ICCJ. Decizia nr. 2603/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2603/2012
Dosar nr. 5842/2/2012
Şedinţa publică din 24 august 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 22 august 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 5842/2/2012, a fost admisă cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatei M.E.C. cu aceea a obligării de a nu părăsi România.
În baza art. 139 C. proc. pen., a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpatei M.E.C. cu aceea prev. de art. 1451 C. proc. pen., respectiv obligarea de a nu părăsi ţara.
În baza art. 1451 C. proc. pen., a fost obligată inculpata, ca pe tot parcursul judecăţii, să respecte următoarele obligaţii:
- să se prezinte la organul de urmărire penală, respectiv instanţa de judecată ori de câte ori este chemată;
- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura;
- să nu se apropie de partea vătămată C.M. şi de inculpatul S.I., precum şi de membrii familiilor acestora şi să nu comunice cu ei direct sau indirect;
- să nu se afle în locuinţa părţii vătămate.
S-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatei M.E.C., dacă nu este arestată în altă cauză.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa de fond a apreciat că cerinţele consacrate în dispoziţiile art. 136 C. proc. pen. pot fi satisfăcute şi prin luarea faţă de inculpata M.E.C. a unei măsuri mai blânde, cea prevăzută de art. 1451 C. proc. pen., respectiv obligarea de a nu părăsi ţara, cu respectarea obligaţiilor ce decurg din această dispoziţie legală.
Totodată, prima instanţă a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia arestării preventive, care a statuat că art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului conţine garanţii distincte pentru ca măsura privativă de libertate să nu fie una abuzivă, una dintre aceste garanţii vizând evocarea, cu valoare de principiu, a faptului că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind cea normală.
De asemenea, a mai fost avută în vedere şi situaţia familială şi medicală a inculpatei, de natură a conduce la concluzia că nu există un pericol concret pentru ordinea publică prin punerea sa în libertate, chiar dacă fapta săvârşită este gravă, starea de detenţie preventivă justificându-se pe un termen limitat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii atacate şi rejudecând pe fond, respingerea cererii de înlocuirea a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara formulată de inculpata M.E.C. şi menţinerea măsurii arestării preventive a acesteia.
În motivarea recursului, procurorul a susţinut oral faptul că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 139 C. proc. pen. şi nu se justifică înlocuirea măsurii arestării preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi ţara. A mai arătat că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, inculpata fiind trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, faptă deosebit de gravă, în raport şi de funcţia pe care o deţinea şi care cel puţin din punct de vedere teoretic, creează premisele pentru ca aceasta să înţeleagă consecinţele oricărei fapte sancţionate de legea penală.
A mai învederat că inculpata a comis o infracţiune de violenţă împotriva libertăţii psihice a persoanei, toate aceste elemente relevând un grad de pericol social deosebit de ridicat pe care l-ar prezenta lăsarea sa în libertate.
Înalta Curte, examinând actele dosarului prin prisma motivelor de recurs, constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Inculpata M.E.C. a fost arestată preventiv prin Încheierea din camera de consiliu de la 14 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 4821/2/2012, pe o durată de 29 de zile, constatându-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) şi art. 1491 alin. (9) teza I şi 10 C. proc. pen., fiind emis mandatul de arestare preventivă a inculpatei nr. 19/U din 14 iunie 2012.
Prin Rechizitoriul nr. 228/P/2012 din data de 6 iulie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, au fost trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, inculpaţii M.E.C., pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen. rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000 şi S.I., pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen.
S-a reţinut, în esenţă, că, în intervalul 28 mai 2012 - 12 iunie 2012, inculpaţii M.E.C., judecător în cadrul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, şi S.I. au constrâns-o, în mod repetat, pe partea vătămată C.M., ameninţând-o cu darea în vileag a unor fapte imaginare compromiţătoare pentru persoana sa, urmărind prin aceasta să obţină, în mod injust, suma de 5.000 euro, sumă ce a fost înmânată inculpatei la data de 13 iunie 2012 şi găsită ulterior în poşeta acesteia.
La data de 9 iulie 2012, a fost verificată legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatei, înainte de expirarea duratei acesteia, iar prin încheierea din aceeaşi dată a fost menţinută măsura arestării preventive faţă de aceasta.
Prin Decizia penală nr. 2459 din 23 iulie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat de inculpata M.E.C. împotriva Încheierii din 9 iulie 2012, menţinându-se astfel măsura arestării preventive faţă de aceasta.
Înalta Curte, analizând actele dosarului, constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatei M.E.C. subzistă şi impun în continuare privarea ei de libertate.
Potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura arestării preventive luată se înlocuieşte cu o alta măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Potrivit dispoziţiilor procesual-penale care sunt similare reglementărilor din majoritatea legislaţiilor europene, luarea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: existenţa probelor sau indiciilor temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiune să fie închisoarea mai mare de 4 ani şi prezenţa a cel puţin unuia dintre cazurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
Luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii arestării preventive pe parcursul procesului penal nu este incompatibilă cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu implică pronunţarea instanţei de judecată asupra fondului procesului (adică şi asupra vinovăţiei inculpatului), ci numai asupra existenţei unor probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune, precum şi a incidenţei unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen. (Deciziile Curţii Constituţionale nr. 73/2000, publicată în M. Of. nr. 335/19.07.2000, nr. 38/2007. publicată în M. Of. nr. 157/5.02.2007, nr. 245/2006, publicată în M. Of. nr. 290/30.03.2006 fiind în acest sens).
Aşa cum a precizat instanţa europeană, faptele ce au dat naştere la bănuielile concrete, care au justificat arestarea unei persoane nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări.
În cauză, temeiul juridic care a determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatei M.E.C. l-a constituit cel prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv că infracţiunile pentru care inculpata a fost cercetată sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Înalta Curte apreciază că, în acest moment procesual, temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii preventive se menţin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatei.
Examinând incidenţa dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen., raportate şi prin prisma dispoziţiilor art. 681 C. proc. pen., se constată că în cauză există probe şi indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpata a comis fapta pentru care este trimisă în judecată având în vedere mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: Procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare din 12 iunie 2012, declaraţiile părţii vătămate C.M., procesele-verbale de redare în formă scrisă a convorbirilor, comunicărilor telefonice şi a celor purtate în mediul ambiental din data de 12 iunie 2012, între C.M., M.E.C. şi S.I., interceptate în baza autorizaţiilor emise de judecător, declaraţia martorului asistent C.I., procesul-verbal de constatare a infracţiunii, planşe fotografice, procesul-verbal de recunoaştere a inculpatului S.I. de către partea vătămată C.M. după planşa foto şi planşa fotografică cu aceste aspecte, procesul-verbal de consemnare a seriilor bancnotelor ce au compus suma de 5.000 euro, provenind din depozitul constituit la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, care a fost înmânată de partea vătămată C.M. inculpatei M.E.C. şi planşele foto aferente, suporturile digitale pe care sunt imprimate materialele rezultate în urma punerii în executare a autorizaţiilor emise în cauză.
Cât priveşte temeiul arestării prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se constată că inculpata a săvârşit o faptă penală pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea ei în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică.
Instanţa europeană a precizat că existenţa unui pericol pentru ordinea publică, care să justifice menţinerea unei persoane în stare de detenţie, nu trebuie să se refere la o ordine publică abstractă, instanţele trebuind să justifice în termeni concreţi prin ce se manifestă acea atingere a ordinii publice (hotărârea Jablonski contra Polonia, Kemmache împotriva Franţei şi hotărârea Dumont Makivery contra Franţa din 31 mai 2005).
Chiar şi în situaţia în care un inculpat este menţinut în arest în baza unei necesităţi de ordine publică, poate exista o încălcare a art. 5 parag. 3 dacă pentru acest motiv procedura se prelungeşte peste o perioadă de timp rezonabilă (cazul Wemhoff împotriva Germaniei).
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că menţinerea arestării preventive nu poate anticipa o pedeapsă privativă de libertate (Dinler împotriva Turciei, Hotărârea din 31 mai 2005, Dumont Malivery împotriva Franţei, Hotărârea din 31 mai 2005), concluzionându-se că dacă nu mai există un pericol concret pentru ordinea publică, în special de sustragere, detenţia este lipsită de fundament legal.
Menţinerea stării de arest a inculpatului poate fi justificată numai dacă există indicii precise în sensul unei necesităţi reale şi de interes public, care în pofida prezumţiei de nevinovăţie, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea individuală.
Detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată, întrucât continuarea detenţiei nu trebuie să servească pentru a anticipa o eventuală pedeapsă privativă de libertate.
La aprecierea pericolului pentru ordinea publică, trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana cercetată, ci şi datele referitoare la fapte, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia (cei care concură la înfăptuirea ei) nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii. Aşa fiind, deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social - ca trăsătură esenţială a infracţiunii - aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este acuzat inculpatul, de reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii corespunzătoare faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Pe cale de consecinţă, se constată că legea europeană este mai puţin restrictivă privitor la luarea măsurilor preventive privative de libertate, în comparaţie cu legea procesual-penală română, care pretinde să existe probe sau indicii temeinice că s-a comis o faptă prevăzută de legea penală.
În Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza "Calmanovici împotriva României" (Hotărârea nr. 1 din 1 iulie 2008 şi publicată în M. Of. nr. 283/30.04.2009), se arată că în lipsa unei jurisprudenţe naţionale care să fie în mod constant coerentă în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei pericolului pentru ordinea publică, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul moral al acestuia.
Faptul reţinut în rechizitoriu că inculpata, care deţinea funcţia de judecător, în scopul obţinerii unui folos material, a constrâns partea vătămată C.M., prin ameninţări repetate că va da publicităţii fotografii compromiţătoare, care îi vor distruge viaţa personală şi cariera profesională, dacă nu îi va da suma de 5.000 euro, prin aceasta aducându-i o atingere gravă libertăţii sale psihice şi morale, constituie în mod cert împrejurări care tulbură profund şi grav ordinea publică, determinând reacţii justificate de insecuritate, neîncredere faţă de sistemul judiciar şi chiar faţă de actul de justiţie.
Infracţiunea de şantaj prezintă un grad ridicat de pericol social, astfel că, prin incriminarea sa în Titlul II "infracţiuni contra persoanei", Capitolul II "Infracţiuni contra libertăţii persoanei", legiuitorul a urmărit să ocrotească în principal relaţiile sociale care privesc libertatea psihică a persoanei, iar în secundar sau adiacent relaţiile sociale cu caracter patrimonial sau nepatrimonial care sunt periclitate sau lezate prin scopul ilicit urmărit de făptuitor, de a obţine un folos injust.
Natura şi gravitatea faptei presupus săvârşite rezultă din modalitatea în care aceasta a fost comisă, pe baza unui plan prestabilit, inculpata angrenând în activitatea infracţională şi pe coinculpatul S.I., cu care se sfătuia asupra modalităţii în care urmau să obţină suma de 5.000 euro de la partea vătămată. Pentru a amplifica starea de temere a părţii vătămate, inculpata i l-a descris pe inculpatul S.I. ca fiind ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, "persoană foarte dură", care deţine fotografii compromiţătoare pentru partea vătămată.
Prin urmare, având în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, funcţia pe care aceasta a deţinut-o şi exigenţele cărora se impunea a se supune prin prisma poziţiei sale de judecător, persoană chemată să vegheze la respectarea legii şi să inspire în orice moment respectul şi încrederea publicului, lăsarea sa în libertatea prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, existând şi posibilitatea apariţiei unui ecou negativ în societate cu privire la capacitatea de reacţie a autorităţilor în asemenea situaţii şi, în plus, un risc de influenţare negativă a modului de derulare a procesului penal, aflat la începutul fazei de cercetare judecătorească.
Aşa fiind, temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive nu justifică înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă, restrictivă de libertate, câtă vreme probele strânse în cursul urmăririi penale oferă indicii cu privire la vinovăţia inculpatei şi constituie un temei care demonstrează legalitatea privării de libertate, constatându-se că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că la acest moment procesual se impune ca faţă de inculpată să fie luată o măsură preventivă mai blândă.
Nu în ultimul rând, măsura arestării preventive se impune a fi menţinută faţă de inculpată, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, aflat în faza incipientă a cercetării judecătoreşti, în vederea aflării adevărului.
Drept urmare, detenţia provizorie a inculpatei M.E.C. este legală, fiind respectate atât exigenţele cerute de legea internă, cât şi cele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, impunându-se menţinerea în continuare a acesteia.
Referitor la egalitatea de tratament a inculpatei M.E.C. raportată la situaţia inculpatului S.I., cercetat în aceeaşi cauză, care se află în stare de libertate, acest principiu nu poate fi aplicat pentru a justifica înlocuirea măsurii arestării preventive.
Egalitatea de tratament juridic este un concept regăsit în jurisprudenţă şi care reprezintă un aspect particular al principiului egalităţii, consacrat atât de Constituţia României, dar şi de instrumente juridice internaţionale.
Acest principiu şi implicit egalitatea de tratament juridic nu au un caracter formal şi nu pot avea drept consecinţă uniformizarea soluţiilor judiciare.
În speţă, fiecare dintre inculpaţii implicaţi în această cauză au situaţii juridice concrete specifice, care implică şi o diferenţiere în ceea ce reprezintă tratamentul juridic aplicat.
Astfel, se reţine că inculpata M.E.C., la data săvârşirii presupusei fapte, deţinea funcţia de judecător şi este persoana care l-a atras în activitatea infracţională pe inculpatul S.I.
Inculpata este cea care o cunoştea pe partea vătămată C.M., cu care se afla în relaţii mai apropiate, cunoştea aspecte din viaţa ei particulară, respectiv faptul că este căsătorită şi accede la ocuparea unei funcţii politice, şi profitând de această situaţie, a ameninţat-o în mod repetat că va da publicităţii fotografii care i-ar fi compromis viaţa de familie şi cariera profesională, în cazul în care nu îi va da suma de 5.000 euro.
Totodată, se constată că durata arestării preventive nu a depăşit un termen rezonabil în sensul dispoziţiilor din legislaţia internă şi internaţională. În raport de complexitatea cauzei şi de gravitatea faptei, această măsură preventivă se încadrează într-un termen rezonabil, având în vedere că inculpata a fost reţinută şi arestată preventiv de la data de 14 iunie 2012.
Temeiurile de fapt şi de drept care au impus luarea şi menţinerea arestării preventive a inculpatei nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susţine depăşirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană.
Astfel, se reţine că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 C. proc. pen. pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatei, întrucât temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri nu s-au schimbat.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că alte măsuri preventive nu sunt nici suficiente şi nici eficiente în acest moment procesual pentru a proteja în mod just interesul public, impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatei.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva Încheierii de şedinţă din 22 august 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 5482/2/2012, va casa în parte încheierea atacată şi, rejudecând, în fond, în baza art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţine starea de arest a inculpatei M.E.C.
Totodată, se vor menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva Încheierii de şedinţă din 22 august 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 5482/2/2012 privind pe inculpata M.E.C.
Casează, în parte, încheierea atacată şi, rejudecând, în fond:
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, formulată de inculpata M.E.C.
În baza ari. 3002 raportat la ari. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., menţine starea de arest a inculpatei M.E.C.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 24 august 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2245/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 2247/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
