiuni a faptelor penale incriminate de dispoziţiile:

- art. 257 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (21 acte materiale);

- art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (23 acte materiale);

- art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. cu referire la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (23 acte materiale);

- art. 254 alin. (1) C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (18 acte materiale);

- art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 565/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (19 acte materiale);

- art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 290 C. pen. coroborat cu art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (19 acte materiale),

- art. 256 C. pen.

În prezenta cauză inculpatul-petent a fost supus la data de 10 noiembrie 2011, orele 00.30, măsurii preventive a reţinerii pentru o perioadă de 24 ore, ulterior acesta fiind supus măsurii preventive a arestului preventiv pentru o perioadă de 29 zile, în baza mandatului de arestare preventivă din 11 noiembrie 2011 emis de către Curtea de Apel Cluj. Mandatul de arestare preventivă emis pe seama acestui inculpat-petent a avut la bază încheierea penală nr. 131 din 11 noiembrie 2011 a curţii de Apel Cluj. Astfel cum s-a reţinut şi prin încheierea de şedinţă din 04 aprilie 2012 a acestei instanţe (instanţă învestită cu soluţionarea prezentei cauze, deoarece, prin sentinţa nr. 271 din 20 februarie 2012 a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Cluj la Curtea de Apel Târgu Mureş), măsura preventivă a arestului a fost menţinută faţă de inculpat ca urmare a subzistenţei faţă de acesta a prev. art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Prezenta cerere de liberare provizorie sub control judiciar se analizează nu doar prin prisma considerentelor de temeinicie invocate de petent, prin apărătorii săi aleşi, în această cerere, dar şi prin analizarea probatoriului administrat în cauză până la acest moment procesual. Este perfect adevărat faptul că cercetarea judecătorească în cauză este la debut (în speţa pendinte reuşindu-se doar audierea a trei dintre inculpaţii cauzei), dar acest aspect nu împiedică instanţa de fond să coroboreze aspectele expuse în cererea de liberare provizorie formulată cu cele care rezultă din interpretarea coroborată a probatoriului administrat în prima fază a procesului penal de către organele judiciare.

Până la soluţionarea definitivă a unei cauze penale, în care persoana acuzată este supusă celei mai drastice măsuri restrictive de libertate, aceasta are posibilitatea de a formula diferite cereri prin care să obţină punerea sa în libertate, cu sau fără obligarea sa de a se supune unor limitări, unor obligaţii instituite de legiuitorul naţional. Potrivit legislaţiei procesual penale române, atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii, inculpaţii pot recurge la formularea cererilor reglementate de art. 1601 C. proc. pen. Inculpatul a înţeles să recurgă la formularea acestei cereri invocând nu doar circumstanţele persoanele extrem de favorabile, faptul că niciuna dintre infracţiunile pentru care a fost deferit justiţiei nu este sancţionată cu pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani, dar şi împrejurarea că atât legislaţia naţională, cât şi cea europeană, recomandă judecătorilor învestiţi cu soluţionarea unor astfel de cauze să aprecieze asupra oportunităţii şi justeţei înlocuirii măsurii privative de libertate cu o măsură mai puţin drastică.

Avându-se în vedere jurisprudenţa europeană invocată de către petent, prin apărătorii săi aleşi, în urma reanalizării conţinutului hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele invocate se apreciază că fiecare cauză penală are specificul său, durata măsurii arestului preventiv impunându-se a fi analizată prin prisma acestui specific.

Inculpatul-petent, ce este la primul conflict cu legea penală şi care are un grad de instruire şi de cultură extrem de ridicate, este acuzat de comiterea unor infracţiuni pe care le-ar fi comis în timpul şi în legătură cu exercitarea funcţiei publice de Primar al municipiului Cluj Napoca. Aceste acuze vizează infracţiuni ce sunt sancţionate, fiecare în parte, cu pedeapsa închisorii mai mică de 18 ani, dar lăsarea sa în libertate la acest moment procesual, subsecvent admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, impietează buna desfăşurare a procesului penal, prin prisma posibilităţii ca acest petent să se plaseze din nou în sfera ilicitului penal.

Din analizarea conţinutului declaraţiilor martorilor H.S.H., V.A.M., N.S.O., L.A.A., T.G., L.L., A.C.G., T.C., C.M.E., B.I., P.V., C.E.C., C.D., S.G., L.A., S.M.C. coroborate cu conţinutul proceselor-verbale de percheziţie domiciliară efectuate la locuinţa acestui inculpat cu declaraţia coinculpatei D.A. şi cu conţinutul interceptărilor telefonice şi a convorbirilor ambientale autorizate a se efectua în cauză (convorbiri telefonice şi ambientale ale acestui petent şi ale coinculpatei A.U.M.), rezultă că, lăsat în libertate, chiar şi cu anumite restricţii, inculpatul ar impieta buna desfăşurare a prezentei cauze. Pe parcursul a aproximativ 2 ani de zile, exercitând o funcţie ce implică nu doar exerciţiul autorităţii de stat, dar şi confirmarea încrederii acordate de către populaţia ce l-a ales în funcţia de Primar al unui important municipiu al ţării, acest petent ar fi săvârşit infracţiuni prin care ar fi favorizat societăţile comerciale conduse de către coinculpaţii D.A. şi S.C., în dauna altor agenţi economici şi contra unor substanţiale sume de bani.

Se apreciază că inculpatul, prin relaţiile de amiciţie şi serviciu dezvoltate la nivelul municipiului Cluj, dar şi la nivelul întregii ţări, ar putea să se angajeze din nou în sfera ilicitului penal, în contextul în care, aşa cum s-a mai arătat, exercitând funcţia de primar al unui important municipiu al ţării, ar fi comis cele şapte infracţiuni pentru care a fost deferit justiţiei. În prezenta cauză, atât faza urmăririi penale, cât şi cea a cercetării judecătoreşti s-au desfăşurat cu stricta respectare a principiului celerităţii, perioada de când acest inculpat este privat de libertate (avându-se în vedere cele două etape procesuale anterior menţionate) nedepăşind termenul rezonabil ce trebuie respectat în orice cauză penală în care inculpaţii se află supuşi măsurii privative a arestului.

La acest moment procesual, stabilit pentru soluţionarea de urgenţă a acestei cereri formulate de inculpatul-petent, se apreciază că normala desfăşurare a procesului penal impune respingerea acestei cereri deoarece, este necesar ca inculpatului să nu i se creeze noi oportunităţi pentru angajarea sa în sfera ilicitului penal, iar pe de altă parte, la nivelul opiniei publice nu trebuie conturat şi mai puternic sentimentul de neîncredere în organele abilitate ale statului de a trage la răspundere penală persoane pentru infracţiunile ce le sunt imputate. Aşa cum s-a mai arătat, inculpatul ar fi comis faptele ce îi sunt reţinute în sarcină în exercitarea mandatului de Primar al municipiului Cluj Napoca, aceste acuze sunt acuze cu grad de pericol social ridicat în contextul în care acestea ar fi fost comise de către un funcţionar public, ales, ca urmare a încrederii manifestate, prin vot, a electoratului din comunitatea respectivă şi care infracţiuni ar fi fost posibil a le fi săvârşit acest petent prin legăturile sale dezvoltate cu potenţi oameni din sfera socio-economică şi chiar politică.

Pentru toate considerentele prezentate, Curtea, în baza art. 1608a alin. (6) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de către inculpatul A.S.

Împotriva acestei hotărâri, încheierea din 04 mai 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1767/33/2011, în termen legal, s-a exercitat recurs de către inculpatul A.S.

Inculpatul A.S. invocă faptul că încheierea atacată este nelegală şi netemeinică. Arată că deşi liberarea provizorie sub control judiciar nu figurează printre măsurile preventive, totuşi, conform art. 136 alin. (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub ambele forme, scopul fiind cel arătat în alin. (1) al art. 136 C. proc. pen., şi anume asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal şi împiedicarea sustragerii de la judecată sau de la executarea pedepsei. De aceea, analiza cererii de liberare provizorie sub control judiciar, sub aspectul temeiniciei trebuie să se raporteze obligatoriu la scopul măsurilor preventive pentru a vedea dacă în concret această măsură are aptitudinea de a realiza scopurile măsurilor preventive. În acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia în interesul legii nr. 17 din 17 octombrie 2011, care este obligatorie pentru instanţă. În acest context, plecând de la aceste prevederi şi de la dispoziţia de principiu prevăzută la art. 1601 alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, există o vocaţie procedurală a unui inculpat, care este arestat preventiv, de a obţine în cursul procedurii liberarea provizorie, fie sub control judiciar, fie pe cauţiune, ceea ce înseamnă că o asemenea cerere poate fi apreciată de instanţă ca fiind netemeinică doar dacă în concret se poate constata că lăsarea în libertate sub control judiciar, ar împiedica buna desfăşurare a procesului penal. Ori, în acest moment procesual, în condiţiile în care urmărirea penală este finalizată, dosarul fiind adus în faţa instanţei cu rechizitoriu, lipseşte cu desăvârşire atât riscul comiterii unei noi infracţiuni, cât şi riscul împiedicării bunei desfăşurări a procesului penal. De asemenea, lipseşte cu desăvârşire şi riscul ca în situaţia în care inculpatul este lăsat în libertate provizorie sub control judiciar, să nu se prezinte ulterior la dezbaterile instanţei penale, asemenea riscuri nu pot avea la bază doar simpla afirmaţie în sensul că dacă inculpatul ar fi lăsat liber la acest moment atunci ar exista riscul influenţării martorilor pentru simplul considerent că nu au cerut încă cercetarea judecătorească sau dacă inculpatul ar fi lăsat liber la acest moment, atunci oricând acesta ar putea să nu se prezinte la dezbateri sau că ar exista posibilitatea comiterii unei noi infracţiuni în condiţiile în care nu există nici măcar o simplă dată din care să rezulte existenţa unor asemenea riscuri.

Examinarea sub aspectul temeiniciei va purta, astfel cum a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asupra pericolului concret pentru ordinea publică. Sub acest aspect, o asemenea cerere poate fi respinsă ca netemeinică pe acest criteriu doar atunci când instanţa constată cu ocazia analizei cererii sub aspectul temeiniciei că starea de pericol care este creată prin infracţiune, nu poate fi înlăturată decât prin menţinerea măsurii arestării preventive, în sensul că se impune ca inculpatul să rămână în stare de arest preventiv pentru ca această stare de pericol să fie înlăturată. în această privinţă, nu este suficientă doar invocarea pericolului pentru ordinea publică de o manieră abstractă printr-o simplă afirmaţie plecând doar de la limitele de pedeapsă prevăzute în textul incriminator sau plecând de la calificarea în mod abstract a infracţiunilor de corupţie ca fiind infracţiuni grave, astfel încât să se poată considera că ar exista o periclitare a ordinii publice. De asemenea, pericolul pentru ordinea publică nu poate avea la bază doar sentimentul de insecuritate sau de neîncredere în actul de justiţie care se invocă în mod frecvent, ci trebuie să aibă la bază fapte materiale concrete, trebuie să existe motive suficiente din care să rezulte că dacă se admite o asemenea cerere şi, în consecinţă, inculpatul este lăsat în libertate provizorie sub control judiciar, atunci ar exista un pericol real şi efectiv pentru ordinea publică; Or, din materialul dosarului nu rezultă asemenea elemente de fapt, ci dimpotrivă, atât criteriul gravităţii prin prisma modului de săvârşire a faptelor materiale şi prin prisma urmărilor acestora, astfel cum sunt descrise în rechizitoriu, nu confirmă o tulburare a ordinii publice de o asemenea manieră încât să fie respinsă cererea de liberare provizorie sub control judiciar.

Pe de altă parte, în aprecierea cu privire la existenţa unei tulburări a ordinii publice de o asemenea forţă încât să justifice respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, este necesar să se ţină seama de persoana inculpatului, de lipsa antecedentelor penale, de criteriile de alegere a măsurilor preventive arătate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în această privinţă nu poate fi ignorat comportamentul pe care l-a avut inculpatul anterior şi nu poate fi ignorată atitudinea procesuală a inculpatului, pe timpul desfăşurării procedurilor, care veghează dimpotrivă la acest moment pentru inexistenţa unei tulburări a ordinii publice.

De aceea pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului, casarea şi în rejudecare admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, să se constate că este întemeiată şi să se dispună punerea în libertate a inculpatului sub control judiciar şi să se instituie obligaţiile care sunt imperative şi care sunt prev. în alin. (3) a art. 1602 C. proc. pen. şi dacă instanţa consideră că este necesar şi o parte din obligaţiile facultative prev. în art. 1602 alin. (3) C. proc. pen. printre care obligaţia inculpatului de a nu lua legătura cu martorii, inclusiv cu cei doi inculpaţi şi, de asemenea, şi interzicerea exerciţiului funcţiei de primar.

Instanţa de recurs, faţă de motivele concret invocate, cu analiza cauzei sub toate aspectele, reţine următoarele:

Inculpatul A.S. a fost trimis în judecată la data de 22 decembrie 2011 prin rechizitoriul Departamentul Naţional Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj din Dosar nr. 60/P/2011, în stare de arest preventiv.

În sarcina inculpatului A.S. s-a reţinut comiterea infracţiunilor de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (18 acte materiale), complicitate la spălare de bani în formă continuată prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (19 acte materiale), complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 290 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în formă continuată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (19 acte materiale), trafic de influenţă în formă continuată prev. de art. 257 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (21 acte materiale), instigare la spălare de bani în formă continuată prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (23 acte materiale), instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 în formă continuată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (23 acte materiale), primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Acuzaţiile aduse inculpatului A.S. constau în aceea că, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, ar fi pretins de la inculpata D.A. remiterea unor foloase materiale necuvenite, lăsând să se creadă faţă de aceasta că are influenţă pe lângă directorul R.A.T.U.C. Cluj, N.L. şi că-l va determina pe acesta să încheie poliţe de asigurare pentru parcul auto al regiei cu societatea administrată de inculpată, primind în perioada mai 2009-septembrie 2011, în 21 de tranşe, suma totală de 274.330,54 RON, disimulată prin încheierea a două contracte de asistenţă juridică între societatea inculpatei SC G.F. SRL şi Cabinetul de avocatură al inculpatei A.M. În baza aceleiaşi rezoluţii ar fi instigat pe inculpatele A.M. şi D.A. la încheierea a două contracte de asistenţă juridică şi a unui nr. de 21 de facturi fiscale în perioada iulie 2008-septembrie 2011, înscrisuri care evidenţiau prestarea unor activităţi de consultanţă juridică nereale şi care ar fi avut drept scop disimularea adevăratei naturi a provenienţei banilor, încasând prin virament bancar în contul cabinetului de avocatură al soţiei suma de 274.330,54 RON.

În baza aceleiaşi rezoluţii ar fi instigat pe inculpatele A.M. şi D.A. să procedeze la încheierea fictivă a contractelor de asistenţă juridică din 01 iulie 2008 şi din 01 iulie 2009, cât şi a 21 de facturi emise în perioada mai 2009-septembrie 2011, acte ce consemnau împrejurări nereale şi în scopul ascunderii infracţiunii de trafic de influenţă.

De asemenea, în calitate de Primar al municipiului Cluj Napoca, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în cursul anului 2010 până la momentul încheierii contractului de salubrizare al municipiului Cluj Napoca, ar fi acceptat primirea de la inculpatul S.C., administrator al SC B.V. SA, a unor foloase necuvenite, disimulate printr-un contract de consultanţă încheiat la data de 02 aprilie 2010 între cabinetul de avocatură al inculpatei A.M. şi SC T.T. SRL, primind în perioada aprilie 2010-septembrie 2011, în 18 tranşe, suma totală de 262.560 RON, în scopul ca acesta, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, să procedeze la semnarea contractului de salubrizare cu SC B.V. SA, precum şi să asigure derularea ulterioară fără incidente a acestui contract.

În baza aceleiaşi rezoluţii, inculpatul A.S. ar fi sprijinit moral pe inculpata A.M. şi pe inculpatul S.C. să procedeze la încheierea fictivă a contractului de asistenţă juridică din 02 aprilie 2011 şi a unui număr de 18 facturi fiscale emise în perioada aprilie 2010-septembrie 2011, înscrisuri care evidenţiau prestarea unor activităţi de consultanţă juridică nereale şi care au avut drept scop disimularea adevăratei naturi a provenienţei banilor, încasând prin virament bancar în contul cabinetului de avocatură al soţiei sale suma de 262.560 RON şi, totodată, pentru ascunderea comiterii infracţiunii de luare de mită de către inculpat.

De asemenea, inculpatul A.S. ar fi sprijinit moral pe inculpata A.M. şi pe inculpatul S.C. să procedeze la încheierea fictivă a contractului de asistenţă juridică din 02 aprilie 2010, cât şi a unui număr de 18 facturi fiscale emise în perioada aprilie 2010-septembrie 2011, acte ce consemnau împrejurări nereale şi în scopul ascunderii comiterii infracţiunii de luare de mită, iar în calitate de Primar al municipiului Cluj Napoca, după încheierea la data de 28 iulie 2010 a contractului de delegare a serviciilor publice de salubrizare a municipiului Cluj Napoca cu SC R. SRL Bucureşti, contract încheiat de acesta în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, ar fi primit de la reprezentanţii acestei societăţi două carduri de alimentare cu carburanţi, din care unul ar fi fost utilizat în perioada noiembrie 2010-noiembrie 2011 de către inculpata A.M., care a alimentat autovehiculele proprietate personală cu carburanţi în valoarea totală de 8.826,93 RON.

Atât pentru conformare la decizia nr. 17/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi datorită faptului că inculpatul, inclusiv pe calea recursului de faţă, a contestat cu vehemenţă temeiurile de fapt şi de drept ce stau la baza subzistenţei măsurii arestului preventiv în cauză, instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea prezentului recurs redă că există în continuare probe şi indicii temeinice în sensul art. 143 C. proc. pen. care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul A.S. este autorul faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

Dintre acestea enumerăm: procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în baza autorizaţilor emise de către judecător; procese-verbale de supraveghere operativă şi planşe fotografice; procese-verbale de consemnare a activităţii inculpatului, precum şi a soţiei sale - inculpata A.U.M.; procese-verbale de supraveghere şi planşă fotografică a inculpatei D.A.; acte contabile, contracte de consultanţă, extrase de cont, declaraţiile 394, declaraţia inculpatei A.M., declaraţia inculpatului A.S., declaraţiile inculpatului S.C.; declaraţiile inculpatei D.A., declaraţiile martorei I.O.; procese-verbale de percheziţie - percheziţii efectuate în baza autorizaţiilor emise de către judecător - şi planşe fotografice, contractul de prestări de servicii de salubrizare din data de 28 octombrie 2010 încheiat între Compania de Salubritate B.V. SA şi Municipiul Cluj Napoca; autorizaţie de funcţionare emisă de Municipiul Cluj Napoca la data de 08 octombrie 2010 pentru Compania de Salubritate B.V. SA; hotărârea emisă de Consiliul Local al Municipiului Cluj la data de 30 noiembrie 2010 privind exclusivitatea prestării serviciilor de salubrizare menajeră pe raza municipiului Cluj Napoca de către SC R. SRL pe sectorul 1 şi respectiv Compania de Salubritate B.V. SA pe sectorul 2; acte şi caietul de sarcini, ce au fost depuse cu ocazia organizării licitaţiei pentru stabilirea condiţiilor de desfăşurare a activităţilor specifice serviciului de salubrizare pentru Municipiul Cluj Napoca; contracte de asistenţă juridică încheiate între cabinetul de avocatură al inculpatei A.M. şi diferite firme.

Potrivit prevederilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului ori inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, acest scop putând fi atins şi prin liberarea provizorie sub control judiciar ori pe cauţiune. Liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură procesuală alternativă la măsurile preventive privative, de libertate a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei [art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.] şi care presupune îndeplinirea unor condiţii expres reglementate privind cuantumul pedepsei închisorii pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni ori că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Judecătorul fondului cererii a statuat cu deplin temei juridic că în prezenta cauză sunt întrunite condiţiile de admisibilitate în principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.S.

Cu toate acestea, îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar determină posibilitatea instanţei de a acorda sau nu liberarea provizorie, iar nu obligativitatea acordării acesteia.

Curtea a constatat în acest sens că subzistă temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., care a stat la baza luării şi ulterior a menţinerii măsurii arestului preventiv faţă de inculpaţi.

S-au avut în vedere, cu obiectivitate, şi pericolul social concret al faptelor presupus comise de inculpat, impactul negativ produs asupra ordinii sociale, rezultat şi din calitatea avută de inculpatul A.S., aceea de Primar al municipiului Cluj Napoca. Calitatea inculpatului A.S., aceea de Primar al municipiului Cluj Napoca, potenţează într-adevăr pericolul social al faptelor de comiterea cărora este bănuit, determinând o stare de nelinişte şi insecuritate în rândul societăţii, rezultată din posibila implicare a aleşilor din cadrul unor instituţii importante ale statului în fapte de corupţie.

Intervalul scurs de la data arestării - 11 noiembrie 2011 - nu este unul exagerat, pentru a putea considera că s-au schimbat dimensiunile pericolului pentru ordinea publică ori a interesului public faţă de acest caz, în care se aşteaptă reacţii prompte, ferme, din partea organelor judiciare, inclusiv sub aspectul măsurilor preventive.

Faţă de natura şi gravitatea presupusei activităţii infracţionale, prin prisma celor de mai sus, se poate aprecia, inclusiv de către instanţa de recurs, că sentimentul de nesiguranţă, de revoltă, de neîncredere în instituţiile statului, ce s-a indus în rândul comunităţii, la nivelul opiniei publice, este la fel de puternic ca şi la data arestării, fiind necesară în continuare privarea de libertate a inculpaţilor, pentru a garanta buna desfăşurare a procesului penal.

În consecinţă, criticile din recurs şi solicitarea de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu sunt întemeiate.

Faţă de circumstanţele ce preced, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) şi a) art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S., cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva încheierii din 04 mai 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1767/33/2011.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 mai 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 1746/2012. Penal. Infracţiuni privind...  ICCJ. Decizia nr. 1825/2012. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1767/2012. Penal