ICCJ. Decizia nr. 2247/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2247 /20 13
Dosar nr. 6107/2/2012
Şedinţa publică din 25 iunie 2013
Deliberând asupra recursului declarat de condamnatul persoană transferabilă H.M. împotriva sentinţei penale nr. 482 din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, constată următoarele:
Prin sentinţa penală menţionată, instanţa de fond a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi în baza art. 162 din acelaşi act normativ, a recunoscut sentinţa penală pronunţată la data de 19 noiembrie 2011 în Dosarul nr. 25 Hv 64/11 w de către Tribunalul de Land Wels.
De asemenea, a dispus transferarea condamnatului într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de constrângere gravă şi tentativă de tâlhărie gravă, prevăzută de art. 12 varianta 3, art. 15 alin. (1), art. 105 alin. (1), art. 106 alin. (1) cif 1, art. 142 alin. (1) şi art. 143 varianta 2 C. pen. austriac şi a dedus prevenţia persoanei condamnate de la 19 mai 2011 la zi, constatând că executarea pedepsei se va încheia la data de 19 mai 2016.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin adresa nr. 45081/2012 din data de 21 mai 2012, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cererea formulată de Ministerul Justiţiei din Austria prin care s-a solicitat transferarea persoanei condamnate H.M., deţinut în Penitenciarul Suben din Republica Austria, într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani închisoare aplicată de către instanţele din statul solicitant.
Cererea formulată de autorităţile din Austria a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv, copia certificată pentru conformitate a hotărârii de condamnare, a dispoziţiilor legale aplicabile, indicarea duratei condamnării deja executate şi declaraţia prin care persoana condamnată a refuzat transferarea într-un penitenciar din România în vederea executării pedepsei.
În consecinţă, prin rezoluţia din data de 23 iulie 2012 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 1552/II-5/2012 s-a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 162 alin. (4) şi art. 163 din Legea nr. 302/2004, sesizarea Curţii de Apel Bucureşti în vederea recunoaşterii sentinţei penale din data de 19 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul de Land Wels în Dosarul nr. 25 Hv 64/1 lw, rămasă definitivă la 19 octombrie 2011, privind pe condamnatul H.M., în vederea punerii în executare a acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 sau art. 159 din Legea nr. 302/2004.
Curtea a reţinut că din documentele transmise de către autorităţile statului de condamnare, precum şi din actele efectuate la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a rezultat îndeplinirea condiţiilor obligatorii instituite prin dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 302/2004.
Astfel, prin adresa nr. 353937 din data de 21 iunie 2012 de către Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, s-a precizat că în evidenţe a fost identificat numitul H.M., fiind, astfel, îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. a) din Legea nr. 302/2004.
Din adresa nr. 1907025/11 emisă la data de 25 iunie 2012 de către Ministerul Administraţiei şi Internelor - Direcţia Generală de Paşapoarte a rezultat că numitul H.M. are statutul de cetăţean român şi nu deţine paşaport.
Din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că prin sentinţa penală din data de 19 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul de Land Wels, în Dosarul nr. 25 Hv 64/1 lw - definitivă la data de 19 noiembrie 2011 - numitul H.M. a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de constrângere gravă şi tentativă de tâlhărie gravă, prev. de art. 12 varianta 3, art. 15 alin. (1). art. 105 alin. (1), art. 106 alin. (1) cif. 1, art. 142 alin. (1) şi art. 143 varianta 2 C. pen. austriac.
Curtea aconstatat că este îndeplinită şi cerinţa prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi de art. 143 lit. b) din Legea nr. 302/2004.
Referitor la situaţia executării pedepsei, din examinarea sentinţei de condamnare a reieşit că numitul H.M. s-a aflat în arest preventiv în perioada 19 mai 2011 ora 17:13 - 19 octombrie 2011, ora 15:35, iar durata condamnării sale se împlineşte la 19 mai 2016, fiind deci îndeplinită şi condiţia prev. de art. 3 lit. c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi art. 143 lit. c) din Legea nr. 302/2004.
Prin sentinţa de condamnare menţionată s-a reţinut că în data de 19 mai 2010, în jurul orei 16:30, numitul H.M. în complicitate cu alte persoane mascate, prin violenţă şi folosirea unei arme - pistol, au încercat să sustragă bani de la o sucursală a băncii R. Cu ocazia activităţii infracţionale, un angajat al băncii a fost lovit cu pistolul peste faţă, acesta suferind o plagă în zona bărbiei.
Examinând materialul cauzei, Curtea a constatat că este îndeplinită şi condiţia dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, fapta reţinută în sarcina numitului H.M. având corespondent în legislaţia penală română şi realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de tentativă de tâlhărie prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1), (2) lit. a), c), alin. (21) lit. a), b) C. pen., pedepsită cu închisoarea de la 7 la 20 de ani.
Conform proceselor - verbale din 27 ianuarie 2012 şi 09 februarie 2012, numitul H.M. nu a consimţit la transferarea sa într-un penitenciar România, dar prin decizia nr. 1-1033794/FP/12 din 02 februarie 2012, rămasă definitivă în data de 22 februarie 2012, Direcţia de Poliţie Federală Wels a dispus faţă de H.M. interdicţie de şedere pe teritoriul Republicii Austria pe termen de 10 ani.
S-a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, conform cărora nu este necesar consimţământul la transfer al persoanei condamnate în situaţia în care s-a dispus o măsură în virtutea căreia acestei persoane, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
Curtea a constatat că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004, ce rezultă din împrejurarea că cererea de transfer a fost formulată de autoritatea centrală competentă din statul de condamnare şi din faptul că Ministerul Justiţiei din România, în calitate de autoritate centrală a statului de executare, a solicitat demararea procedurii reglementată în titlul VI din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată.
În consecinţă, s-au apreciat ca fiind îndeplinite toate cerinţele art. 143 din Legea nr. 302/2004, astfel că instanţa de fond a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs condamnatul persoană transferabilă H.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen., constată următoarele:
Recursul declarat în cauză de condamnatul H.M., cale de atac nemotivată, susţinută oral de apărătorul din oficiu al acestuia pentru motivul de nelegalitate privind lipsa consimţământului persoanei condamnate la transfer, este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., pentru următoarele considerente:
Conform prevederilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei „poate avea loc numai în următoarele condiţii:
a) condamnatul este resortisant al statului de executare;
b) hotărârea este definitivă;
c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei (...);
d) transferul este consimţit de către persoana condamnată (...);
e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni potrivit legii statului de executare;
f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestui transfer; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc."
În speţă, avându-se în vedere că numitul H.M., cetăţean român, a fost condamnat definitiv în Austria la pedeapsa de 5 ani închisoare - a cărei durată se împlineşte la 19 mai 2016 - pentru săvârşirea infracţiunilor de constrângere gravă şi tentativă de tâlhărie gravă, prev. de art. 12 varianta 3, art. 15 alin. (1). art. 105 alin. (1), art. 106 alin. (1) cif. 1, art. 142 alin. (1) şi art. 143 varianta 2 C. pen. austriac, faptul că această faptă are corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de tentativă de tâlhărie prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (1), 2 lit. a), c), alin. (2) lit. a), b) C. pen., fiind pedepsită cu închisoarea de la 7 la 20 de ani, precum şi împrejurarea că statul român - ca stat de executare - şi-a dat acordul la transfer, se constată că sunt îndeplinite în mod incontestabil condiţiile prevăzute în art. 143 lit. a), b), c), e) şi f) din Legea nr. 302/2004 modificată.
Condiţia prevăzută în art. 143 lit. d), din Legea amintită nu mai este necesar a fi îndeplinită, astfel cum în mod corect s-a reţinut prin sentinţa atacată, întrucât prin decizia nr. 1-1033794/FP/12 din 02 februarie 2012 rămasă definitivă în data de 22 februarie 2012, Direcţia de Poliţie Federală Wels a dispus faţă de cetăţeanul român măsura interdicţiei temporare de a rămâne pe teritoriul Austriei pe o durată limitată de 10 ani, măsură în virtutea căreia, o dată pus în libertate, condamnatului H.M. nu îi va fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
Or, această împrejurare înlătură necesitatea obţinerii consimţământului condamnatului la transfer întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 3 parag. (1) din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg în anul 1997 (act ratificat atât de Republica Austria, cât şi de România), statul român ca stat de executare poate, la cererea statului de condamnare, să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia, atunci când condamnarea pronunţată sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia persoanei condamnate, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
Pentru considerentele ce preced, în baza art. 3853 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă H.M. împotriva sentinţei penale nr. 482 din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Văzând dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat condamnatul persoană transferabilă H.M. împotriva sentinţei penale nr. 482 din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 25 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2603/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2350/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
