ICCJ. Decizia nr. 2350/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2350/2012

Dosar nr. 10026/1/2011

Şedinţa publică din 4 iulie 2012

Asupra recursurilor de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Târgu Mureş, în Dosarul nr. 13141./325/2006*, prin Sentinţa penală nr. 18 din 13 octombrie 2011, a hotărât următoarele:

- achitarea inculpatului L.I. în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2) C. pen., pentru instigare, prev. de art. 25 C. pen., la infracţiunea de fals în declaraţii, prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), pentru infracţiunea de uz de fals, prev. de art. 291 C. pen., pentru instigare, prev. de art. 25 C. pen., la infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen., precum şi pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen.;

- achitarea inculpatului P.G., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi pentru aceeaşi infracţiune, prev. de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP);

- achitarea inculpatului C.N.R. în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen.;

- achitarea inculpatului L.G.I., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., pentru instigare, prev. de art. 25 C. pen., la infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen., precum şi pentru infracţiunea de uz de fals, prev. de art. 291 C. pen.;

- achitarea inculpatului F.L.V.V., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., pentru infracţiunea de fals în declaraţii, prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP), precum şi pentru instigare, prev. de art. 25 C. pen., la infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen.;

- achitarea inculpatei I.E., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru infracţiunea de fals în declaraţii, prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)

Pe latură civilă, în baza art. 346 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, acţiunile civile formulate de părţile civile B.R. (decedată) prin moştenitorii testamentari O.S.D. şi O.M.L., C.E., C.C., Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, K.A. şi K.N., precum şi de F.I., prin mandatar S.E. şi de T.R.G.Z.

Aceeaşi instanţă, prin Încheierea din 21 octombrie 2011, în temeiul art. 195 alin. (1) C. proc. pen., a dispus îndreptarea erorii materiale inserate în dispozitivul sentinţei, în sensul că la alin. (1) se adaugă: "precum şi cea din art. 290 C. pen., în art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), din art. 289 C. pen., în art. 289 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi din art. 291 C. pen., în art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi se va elimina numele de L.G.I.".

Pentru a pronunţa sentinţa, instanţa a reţinut următoarele:

La 27 iunie 2003, K.N. şi K.A. au formulat plângere penală împotriva lui F.L.V.V., I.P., L.I., P.G.Z.M. şi K.G.M., pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen., de uz de fals, prev. de art. 291 C. pen. şi altele.

În esenţă, petenţii, proprietari ai imobilului situat în Timişoara, str. P. nr. 1, ap. 4, moştenit de ei, au susţinut că prin folosirea de acte false, ascunderea unor documente şi prezentarea eronată a realităţii, cei menţionaţi se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor, aceştia reuşind să declanşeze o procedură judiciară fără drept, vătămaţilor îngrădindu-li-se liberul exerciţiu al dreptului lor de proprietate prin notarea notificărilor şi a procesului civil în Cartea Funciară, cât şi prin încercarea de a obţine constatarea nulităţii titlului de proprietate.

La 12 mai 2003, C.C. şi C.E. au formulat plângere penală împotriva aceloraşi, pentru săvârşirea aceloraşi infracţiuni, petenţii, proprietari ai imobilului situat în Timişoara, str. S. nr. 12, cumpărat la 6 decembrie 1996 conform Contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Regia autonomă "U."-Timişoara, sesizând aceleaşi fapte.

La 6 aprilie 2004, F.I., B.R. şi T.R.G.Z. s-au plâns penal împotriva aceloraşi pentru aceleaşi infracţiuni, ele susţinând că au fost chemate de P.G.Z.M. şi K.G.M., la Judecătoria Timişoara (Dosar nr. 26096/2002), mandatarul F.L.V.V. a revendicat imobilul din Timişoara, str. P. nr. 1, el cerând şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, sens în care el a depus la dosar un înscris sub semnătură legalizată fals, că B.R. şi T.R.G.Z., în acelaşi dosar civil, în baza art. 180 C. proc. civ., au dat declaraţie de înscriere în fals, însă instanţa nu a procedat conform art. 183 acelaşi cod, respectiv suspendarea judecăţii şi nu a înaintat înscrisul procurorului.

La 29 martie 2005, S.E. a cerut, în numele bunicii ei, F.I., care-i dăduse procură specială, să se efectueze cercetări penale faţă de L.I., I.P. şi F.L.V.V. pentru infracţiunile de falsuri în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals, înşelăciune.

Rechizitoriul din 12 decembrie 2006, în esenţă, a reţinut că imobilul din str. P. nr. 1, casă cu etaj şi curte. suprafaţă 460 m.p., a figurat ca fiind proprietatea numiţilor G.P. senior şi G.P. junior.

Imobilul a fost naţionalizat şi trecut în proprietatea statului, cu titlu, în anul 1956 (Decretul nr. 92/1950), ulterior fiind dezmembrat în mai multe apartamente.

În baza Legii nr. 112/1995, Regia autonomă "U." a vândut parte din apartamente chiriaşilor, aceştia fiind cumpărători de bună-credinţă.

Cu referire la imobilul de pe str. S. nr. 12, casă şi curte, suprafaţă 472 m.p. şi 396 m.p., acesta a fost proprietatea lui G.P., şi acesta, în 1956, fiind naţionalizat şi trecut cu titlu, în proprietatea statului (Decretul nr. 92/1950).

În baza aceleiaşi legi, imobilul a fost vândut chiriaşilor C.C. şi E. în anul 1996.

În anul 1999, K.G.M. şi P.G.Z.M., domiciliate în Germania, prin mandatarul N.L.H.M., s-au adresat Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi au cerut acordarea de despăgubiri pentru imobilele amintite, ele fiind moştenitoarele lui G.P.

Acestea, în Dosarele nr. 824 şi 1468/1999, au depus următoarele înscrisuri:

- împuternicire, dată de numita P.G.Z.M., la data de 2 aprilie 1996;

- împuternicire, dată de numita K.G.M., la data de 4 aprilie 1996;

- declaraţiile date de K.G.M. şi P.G.Z.M. la 26 mai 1999, înscrisuri în care acestea declarau că: "sunt singurele moştenitoare ale imobilelor situate în Timişoara str. P., nr. 1, şi str. S., nr. 12; nu au făcut şi nu vor face contestaţie la Hotărârea nr. 1255 din 29 martie 1999 a Comisiei judeţene pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995;

- îşi menţin împuternicirea dată numitei N.L.H.M., cu domiciliul în Timişoara, persoană ce avea mandat să semneze acte şi să încaseze suma de bani rezultată în urma aplicării măsurilor reparatorii legiferate prin Legea nr. 112/1995".

Prin Hotărârea nr. 1255 din 29 martie 1999, Comisia judeţeană pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, având în vedere cererile depuse de numitele K.G.M. şi P.G.Z.M., prin mandatar, a hotărât acordarea sumei de 477.619.200 ROL, cu titlu de despăgubiri, în baza Legii nr. 112/1995, celor două persoane, pentru imobilele situate în Timişoara, str. P., nr. 1 şi str. S., nr. 12.

Cu această sumă, D.G.F.P. Timiş s-a constituit parte civilă în prezenta cauză.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, F.L.V.V., mandatar al aceloraşi, a cerut în mai multe rânduri Biroului Executorului Judecătoresc M.S.R. pentru "a se aduce la îndeplinire procedura de notificare a Primăriei Timişoara" privind cele două imobile, după cum urmează:

- Notificarea înregistrată sub nr. 138 din 12 februarie 2002, în care "se revendică întregul imobil, situat în Timişoara, str. P., nr. 1", cu excepţia etajului II, edificat de Statul Român;

- Notificarea înregistrată sub nr. 134 din 12 februarie 2002, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 11 din imobilul situat în str. P., nr. 1;

- Notificarea înregistrată sub nr. 133 din 12 februarie 2002, în care se menţionează revendicarea apartamentului nr. 7 din imobilul situat în str. P., nr. 1;

- Notificarea înregistrată sub nr. 132 din 12 februarie 2002, în care se menţionează revendicarea apartamentului nr. 6 din imobilul situat în str. P., nr. 1;

- Notificarea înregistrată sub nr. 131 din 12 februarie 2002, în care se menţionează revendicarea apartamentului nr. 5 din imobilul situat în str. P., nr. 1;

- Notificarea înregistrată sub nr. 130 din 12 februarie 2002, în care se menţionează revendicarea apartamentului nr. 4 din imobilul situat în str. P., nr. 1;

- Notificarea înregistrată sub nr. 129 din 12 februarie 2002, în care se menţionează revendicarea apartamentului nr. 3, situat la parterul imobilului din str. P., nr. 1;

- Notificarea înregistrată sub nr. 128 din 12 februarie 2002, în care se menţionează revendicarea apartamentului nr. 2, situat la parterul imobilului din str. P., nr. 1;

- Notificarea înregistrată sub nr. 127 din 12 februarie 2002, în care se menţionează revendicarea apartamentului nr. 1, situat la parterul imobilului din str. P., nr. 1;

- Notificarea înregistrată sub nr. 126 din 12 februarie 2002, în care se menţionează revendicarea apartamentului nr. 8, situat la etajul I al imobilului din str. P., nr. 1;

- Notificarea înregistrată sub nr. 125 din 12 februarie 2002, în care se menţionează revendicarea apartamentului nr. 10, situat la etajul I al imobilului din str. P., nr. 1;

- Notificarea înregistrată sub nr. 124 din 12 februarie 2002, în care se menţionează revendicarea apartamentului nr. 9, situat la etajul I al imobilului din str. P., nr. 1;

- Notificarea înregistrată sub nr. 123 din 12 februarie 2002, în care se menţionează revendicarea imobilului din Timişoara, str. S., nr. 12.

Comisia pentru aplicarea legii nr. 10/2001, în mai multe rânduri, i-a cerut lui F.L.V.V., să depună:

- Extras CF in extenso, la zi şi timbrat;

- Plan parcelar şi plan de situaţie al imobilelor;

- Acte de identitate (buletin sau paşaport) în copii legalizate;

- Dovada calităţii de cetăţean român (pentru P.G.Z.M. şi K.G.M.);

- Împuternicire mandatar în original - procură;

- Certificat de moştenitor în original sau

- Certificat de calitate de moştenitor şi declaraţie notarială că cele două persoane din Germania sunt unice moştenitoare;

- Declaraţie notarială dată în ţara de domiciliu că nu au primit despăgubiri acordate de statul german, pentru imobilele din România;

- Hotărârea Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 a Consiliului Judeţean Timiş, dacă au fost solicitate despăgubiri, precum şi adeverinţă cu despăgubirile primite, şi perioada când s-au ridicat.

În sensul prezentării actelor cerute lui F.L.V.V., împreună cu L.I. (avocat) şi cu ajutorul lui P.G. (fost notar public), începând cu 5 decembrie 2002, au redactat în fals şi autentificat (Încheierea nr. 2312) o declaraţie prin care s-au atestat, necorespunzător realităţii, privind despăgubirile primite de la statul german şi o procură specială (nr. 155 din 8 februarie 2002), astfel fraudându-se Convenţia nr. 12/1961 şi art. 162 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

Or, pentru că între România şi Germania nu a fost încheiat tratat sau convenţie bilaterală de asistenţă juridică în acea materie, pentru scutirea de supralegalizare, procura S 155/2002 trebuia să fie specială (art. 57 din Legea nr. 36/1995), dar, în realitate, era act sub semnătură privată, urmat de legalizarea semnăturilor celor două persoane de cetăţenie germană.

Ministerul Bavarez al Justiţiei a comunicat că serviciul despăgubiri din oraşul Freiburg în Breisgan acordase celor două persoane, aproximativ 60.000 mărci germane, iar statul rămân le dăduse şi cei 477.619.200 ROL, sumă nerestituită.

În ce-l priveşte pe L.I., s-a reţinut că dorind să obţină restituirea în natură a celor două "imobile, prin deschiderea succesiunii", iar ulterior, "anularea menţiunilor anterioare din C.F." a introdus în justiţie acţiuni civile în numele persoanelor de cetăţenie germană, invocând şi folosind procura S155/2002, înscris sub semnătură privată, însoţit de un contract UR din 8 februarie 2002 ce reprezintă legalizarea semnăturilor de către un notar din Germania, apostila fiind însă din 26 februarie 2003.

Privindu-l pe L.G.I., tatăl lui L.I., primul, cu numitele P.G.Z.M. şi K.G.M., a încheiat o convenţie prin care cele două au stipulat, printre altele, că-i vând întregul patrimoniu, la preţul echivalent în euro, de 49.000 mărci germane, acelaşi notar, P.G., legalizând actul din 8 februarie 2002, în realitate aceasta constituind pact asupra unei moşteniri nedeschise, viitoare, interzisă de lege (art. 965 alin. (2) C. civ. şi art. 792 C. civ.).

Ca atare, folosind aceste înscrisuri false, F.L.V.V. şi L.I. au indus în eroare instanţele de judecată prin introducerea celor două acţiuni civile în numele părţilor de cetăţenie germană.

Acţiunea civilă concepută de L.I., semnată de F.L.V.V. şi înregistrată de acesta din urmă în Dosarul nr. 19169 din 14 august 2002 la Judecătoria Timişoara a vizat chemarea în judecată a pârâţilor Consiliul Local (Primăria Timişoara), C.C., C.E., L.I. indicând ca reşedinţă a reclamantelor Germania şi ca domiciliu ales la mandatarul F.L.V.V.

Din investigaţiile efectuate urmare cererii de asistenţă judiciară, Secţia de Poliţie Bruchsal a răspuns că pe str. G. 19, Bruchsal, domiciliau L.I., născut la 7 septembrie 1931, L.E., P.P.R., P.C., P.H., P.W.R., în dosar depunându-se "procura autentică S155 din 8 februarie 2002) şi "declaraţia lui F.L.V.V., autentificată de P.G. sub nr. 2312 din 5 decembrie 2002, deşi intervenise convenţia cu L.G.I. Acţiunea civilă conţinea şi un raport efectuat de o agenţie imobiliară prin care se stabilise că reclamantele se refereau la valoarea de circulaţie a imobilului (str. S. nr. 12), de 2.434.223.540 ROL.

Judecătoria Timişoara, prin Sentinţa civilă nr. 9389 din 27 noiembrie 2003 şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Timiş, la această instanţă înregistrându-se sub nr. de Dosar 494 la 13 ianuarie 2004. Ulterior, cauza a fost suspendată potrivit art. 244 C. proc. civ.

La 20 noiembrie 2002, L.I. a introdus în faţa Tribunalului Timiş o altă acţiune civilă semnată de F.L.V.V., în numele aceloraşi persoane de cetăţenie germană, indicând aceeaşi reşedinţă din Germania şi ca domiciliu ales la mandatar (imobil str. P. nr. 1), instanţa dând număr de dosar, 8822/C/2002, pârâţi fiind Consiliul Local (Primăria Timişoara, U.D.M., U.L.S., N.E., D.L., K.A., B.R., F.I., T.R.G.Z. şi încă 12 persoane fizice şi o persoană juridică (SC O.T. SA Timişoara), s-a solicitat instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să dispună restituirea în natură a imobilului din Timişoara, str. P., nr. 1, înscris în CF colectiv AA-Timişoara, cu nr. top BB;

- să se constate că acest imobil nu a ieşit niciodată, în mod legal, din patrimoniul defuncţilor G.P. (senior şi junior);

- să se constate preluarea fără titlu de către Statul Român a cotei de ½ ce a aparţinut lui G.P. senior;

- să se constate preluarea fără titlu valabil de către Statul Român a cotei de ½ aparţinând lui G.P. junior;

- să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Statul Român cu pârâţii: U.D.M., U.L.S., H.E., D.L., defuncta K.I., B.R., F.I., T.R.G.Z., etc.

Prin Sentinţa civilă nr. 860 din 20 septembrie 2002, Tribunalul Timiş a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Timişoara, la data de 20 noiembrie 2002, sub nr. 26096.

La 20 septembrie 2002, instanţa a dispus declinarea competenţei de soluţionare, pentru Judecătoria Timişoara.

La 8 martie 2003, prin Sentinţa civilă nr. 2066 s-a admis în parte acţiunea şi s-au anulat contractele de vânzare-cumpărare încheiate de foştii chiriaşi în baza Legii nr. 112/1995.

Hotărârea a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 712 din 24 martie 2005 în Dosarul nr. 3563/C/2004 al Curţii de Apel Timişoara.

Rechizitoriul, referindu-se la apartamentele din imobilul situat pe str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12, a reţinut că sub aspectul laturii obiective L.I. a acţionat cu vinovăţie, la fel ceilalţi, de asemenea, a premeditat pentru că "manevrând juridic" a urmărit să intre în posesia imobilelor ce prezentau interes pentru el, sens în care a identificat imobilele, a verificat Cărţile Funciare CC şi AA Timişoara, a identificat moştenitoarele defuncţilor G.P. senior şi G.P. junior, s-a deplasat în Germania, împreună cu fratele lui, L.A. şi coinculpatul L.G.I., tatăl lui, le-a identificat pe K.G.M. şi P.G.Z.M., persoane ce aveau legătură cu defuncţii, a plăsmuit cele două înscrisuri "Procură" şi "Convenţie".

S-a mai reţinut, în sensul celor de mai sus, că în procesul-verbal al instanţei Judecătoria Locală Wurzburg, P.G.Z.M. a arătat că la 8 februarie 2002, L. a venit în acel oraş german, sora ei era în vizită acolo, niciuna nu a introdus acţiune civilă pentru imobile, nu l-au împuternicit pe avocatul L.I. din Timişoara să introducă vreo acţiune civilă pentru restituirea imobilelor din str.P. nr. 1 şi str. S. nr. 12, nu a cerut să fie audiată în Germania în legătură cu acţiunea introdusă, întreaga problemă fiind soluţionată, prin procura din 8 februarie 2002, cele două primind de la L.I. suma de 49.000 mărci germane pentru drepturile de moştenitor vândute.

Aceeaşi a susţinut că tranzacţia s-a încheiat pentru două terenuri, nu pentru clădiri.

La 4 martie 2005, Ministerul Bavarez de Stat al Justiţiei a comunicat declaraţia de martor a lui K.G.M., aceasta menţionând că ea şi sora ei au primit de la 3 domni, parchetul identificându-i a fi fost L.I., I.P. şi F.L.V.V., 49.000 euro pentru drepturile de moştenitor vândute, dar că cei doi din urmă nu au fost în Germania, alte persoane atribuindu-şi identitatea lor, iar cele două surori le-au explicat că au primit compensaţiile în sumă de 477.000.000 ROL de la Statul Român cu titlu de despăgubire, K.G.M. susţinând şi că persoanele au afirmat că nu ar trebui să anunţe banii la statul german şi ei doreau o semnătură prin care să renunţe la toate drepturile asupra caselor. Totodată, la întrebarea dacă au introdus la instanţe acţiuni civile, aceeaşi a declarat că nu, iar adresa menţionată a fi Buchloe îi era absolut necunoscută, împuternicirea avocaţială nr. 010586 din 7 iunie 2004 redactată în numele avocatei L.M.S. îi era necunoscută.

La 8 decembrie 2004, K.G.M. a prezentat Inspectoratului de Poliţie Buchloe înscrisurile Convenţie şi Contractul notarial UR nr. S 151 din 8 februarie 2002 ce reprezintă numai legalizarea semnăturilor aplicate de ea şi de P.G.Z.M.

Actul de inculpare a mai reţinut că L.I., pentru a intra în posesia imobilelor din str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12, utilizând metoda "convingerii" proprietarilor să-şi "vândă" locuinţele prin presiuni, aceasta pentru ca ulterior faţă de cei în cauză, să invoce încălcarea legii (cazul chiriaşilor proprietari U.D.M., H.E.).

În ce-l priveşte pe inculpatul L.G.I., cu referire la imobilul situat în Timişoara, str. Ţ.V. nr. 1, rechizitoriul a reţinut că până în anul 2001, el nu a fost revendicat şi nu s-au notificat organelor abilitate (CF DD şi EE).

În baza Legii nr. 10/2001, imobilul a fost notificat primăriei de către inculpat ca mandatar pentru I.M.C. de cetăţenie braziliană, decedată, la Biroul Executorului judecătoresc M.S.R., el depunând împuternicire pentru 1/2 imobil;

- Notificarea înregistrată sub nr. 304 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 1, situat la parterul imobilului;

- Notificarea înregistrată sub nr. 305 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 1, situat la parterul imobilului;

- Notificarea înregistrată sub nr. 306 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 3, situat la parterul imobilului;

- Notificarea înregistrată sub nr. 307 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 4, situat la parterul imobilului;

- Notificarea înregistrată sub nr. 308 din 23 august 2001, în care se menţionează revendicarea apartamentului nr. 5, situat la parterul imobilului;

- Notificarea înregistrată sub nr. 309 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 7, situat la etajul I al imobilului;

- Notificarea înregistrată sub nr. 310 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 9, situat la etajul I al imobilului;

- Notificarea înregistrată sub nr. 311 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 10, situat la etajul I al imobilului;

- Notificarea înregistrată sub nr. 312 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 11, situat la etajul I al imobilului;

- Notificarea înregistrată sub nr. 313 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 12, situat la etajul I al imobilului;

- Notificarea înregistrată sub nr. 314 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 13, situat la etajul I al imobilului;

- Notificarea înregistrată sub nr. 315 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 14, situat la etajul II al imobilului;

- Notificarea înregistrată sub nr. 316 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 15, situat la etajul II al imobilului;

- Notificarea înregistrată sub nr. 317 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 16, situat la etajul II al imobilului;

- Notificarea înregistrată sub nr. 318 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea apartamentului nr. 11, situat la etajul II al imobilului;

- Notificările înregistrate sub nr. 319, 320, 321 din 23 august 2001, în care se menţiona revendicarea întregului imobil, situat în P-ţa Ţ.V., inclusiv casieria L.P., sau alte spaţii aflate în administrarea Primăriei Timişoara.

- Notificările înregistrate sub nr. 599, 600, 601, 602, 603, 604, 605, 606, 607, 608, 609, 610, 611, 612, 613, 614, 615, 616, 617, 618, 619 din 9 noiembrie 2001.

Referitor la notificările depuse de învinuitul L.G.I., Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara, a solicitat acestuia să depună documentele necesare cerute de lege (Extras CF in extenso, la zi şi timbrat; Plan parcelar şi plan de situaţie al imobilelor; Acte de identitate (buletin sau paşaport) în copie legalizată; împuternicire mandatar în original - procură; Certificat de moştenitor în original sau Certificat de calitate de moştenitor).

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 i-a cerut depunerea documentelor necesare cerute de lege (extras CF in extenso, la zi şi timbrat, plan parcelar şi plan de situaţie imobil, acte de identitate în copie legalizată; împuternicire mandatar în original -procură, certificat de moştenitor în original sau certificat de calitate de moştenitor).

Pentru că nu a prezentat actele cerute, inculpatul şi coinculpatul L.I., fiul lui, la 13 mai 2002 au introdus acţiune civilă pentru restituirea, integrală, în natură a respectivului imobil, acţiune înregistrată la aceeaşi dată, sub nr. 5503, de reclamanta I.M.C., semnată de L.G.I. în numele ei.

Cei doi solicitau instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să constate preluarea fără titlu a imobilului de către stat;

- să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, privind apartamentele din imobil;

- să desfiinţeze încheierile judecătorului delegat de la Cartea Funciară, în care s-a aprobat întabularea în CF FF a drepturilor de proprietate dobândite de pârâţii persoane fizice, asupra apartamentelor cumpărate;

- să sisteze cărţile funciare individuale;

- să constate deschisă succesiunea defuncţilor: R.A., R.H., B.I., proprietari ai imobilului şi a defuncţilor B.G., B.D., şi să se intabuleze în cartea funciară dreptul de proprietate asupra imobilului, dobândit de reclamantă prin moştenire.

Având în vedere că la instanţă era necesar un certificat de calitate de moştenitor, L.G.I. a cerut Biroului Notarului Public C.R. să deschidă succesiunea după defuncţii B.I., R.A., R.H., B.G., B.D. şi să emită Certificatul de calitate de moştenitor nr. X în Dosarul succesoral 91-92-93-94/2001 şi nr. Y în dosarul succesoral 95-96-97/2001.

La 16 noiembrie 2001, notarul public a emis respectivele certificate, fără însă a se anula Certificatul de moştenitor emis la 21 octombrie 1975 în Dosarul succesoral nr. 1634/1975 al notariatului de Stat al judeţului Timiş, la acea dată legatară universală fiind sora coproprietarei B.I., numita R.H. Fiul decedatei, B.G., decedat la rândul lui, nu acceptase succesiunea.

La dosarul succesoral nu se depuseseră acte de stare civilă nici pentru I.M.C. şi nici vreo acceptare de succesiune sau de dobândire a imobilului, iar sus-numita, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu avea vocaţie proprie la succesiunea foştilor proprietari, nefiind rudă colaterală până la gr. IV cu proprietarii, iar la dosarele succesorale amintite existau testamente, între Împuternicirea nr. 160 din 15 august 2001 şi "Testamentul" lăsat de B.D. existând discrepanţe vizibile, I.M.C. nefiind nici moştenitor legal, nici testamentar al defunctului B.G.

În ce o priveşte pe I.E., pe aceasta inculpatul L.I., la 16 noiembrie 2011, a determinat-o să declare nesincer în faţa notarului public amintit, privind fapte şi împrejurări ce s-ar fi petrecut în Brazilia, acestea stând la baza eliberării celor două certificate de moştenitor din aceeaşi zi, iar ulterior, ei şi fiilor ei, L.I. le-a dat 100.000.000 ROL pentru a cumpăra apartamentul nr. 2 de pe strada C. nr. 10, contractul de vânzare-cumpărare fiind autentificat de notarul (inculpatul) P.G., şi aceeaşi, pentru ap.10 locuit de ea în imobilul de pe str. Ţ.V. nr. 1, încheind cu inculpatul L.I. şi soţia lui, avocata L.M.S., o procură specială, o procură generală de administrare, o procură judiciară, autentificate la 9 aprilie 2003 de fratele inculpatului, L.D. Ulterior, în ap. 10 s-a mutat familia inculpatului L.I.

La 3 mai 2002, L.I. l-a determinat pe coinculpatul notar public P.G. să redacteze şi să autentifice (sub nr. 748) un contract de donaţie şi mandat pentru mama lui, L.Z., privind spaţiul deţinut de Compania Naţională L.R. SA în str. Ţ.V. nr. 1, imobil nedobândit de el urmare Legii nr. 10/2001, deşi Procesul-verbal din 29 aprilie 2002 se referea la L.G.I., la fel Dispoziţia nr. 8 din 15 martie 2002 a respectivei companii (ap. 6).

În cauza civilă privind-o pe I.M.C., aceasta decedase, astfel că prin Decizia civilă nr. 3009 din 28 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Craiova s-au anulat certificatele de calitate de moştenitor nr. X şi Y.

În ce priveşte "manevrele" întreprinse de L.I., Consulatul General al României din Rio de Janeiro a trimis documente privind data decesului lui B.G. (6 iulie 1989) în certificatul de deces menţionându-se că defunctul a lăsat bunuri şi testament, un înscris prin care I.M.C., sora lui B.D., declară că renunţă la orice drept asupra apartamentului din România, acest drept transferându-l asupra lui L.G.I., act ce conţinea o copie a semnăturii ei, dar nu era procură autentică, dar conţinea legalizarea sigiliului şi semnăturii Biroului Ministerului de Externe al Braziliei din Rio de Janeiro, neexistând însă acte care să probeze dreptul ei asupra apartamentului din România.

În ce priveşte Procurile nr. 171/529 din 20 august 2001 şi 172/530 din 20 august 2001, înregistrate la Consulatul General al României din Rio de Janeiro, acestea erau redactate în limba portugheză sub nr. 160 şi 161 din 15 august 2001, consulul legalizând sigiliul şi semnătura Biroului Ministerului de Externe al Braziliei din Rio de Janeiro, procura 161 nu era semnată de I.M.C., ci de grefierul care a încheiat actul, la fel procura 162, pe aceste înscrisuri cei doi inculpaţi obţinând legalizări de semnătură cum s-a arătat.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, rechizitoriul a reţinut că Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş s-a constituit parte civilă pentru suma de 477.619.200 ROL şi majorări, sumă acordată cu titlu de despăgubiri numitelor P.G.Z.M. şi K.G.M., cu 60.000 euro, reprezentând preţul de circulaţie al apartamentului T.R.G.Z., cu suma de 50.000 euro, preţul de circulaţie al garsonierei pentru care instanţa i-a anulat contractul de vânzare-cumpărare.

La cercetarea judecătorească, analizându-se probatoriul administrat la urmărirea penală detaliat ca atare şi actele din Dosarul nr. 13141.325/2006 al Curţii de Apel Târgu Mureş, audiind 36 de martori şi părţile vătămate (martorii J.C.M., D.D., J.D., U.D.M., M.N.C., A.M., G.C., N.L.A.V., T.E., G.D.M., L.C.I., Z.M.S., C.G.E., H.E.Ş., L.M., S.L.C., S.I., U.M., S.I.A., R.M., M.M.P., G.V.V., M.O.Ş., P.F., F.M., D.P., M.S.R., B.C., L.L., B.V.L., parte vătămată C.E.) nu s-au relevat aspecte cu privire la infracţiunea de înşelăciune în sarcina inculpaţilor L.I., L.G.I. şi F.L.V.V., majoritatea celor audiaţi declarând că nu cunosc niciun aspect în legătură cu infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Apreciind că nici procurorul şi nici martorii propuşi de acuzare nu au clarificat elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, judecătorul fondului, analizând considerentele reţinute în rechizitoriu şi în rezoluţia de începere a urmăririi penale din 18 iulie 2005, în acest act al procurorului consemnându-se că infracţiunea menţionată constă în mijloacele frauduloase (folosirea unor înscrisuri falsificate pentru obţinerea unor drepturi), astfel L.I. a indus în eroare instanţele de judecată prin redactarea celor două acţiuni civile privind revendicarea şi restituirea în natură a imobilelor de pe str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12, în numele a două persoane domiciliate în Germania. De asemenea, în Ordonanţa din 7 noiembrie 2005, de extindere a urmăririi penale, s-a reţinut că utilizând mijloace frauduloase, acelaşi a indus în eroare instanţele de judecată redactând acţiunea civilă în numele lui I.M.C., cetăţenie braziliană privind revendicarea şi restituirea integrală, în natură, a imobilului din str. Ţ.V. nr. 1.

În rechizitoriu, privind imobilele de pe str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12, inculpaţii L.I. şi F.L.V.V., utilizând mijloace frauduloase, folosind înscrisuri contrafăcute, prin deschiderea succesiunii, anularea înscrierilor din cărţile funciare, introducerea de acţiuni civile, utilizând aşa-zisa procură UR nr. S155/2002 act neautentic au indus în eroare instanţele de judecată, "manevrele juridice", subiectiv, denotă premeditare.

În legătură cu imobilul de pe str. Ţ.V. nr. 1, acelaşi, prin manevre iscusite, a procurat înscrisuri bazate pe o fraudă la lege.

Trecând la analiza elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, instanţa a subliniat că privind elementul material al laturii obiective, în oricare din variantele textului incriminator, acesta constă din acţiune de inducere în eroare, de amăgire frauduloasă, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.

Prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase presupune a face să se creadă a trece drept reală, existentă deci, o faptă sau împrejurare care nu există, ea fiind inventată, iar a prezenta ca mincinoasă o faptă adevărată înseamnă a face să se creadă ca inexistentă o faptă sau împrejurare care în realitate există însă, prezentarea frauduloasă, alterată, denaturată trebuind să fie aptă să capteze buna-credinţă, încrederea persoanei vătămate, să o inducă în eroare, să o amăgească sau să o menţină în eroarea produsă înainte.

În cauză, inculpatul L.I., avocat de profesie, în această calitate a formulat cele trei acţiuni civile, în numele a două persoane din Germania şi una din Brazilia, acestea, anterior, împuternicindu-i pe alţii să revendice imobilele, instanţa de judecată având atributul de a analiza cererile părţilor şi probatoriul.

În ce priveşte caracterul fals al procurilor, pentru eliminarea dubiului, s-a cerut, prin intermediul Biroului Naţional Interpol, ca autorităţile germane să verifice dacă procura S/155 din 8 februarie 2002 era înregistrată în evidenţa notarului german, verificările stabilind că notarul a semnat împuternicirea, iar compararea originalului existent în arhiva lui cu copia a demonstrat, fără dubiu, că documentul era autentic.

Interpolul a mai comunicat că cele două surori de cetăţenie germană au declarat renunţarea la moştenirea întregului patrimoniu pentru că îşi vânduseră dreptul de moştenire pentru 49.000 mărci germane.

Comisia rogatorie a stabilit că surorile au primit compensaţie de 30.000 mărci germane de la statul german şi 477.000.000 ROL de la Statul Român şi că au semnat la notarul german un act notarial prin care au vândut dreptul de moştenire.

Completarea Comisiei rogatorii a mai reţinut că documentul ataşat nr. S/155 din 8 februarie 2002 este o certificare de semnătură în care notarul R.S. a confirmat autenticitatea semnăturii numitelor P.G.Z.M. şi K.G.M.

Aplicarea sau nu a apostilei nu are conotaţie penală, iar în fapt, la cererea instanţei civile, lipsa apostilei a fost acoperită prin aplicarea ei pe procura din Germania.

În ce priveşte procurile din Brazilia, cea emisă de I.M.C., prin care împuternicea pe L.G.I. şi L.Z. să revendice imobilul de pe strada Ţ.V. nr. 1, ea a fost dată în faţa unui notar public din Rio de Janeiro, or, faptul că legea braziliană prevedea că actul semnat de titular rămâne în arhiva notarială, părţii eliberându-i-se certificat de confirmare că ea a fost semnată, nu-i este imputabil inculpaţilor, ulterior, procura emisă 160/2001 fiind supralegalizată în Brazilia şi România, la fel, procura 161/2001.

Din conţinutul comisiei rogatorii efectuate în Brazilia privind actele încheiate în 2004 de cei doi inculpaţi, s-a reţinut că s-au încheiat în faţa unui notar, în realitate fiind vorba de cesiunea unei succesiuni sau a unor bunuri viitoare, nu un pact asupra unei moşteniri nedeschise, aspectul fiind însă de analiza instanţelor civile învestite cu revendicarea imobilelor.

În ce priveşte cele două certificate de calitate de moştenitor nr. X şi nr. Y, judecătorul fondului, în aplicarea art. 4 din Legea nr. 10/2001, text care prevede că atunci când restituirea unui imobil este cerută de mai multe persoane îndreptăţite, coproprietare, a apreciat că, dreptul se constată sau se stabileşte pe cote-părţi ideale, după reglementările dreptului comun, actul normativ aplicându-se moştenitorilor legali sau testamentari.

Totodată, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi în drept în termenul de acceptare, cererea de restituire având valoare de acceptare, iar de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura reglementată profită alţi moştenitori ai celei îndreptăţite care, în termen, au depus cerere de restituire, astfel fiind evident că ultimul moştenitor în viaţă are grad de rudenie în rang succesibil cu cel pe care îl moşteneşte, fiind vorba de moşteniri succesive prin retransmitere, instanţele civile având atributul de a se pronunţa, în ce priveşte dreptul persoanei I.M.C. (imobilul din str. Ţ.V. nr. 1).

Referitor acuzaţiei de instigare la infracţiunea de fals în declaraţii, în sensul că inculpatul L.I., la 5 decembrie 2002, l-a determinat pe coinculpatul F.L.V.V. ca în faţa notarului public, coinculpatul P.G., să declare nereal, că P.G.Z.M. şi K.G.M. nu au primit despăgubiri de la statul german pentru imobilele din str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12, din verificarea declaraţiei se reţine, textual, că "nu au primit despăgubiri din partea autorităţilor germane conform vreunui acord dintre România şi Germania, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie (art. 5 din Legea nr. 10/2001) în considerarea imobilelor ce le-au fost preluate abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950". Or, textul indicat prevede că nu au dreptul la restituire în natură sau la măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, enumerate ca atare în anexă. Verificând anexa nr. 1, aici sunt cuprinse acordurile (lit. a) - l) cu state precum Austria, Belgia, Danemarca, Grecia, SUA, ş.a., nefigurând printre acestea Germania. Mai mult, la lit. m) se prevede: "orice alte asemenea acorduri încheiate cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie (…)".

Ministerul Afacerilor Externe, cu Adresa nr. C23/1186 din 22 februarie 2002, a comunicat că între România şi Germania nu s-a încheiat un asemenea acord.

Cu referire la infracţiunea de uz de fals, în sarcina inculpatului Z.I. rechizitoriul reţinând că folosind înscrisuri falsificate, a notificat Primăria Municipiului Timişoara şi, ulterior, a formulat acţiuni civile prin care a revendicat, în natură, cele trei imobile din str. P. nr. 1, str. S. nr. 12, Ţ.V. nr. 1), procura S155/2002 încheindu-se la 8 februarie 2002 în faţa notarului public din Wurzburg, Germania, aceeaşi s-a folosit la 12 februarie 2002 la Biroul executorului judecătoresc M.S.R., iar procura nr. 160/2001 din Brazilia a fost dată la 15 august 2001 în faţa notarului public din Rio de Janeiro şi s-a folosit la data de 23 august 2001 la acelaşi birou, infracţiunea menţionată (text incriminator art. 291 C. pen.) prevede că se pedepseşte folosirea unui înscris oficial sau sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii de consecinţe juridice.

Cum s-a arătat, respectivele înscrisuri nu erau falsificate, inculpatul uzând de acele procuri cu consecinţa că erau valabile.

Referitor la acelaşi inculpat, cu privire la instigare la infracţiunea de fals intelectual, actul de inculpare, reţinând că la 3 mai 2002, el l-a determinat pe coinculpatul notar public P.G. să redacteze fals şi să autentifice (Încheierea nr. 748) în aceeaşi zi; contractul de donaţie în care, nereal, şi-a atribuit calităţile de donator şi mandatar al lui I.M.C., respectivul coinculpat fiind acuzat de săvârşirea, în condiţiile arătate, a infracţiunii de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen., contractul şi, implicit, încheierea de autentificare nu cuprind elemente de natură a atrage incidenţa textului incriminator.

Astfel, la 3 mai 2002, imobilul din str. D. nr. 1, ulterior Ţ.V. nr. 1, la 15 martie 2002, fusese restituit (dispoziţia nr. 8) de Compania Naţională "L.R." SA numitei I.M.C., prin mandatar L.G.I., în contract şi încheiere fiind consemnate, corect şi real, persoanele care s-au prezentat în faţa notarului public, precum şi calitatea acestora, persoana deţinătoare a procurii nr. 161/2001 întocmită în Brazilia) fiind L.I. Faptul că, în natură, la 15 martie 2002, imobilul i se predase lui L.G.I., deţinător al procurii nr. 160/2001, nu are relevanţă, contractul de donaţie şi încheierea de autentificare vizând procura nr. 161/2001.

Rechizitoriul a mai reţinut că inculpatul L.I. a săvârşit infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, dar, contrar normelor de procedură aplicabile cu privire la cuprinsul actului de inculpare în sensul că nu s-a descris, clar, în ce ar consta sus-indicata infracţiune, aceasta nefiind clarificată nici la cercetarea judecătorească, judecătorul fondului a apreciat că ar privi întocmirea celor două procuri şi convenţii din Germania şi Brazilia, privind toate cele trei imobile, ele fiind folosite de L.G.I. şi L.I., s-au întocmit şi utilizat potrivit regulilor şi procedurilor de la locul unde s-au semnat, ulterior fiind supralegalizate (procura nr. 160/2001, nr. 161/2001, nr. 10/2004 - Brazilia, S/155 din 8 februarie 2002 - Wurzburg Germania), interesând şi materia reglementată de Legea nr. 105/1992, art. 69 stabilind: "Condiţiile de fond ale actului juridic unilateral sunt stabilite de legea aleasă de autorul său. În lipsă, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului". Necesitatea supralegalizării (actul din Brazilia) este reglementată de art. 162 din legea menţionată (alin. (2) în procedura stabilită de statul de origine al actului, aici intervenind ceea ce s-a realizat în cauză, procedura de verificare, contrasemnare şi ştampilare de către Secţia Consulară a Ministerului Relaţiilor Exterioare (la 1 martie 2004). În continuare, teza a II-a a textului alin. (2) al art. 162, actele sunt supuse controlului realizat de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnăturilor şi sigiliului, fapt întâmplat la 15 martie 2004, nr. 131/292 din 15 martie 2004, Brazilia neaderând la prevederile Convenţiei de la Haga din 1961.

În ce priveşte procura nr. 160/2001, art. 100 din Legea nr. 105/1992 prevede că "reprezentarea care are ca obiect acte de administrare sau de dispoziţie, referitoare la un imobil este supusă legii situaţiei bunului", deci se referă la raporturile dintre părţi, reprezentat şi reprezentant, fiind act de conservare, i se aplică legea locului unde s-a întocmit", I.M.C. având drept de opţiune succesorală rămas neexercitat înainte de apariţia Legii nr. 10/2001. Acest act, precum şi altele interesând-o, au fost confirmate ca fiind valabile de comisia rogatorie, la fel procura nr. 161/2001, identitatea persoanelor fiind stabilită ca reală, actele fiind valabile, nu fictive, şi acestea fiind ulterior supralegalizate în Brazilia şi în România.

Privind persoane şi acte din Germania, în legătură cu imobilele din str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12, demersurile în aplicarea Legii nr. 10/2001 s-au bazat pe procura S/155/2002, succesori în drepturi fiind P.G.Z.M. şi K.M. şi anterior cauzei, actul fiind verificat sub aspectul legalităţii, în Dosarul nr. 97/P/2004 al Parchetului Naţional Anticorupţie, prin ordonanţa cu acelaşi număr stabilindu-se valabilitatea ei.

În ce-l priveşte pe inculpatul P.G., în sarcina lui reţinându-se în rechizitoriu şi că la 5 decembrie 2002 ar fi redactat în fals şi ar fi autentificat (Încheierea nr. 2312) declaraţia coinculpatului F.L.V.V., că cele două succesoare în drepturi nu au primit despăgubiri civile de la statul german, sus-numitul a arătat că respectivele nu au primit despăgubiri în baza vreunui acord internaţional între România şi Germania, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001, iar textul declaraţiei nu-i poate fi imputat notarului public inculpat.

În plus, în încheiere, notarul public a consemnat că în faţa sa s-a prezentat partea declarantă, l-a identificat şi a semnat personal declaraţia, notarului public revenindu-i numai obligaţia conţinutului menţiunilor inserate şi a datelor atestate, nu a conţinutului textului declaraţiei.

Cu referire la inculpatul C.R., actul de inculpare a reţinut că acesta a săvârşit infracţiunea de fals intelectual prev. de art. 289 C. pen., în sensul că la 16 noiembrie 2001 a emis, cu încălcarea legii, certificatele de calitate de moştenitor nr. X şi nr. Y, în lipsa unei procuri autentice, a unor acte de stare civilă a defuncţilor şi în lipsa dovezilor de acceptare a succesiunii fiecărui moştenitor faţă de autor.

Inculpatul, notar public, în conformitate cu Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 36/1995, în Dosarele nr. 91-92 93-94/2001 şi 95-96-97/2001 a eliberat acele certificate prin care a stabilit calitatea, prin retransmitere a succesiunii, pentru I.M.C. reprezentată de L.G.I.), în raport de antecesorii ei B.D., B.G., R.H., R.A. (cei doi fiind proprietarii imobilului din str. Ţ.V. nr. 1, fostă D. nr. 1, asupra 2/4 părţi fiecare), la data preluării abuzive, din dosarele succesorale reieşind că persoana a fost sora defunctei B.D., soţie supravieţuitoare a lui B.G., acesta, la rândul lui, fiind unicul fiu al defunctei B.I., sora defunctei R.H., deci nepot, R.H. fiind soţia supravieţuitoare a lui R.A. Ca atare, I.M.C. şi-a exercitat dreptul propriu succesoral în raport cu B.D., sora sa, precum şi drepturile succesorale ale acesteia faţă de soţul ei predecedat, ale lui B.G. ca succesibil, faţă de mama sa B.I.), R.H., mătuşă şi prin retransmitere faţă de R.A., soţul predecedat al mătuşii ei, dreptul ei făcând parte din cel de opţiune succesorală rămas neexercitat, un succesibil neacceptat, conform Legii nr. 10/2001, fiind repus în termenul de acceptare a succesiunii, normele metodologice de aplicare a legii, respectiv H.G. nr. 498/2003, stabilind că în toate cazurile, stabilirea calităţii de moştenitor (legal sau testamentar) se face potrivit legii civile române, drept comun în materie de succesiuni, la care trimite Legea nr. 10/2001, succesibilului cerându-i-se condiţia ca să fi avut capacitate succesorală în raport cu propriul autor, deci el să fi existat la momentul deschiderii succesiunii după autor, deci la data morţii autorului succesibilului.

Faptul că anterior Legii nr. 10/2001, respectiv în anul 1975, s-ar fi eliberat certificat de moştenitor de către Notariatul de Stat Timiş, în Dosarul 1634/1975, prin acesta stabilindu-se ca moştenitor după B.I. (mama lui B.G.), sora ei R.H., aceasta nu are relevanţă, problema moştenitorului prin retransmitere fiind reglementată de Legea nr. 10/2001, act normativ special, cu dispoziţii derogatorii de la Codul civil, interesând numai ca persoana care a depus notificarea în baza Legii nr. 10/2001 să nu fi renunţat la moştenire după autorul proprietar tabular deposedat abuziv. În cauză, B.G. nu a renunţat la moştenire după mama sa B.I., relevanţă având notificarea prevăzută de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 21.

Cu referire la inculpatul L.G.I., trimis în judecată pentru infracţiunile de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., instigare la fals intelectual, prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. şi uz de fals prev. de art. 291 C. pen., rechizitoriul nedescriind, clar, în ce constau faptele sale cu privire la înşelăciune, numai cu activităţi în legătură cu imobilul din str. Ţ.V. nr. 1, la 17 septembrie 2007 judecătorul fondului a cerut completarea şi precizarea actului de inculpare, infracţiunea de înşelăciune privindu-i şi pe inculpaţii L.I., L.G.I. şi F.L.V.V. Or, nerealizându-se cerinţa îndrituită de art. 263 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 6, martorii nu au relevat aspecte relevante.

În fapt, din considerentele actului de inculpare şi ale rezoluţiei de începere a urmăririi penale (7 noiembrie 2005) inculpatul L.G.I., la 13 mai 2002, folosind înscrisuri contrafăcute, împreună cu coinculpatul L.I. în numele lui I.M.C., au introdus acţiune civilă pentru imobilul menţionat, activitate apreciată ca neîntrunind elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune. Procura nr. 160/2001 din Brazilia nu era falsă, a fost ulterior supralegalizată, prin acţiune civilă nu înseamnă inducerea în eroare a unei instanţe, aceasta având atributul de a analiza vocaţia succesorală după foştii proprietari.

În ce priveşte instigarea la fals intelectual, în sensul că la 16 noiembrie 2001 l-ar fi determinat pe notarul public inculpat C.N.R. să deschisă succesiunea şi să emită certificatele de calitate de moştenitor nr. X şi nr. Y, condiţia pentru întrunirea laturii obiective nu este realizată, L.G.I. nu a instigat, nici nu a cerut să întocmească ceva în fals.

În ce priveşte infracţiunea de uz de fals, în sensul că acelaşi inculpat, utilizând înscrisuri falsificate, a notificat primăria şi a formulat acţiuni prin care cerea restituirea în natură a imobilului din str. Ţ.V. nr. 1, cum s-a mai arătat, procurile 160/2001, 10/2004 (din Brazilia), 155/2002 (din Germania) s-au întocmit conform legii locului, persoanele care le-au dat au existat în momentul întocmirii şi semnării actelor, au fost supralegalizate, apostilate, iar reţinerea că pe parcursul Dosarului civil nr. 5503/C/2002 al Tribunalului Timiş, I.M.C. ar fi decedat, este irelevant, în acea cauză au fost introduşi moştenitorii, aceştia au confirmat mandatul (prin procura lor din 2004, referitor la care în Dosarul nr. 155/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, prin Rezoluţia din 19 octombrie 2009 s-a dispus neînceperea urmăririi penale, notificările depuse fiind acte şi fapte supuse legii civile, I.M.C., fiind în viaţă în 2001, când s-a întocmit şi dat procura nr. 160/2001, în acelaşi an depunându-se notificările (la 9 noiembrie 2001), era, de asemenea, în viaţă, la 29 aprilie 2002, când s-a formulat şi s-a depus la Tribunalul Timiş acţiunea civilă Dosar 5503/C/2002.

Procurile nr. 160/2001 şi nr. 10/2004 au fost ulterior supralegalizate (conform art. 162 alin. (2) din Legea nr. 105/1992) la 29 ianuarie 2009 şi de către Ministerul Afacerilor de Externe al României.

Cu referire la inculpatul F.L.V.V. sub aspectul infracţiunii de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., al infracţiunii de fals în declaraţii prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi instigare la infracţiunea de fals intelectual, prev. de art. 25 raportat la art. 289 C. pen., judecătorul fondului, analizând actul de sesizare în care sunt descrise unele aspecte privind activitatea sus-numitului în legătură cu imobilele de pe str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12, fără însă a se fi clarificat elementele constitutive, procurorul de şedinţă, de asemenea, necompletând sau precizând în vreun fel în ce ar consta infracţiunea de înşelăciune, de asemenea, la cercetarea judecătorească părţile civile şi nici martorii neindicând fapte sau acte, acţiuni ce ar fi proprii acestei infracţiuni, nu s-a dovedit în niciun mod întrunirea elementelor constitutive, actele utilizate sau întocmite fiind cenzurabile de instanţa civilă învestită cu revendicarea şi restituirea în natură a celor două imobile.

Referitor la infracţiunea de fals în declaraţii, respectiv că la 5 decembrie 2002, sus-numitul, în faţa notarului public, coinculpatul P.G., ar fi menţionat că cele două persoane din Germania nu au primit despăgubiri de la statul german, astfel cum s-a mai arătat, în realitate acesta a spus că acelea (P.G.Z.M. şi K.G.M. şi nici antecesorii lor) nu au primit despăgubiri în Germania din partea autorităţilor germane, conform vreunui acord dintre România şi Germania privind reglementarea problemelor financiare în suspensie (în sensul art. 5 din Legea nr. 10/2001) judecătorul fondului, chiar în lipsa verificării, de către acuzare, a acestui aspect, a administrat probe, din acestea reieşind că între România şi Germania nu se încheiase un asemenea acord. Cele două persoane au primit despăgubiri de la statul german, dar acesta în baza altor prevederi proprii acelui stat.

În ce priveşte infracţiunea de instigare la fals intelectual reţinută în sarcina aceluiaşi inculpat, prin actul de sesizare cu referire tot la data de 5 decembrie 2002, în sensul că l-ar fi determinat pe notarul public, coinculpatul P.G., să redacteze şi să autentifice, fals, sub nr. 2312 declaraţia lui, în aceasta înscriind procura S/155 din 8 februarie 2002, cum s-a detaliat deja, menţiunea se referea la neprimirea despăgubirilor de la statul german în baza unui acord internaţional, inculpatul nu a falsificat vreun înscris oficial în conţinut, nici prin atestarea unor fapte, împrejurări necorespunzătoare adevărului şi nici nu a omis cu ştiinţă să insereze date, împrejurări care în realitate au avut loc şi care să fi fost constatate.

În ce o priveşte pe inculpata I.E. acuzată de infracţiunea de fals în declaraţii, rechizitoriul reţinând că aceasta, la 16 noiembrie 2001, nesincer, în faţa notarului public, coinculpatul C.R., ar fi menţionat fapte şi împrejurări ce au avut loc în Brazilia, acestea stând la baza emiterii certificatelor de calitate de moştenitor nr. X şi Y din aceeaşi dată, s-a probat că mama respectivei, numita I.A., le-a îngrijit pe B.I. şi R.H., foste proprietare tabulare ale imobilului de pe str. D. nr. 1, actual Ţ.V. nr. 1, a locuit efectiv cu acestea, R.A. fusese soţul lui R.H., decedat, mama inculpatei cunoscând astfel amănuntele privind şi restul familiilor, foşti soţi, fii, nepoţi, descendenţi din Brazilia. Chiar inculpata era agreată de cele două, iar după ce B.G. a plecat în Brazilia, inculpata şi mama ei, rămase în ţară, le-au fost apropiate, li s-au confesat. Martorii de la urmărirea penală au detaliat cele menţionate, inclusiv că B.G. fusese fiul şi, respectivul nepotul celor două femei (M.M.P., F.M., I.E., S.M.) la cercetarea judecătorească aceeaşi relatând asemănător. În Brazilia, B.G. s-a căsătorit cu B.D., ei nu au avut descendenţi, singura rudă ce putea să-i moştenească fiind I.M.C., sora lui B.D., iar actele de stare civilă, cum s-a arătat deja, atestă legăturile de rudenie, succesorii în drepturi ai lui I.M.C. declarând conform.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, părţile civile K.N. şi K.A. au cerut suma de 20.000 euro daune morale, C.E. şi C.C., 30.000 euro cu acelaşi titlu, B.R., 60.000 euro, reprezentând preţul de circulaţie al apartamentului locuit, T.R.G.Z. 50.000 euro, preţul de circulaţie al locuinţei, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, 477.619.200 ROL şi majorări de întârziere, reprezentând despăgubirile date numitelor P.G.Z.M. şi K.G.M., iar F.I., prin mandatar S.E., 60.000 de euro, preţul de circulaţie al apartamentului locuit (întrucât pe parcursul cercetării judecătoreşti s-a constatat că ultima parte civilă menţionată a decedat, a fost introdus şi citat moştenitorul acesteia, S.C., acesta nu a retras mandatul lui S.E., rămânând mandatară. Totodată, intervenind şi decesul părţii civile B.R., au fost introduşi în cauză moştenitorii testamentari O.S.D. şi O.M.L.

Nefăcându-se nicio dovadă că inculpaţii le-au cauzat vreun prejudiciu părţilor civile, în baza art. 346 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., acţiunile civile formulate au fost respinse.

Împotriva sentinţei, în termenul legal, au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, părţile civile Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, C.E., C.C., K.N., K.A., acestea recurând şi încheierea de îndreptare a erorii materiale din 21 octombrie 2011, precum şi inculpaţii L.I., F.L.V.V., L.G.I., C.N.R., P.G., I.E.

Recursul declarat de parchet este motivat pe cazurile de casare prev. de art. 385⁹ pct. 10 şi pct. 17² C. proc. pen., în dezvoltarea acestora susţinându-se că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de schimbare a încadrării juridice formulate de apărătorul părţilor civile C.E., C.C., K.N. şi K.A., în sensul reţinerii în ce-i priveşte pe inculpaţii L.I. şi F.L.V.V. şi a art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) pentru infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., la aceeaşi dată, pentru inculpatul L.I. forma continuată şi pentru infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fals intelectual şi uz de fals, acelaşi apărător, la 26 septembrie 2011 cerând reţinerea agravantei prev. de alin. (5) al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), instanţa nepronunţându-se cu referire la încadrarea juridică cerută pentru infracţiunea prev. de art. 290, art. 289 şi art. 291 C. pen., iar Încheierea din 21 octombrie 2011 nu putea rezolva, aşa cum a procedat instanţa, cererea formulată.

Al doilea caz de casare este motivat de încălcarea art. 317 C. proc. pen., în sensul că în ce-l priveşte pe inculpatul P.G., trimis în judecată pentru infracţiunea de fals intelectual prev. de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), cea din data de 3 mai 2002, pentru a doua infracţiune, cea din data de 5 decembrie 2002, deşi descrisă în actul de sesizare, dar inculpatul fiind trimis în judecată numai pentru o singură astfel de infracţiune, instanţa l-a achitat cu nesocotirea limitelor învestirii.

Partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş şi-a motivat recursul pe nelegala, în ce o priveşte, soluţionare a laturii civile în sensul neacordării sumei de 47.761,9 RON, despăgubiri date numitelor K.G.M. şi P.G.Z.M., prin Hotărârea nr. 1255 din 29 martie 1999 a Comisiei judeţene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 vizând imobilele de pe str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12, recurenta susţinând că instanţa putea obliga la repararea pagubei în baza art. 10 alin. (1) lit. d), raportat la art. 346 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Partea civilă a mai menţionat că dacă se va admite recursul declarat de parchet, se impune şi admiterea recursului său.

Părţile civile C.E., C.C., K.N. şi K.A., în scris, au criticat sentinţa pentru nemotivarea respingerii cererii de schimbare a încadrării juridice privind pe inculpaţii L.I. şi F.L.V.V., nelegalitatea Încheierii din 21 octombrie 2011, nelegala respingere, din încadrarea juridică a infracţiunii de înşelăciune, a agravantei prev. de art. 215 alin. (5) C. pen., odată ce părţile civile ale cauzei s-au constituit în această calitate procesuală cu sume ce depăşesc 200.000 RON, motive încadrate în pct. 10 al art. 385⁹ C. proc. pen., caz de casare ce atrage rejudecarea cauzei. În subsidiar, părţile civile au solicitat condamnarea inculpaţilor L.I. şi F.L.V.V. pentru infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., încetarea procesului penal pentru intervenirea prescripţiei speciale a răspunderii penale pentru celelalte infracţiuni (inculpaţi L.I., F.L.V.V. şi P.G.), iar pe latură civilă, obligarea acestor 3 inculpaţi, în solidar, la plata către părţile civile C.E. şi C.C. a sumei de 30.000 euro sau echivalentul în RON cu titlu de daune morale, în aceleaşi condiţii, la plata sumei de 20.000 euro sau echivalentul în RON, cu acelaşi titlu, către părţile civile K.A. şi K.N., anularea înscrisurilor falsificate, inclusiv a acţiunilor civile nr. 8822/C din 14 august 2002 şi 19169 din aceeaşi zi, Tribunalul Timişoara şi Judecătoria Timişoara, la acestea adăugând şi împuternicirea avocaţială nr. 10586 din 7 iunie 2004.

Susţinând că s-a creat din două înscrisuri sub semnătură privată, un al treilea, prin alăturarea primelor, acesta UR-S-155 2002, este fals în integralitate, ca urmare a traducerii frauduloase de către traducătoarea G.C., iar la 11 februarie 2002, prin încheierea de legalizare nr. 274, notarul public C.R. "desăvârşeşte al 4-lea înscris" care devine Procura Autentică, folosit în faţa notarului public P.G., a executorului judecătoresc şi a altor instituţii, în realitate procura actul S 155/2002 este numai o legalizare de semnătură, nu voinţa părţilor, apărătorul părţilor civile argumentează cele de mai sus pe "interpretarea proprie a dispoziţiilor art. 288 - 290 C. pen.", dar adaugă "că putem afirma, tot la fel ca inculpaţii şi judecătorul fondului, că este real şi legal".

În continuarea apărării susţinerilor, se motivează că ar veni declaraţia numitelor P.G.Z.M. şi K.G.M. că cei trei inculpaţi doreau o "semnătură", aceleaşi, la 8 februarie 2002, au semnat o convenţie legalizată, dar pentru două terenuri, suplimentele de declaraţii ale celor două prin care, la 30 decembrie 2004, arată că nu au introdus acţiune civilă pentru restituirea imobilelor de pe str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12 şi nu l-au împuternicit pe avocatul L.I. să facă acest lucru, împrejurări cu privire la care instanţa de fond nu s-a pronunţat.

Părţile civile, referindu-se la faptele inculpaţilor F.L.V.V., P.G., L.I., altele decât infracţiunea de înşelăciune, în legătură cu aceeaşi procură S-155/2002, despre care susţin că nu este falsă, ci este fals actul final, cel de-al 4-lea, invocarea calităţii de mandatar trebuia constatată şi toţi cei 3 inculpaţi sunt vinovaţi astfel cum s-a reţinut prin rechizitoriu.

În ce priveşte "faptele de înşelăciune", părţile civile susţin că un exemplar din rechizitoriu confirmă descrierea actelor de înşelăciune atât prin redactarea a două acţiuni civile, şi apoi a unei alteia, cât faţă de alte persoane decât instanţele de judecată, ex. Biroul executorului judecătoresc M.S.R., Municipiul Timişoara - Primărie, invocarea calităţii false de mandatar a inculpatului F.L.V.V., pe care în realitate nu o avea, înşelându-i pe cei amintiţi, la fel avocaţii care au depus împuterniciri în dosarele civile.

În final, părţile civile recurente au solicitat condamnarea inculpaţilor şi pe latură civilă, admiterea acţiunilor şi obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor efectuate în ciclurile procesuale, în drept invocându-se art. 385⁹ pct. 14, 17 şi 18 C. proc. pen.

Inculpaţii, în scris, au criticat sentinţa numai sub aspectul temeiului legal al achitării lor, L.I. susţinând că pentru toate infracţiunile, achitarea trebuie dispusă în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) sau b) C. proc. pen., P.G., de asemenea, C.N.R., acelaşi temei legal, L.G.I., acelaşi temei legal, F.L.V.V., de asemenea acelaşi temei legal, la fel inculpata I.E.

Recursurile declarate în cauză nu sunt fondate, pentru considerentele ce se vor dezvolta.

Referitor cazului de casare invocat de parchet, respectiv pct. 10 al art. 385⁹ C. proc. pen., în motivarea căruia se susţine că judecătorul fondului nu s-a pronunţat asupra cererii părţilor civile persoane fizice, de schimbare a încadrării juridice a faptei de înşelăciune, din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., în aceeaşi infracţiune prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) acelaşi cod pentru inculpaţii L.I. şi F.L.V.V., la termenul de judecată din 26 septembrie 2011 şi 30 septembrie 2011, cererea a fost pusă în discuţia procurorului şi a avocaţilor aleşi ai părţilor, amânându-le deliberarea şi hotărârea, pentru 7 octombrie 2011 şi ulterior, pentru 13 octombrie 2011.

La 13 octombrie 2011, în considerentele Sentinţei penale nr. 18, se reţine că părţile civile C.E., C.C., K.A. şi K.N. au cerut schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor L.I., F.L.V.V., din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., în aceeaşi infracţiune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) acelaşi cod, precum şi pentru aceiaşi inculpaţi, în forma continuată, prev. de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) pentru infracţiunea prev. de art. 290, de art. 289 şi de art. 291 C. pen., judecătorul fondului analizând conţinutul constitutiv al respectivelor infracţiuni, a considerat legal că inculpatul L.I., redactând două acţiuni civile cu privire la imobilele din Timişoara, str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12, precum şi o a 3-a acţiune civilă privind imobilul din str. Ţ.V. nr. 1 (fostă str. D. nr. 1), el, avocat, nu a săvârşit infracţiunea, litigiile civile neconstituind inducerea în eroare.

În ce-l priveşte pe inculpatul F.L.V.V., în legătură cu activitatea lui privind aceleaşi imobile (str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12), prin introducerea a două acţiuni civile în justiţie pentru revendicarea în natură a acelor imobile, nefiind întrunite latura obiectivă şi cea subiectivă, actele întocmite de inculpat fiind atributul instanţelor civile, soluţia achitării în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost amplu motivată pe baza probatoriului administrat.

Alin. (1) al sentinţei constituie pronunţarea asupra cererii de schimbare a încadrării juridice, aceasta fiind respinsă.

Faptul că, din oficiu, judecătorul fondului, la 21 octombrie 2011, dată anterioară celei a tehnoredactării sentinţei (27 octombrie 2011) a dispus îndreptarea erorii materiale inserate în alin. (1) al dispozitivului, în acesta adăugând "precum şi cea din art. 290 C. pen., în art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), din art. 289 C. pen. în art. 289 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi din art. 291 C. pen., în art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi se va elimina numele de L.G.I.".

În considerentele sentinţei, analizându-se activităţile inculpaţilor menţionaţi (L.I. şi F.L.V.V.) şi sub aspectul infracţiunilor prev. de art. 290, art. 289 şi art. 291 C. pen., s-a motivat amplu de ce nu sunt întrunite condiţiile pentru infracţiunea continuată astfel cum prevede art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În aceste condiţii, odată ce motivarea sentinţei cuprinde pronunţarea asupra problemelor de drept, iar Încheierea din 21 octombrie 2011 a corectat alin. (1) al sentinţei, ea făcând parte integrantă din aceasta, cazul de casare invocat nu este incident.

În ce priveşte situaţia inculpatului P.G., prin actul de sesizare se reţine în sarcina acestuia "săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)", faţă de el s-a început urmărirea penală la 15 martie 2004 în legătură cu imobilele de pe str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12, iar prin Rezoluţia din 7 noiembrie 2005, s-a început urmărirea penală pentru săvârşirea aceleiaşi infracţiuni (în legătură cu imobilul din str. Ţ.V. nr. 1), iar din conţinutul procesului-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală, semnat de inculpat, rezultă că a luat cunoştinţă de întregul material.

Potrivit dispoziţiilor art. 263 alin. (1), raportate la dispoziţiile art. 317 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei. Aşa cum s-a mai arătat, inculpatul P.G. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în partea expozitivă a rechizitoriului arătându-se în ce constau faptele reţinute în sarcina inculpatului.

De altfel, chiar dacă cu alte apărări, problematica a mai fost supusă analizei instanţei supreme, la acel moment parchetul criticând Sentinţa penală nr. 14 din 19 octombrie 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş, la fel părţile civile C.E., K.N., prin Decizia penală nr. 755 din 3 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a casat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei pentru continuarea judecăţii, în ce-l priveşte pe inculpatul P.G. reţinându-se că omisiunile eventuale din actul de sesizare nu sunt nulităţi absolute, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Ca atare, nici pct. 17² al art. 385⁹ C. proc. pen. nu este incident în cauză.

Referitor recursurilor părţilor civile persoane fizice, apărătorul indicând în motivarea scrisă cazurile de casare prev. de art. 385⁹ pct. 14, 17 şi 18 C. proc. pen., pct. 14 prevăzând: "când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege", în cauză inculpaţii fiind însă achitaţi pentru toate infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, este evident că acest caz de casare nu poate fi examinat.

În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., respectiv "s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare", întrucât apărarea părţilor civile recurente se dezvoltă pe "înscrisul" procură UR nr. 155 din 8 februarie 2002 şi pe consideraţii privind "argumente de vinovăţie" plecându-se de la "falsificarea celui de-al 4-lea înscris", susţinându-se că asupra acestora judecătorul fondului nu s-a pronunţat, din verificarea lucrărilor dosarului se reţine că, dimpotrivă, instanţa a dat dovadă de rol activ, a instrumentat şi răspuns tuturor apărărilor atât ale părţilor civile, cât şi ale inculpaţilor, şi la cercetarea fondului cauzei părţile civile susţinând aceleaşi considerente asupra procurii UR nr. 155 din 8 februarie 2002.

Fără a relua amplele şi convingătoarele argumente de fapt şi de drept inserate în motivarea sentinţei, rezultat al unei judicioase analize a materialului probator şi dispoziţiilor legale incidente din legislaţia civilă şi notarială, potrivit Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, în legătură cu forma actului juridic, semnatarul unui asemenea act îl poate îndeplini în una din formele prevăzute de legea aplicabilă (art. 71). Actul este considerat valabil încheiat dacă respectă legea locului unde a fost întocmit şi îşi produce efecte nu numai în statul în care a fost încheiat, ci şi în străinătate.

Art. 72 din lege impune respectarea formei solemne odată ce se respectă prevederile legilor statului în care a fost încheiat actul. În ce priveşte apostila, deşi normele privind aplicarea acesteia sunt supleative, deci lăsate la latitudinea autorităţii în faţa căreia se prezintă actul (în acest sens, considerentele Adresei nr. 51133/II/2003/16 din 22 iulie 2003 a Ministerului Justiţiei referitoare la Convenţia de la Haga privind Apostila, în aceasta nu este înscrisă obligativitatea autorităţii în faţa căreia se prezintă actul de a impune existenţa apostilei, dar cum a motivat judecătorul fondului şi sunt dovezi pe actul incriminat şi această cerinţă s-a realizat (de către organul competent al Judecătoriei din Wurzburg/Germania).

În acelaşi context, cu privire la aceeaşi procură, alături de probatoriul analizat de judecătorul fondului, în dosar există mai multe acte ale procurorilor prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale în legătură cu plângeri ale foştilor chiriaşi din imobilele de pe str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12 legate tot de Procura S 155/2002 (ex. Ordonanţa nr. 97/2004 a fostului Parchet Naţional Anticorupţie, Rezoluţia din 19 octombrie 2009 dispusă în Dosarul nr. 155/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara). Cu referire la aceeaşi procură, investigaţiile făcute în Germania de Biroul Naţional Interpol au stabilit că era valabilă, notarul german dr. R.S. din Wurtzburg o semnase şi prin compararea înscrisului original, aflat în arhiva acestuia, cu copia prezentată, a rezultat, fără dubiu, că documentul este autentic.

Referitor infracţiunilor pentru care judecătorul fondului a dispus achitarea inculpaţilor în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (lipsa elementelor constitutive, soluţia este amplu motivată, atât în fapt, cât şi în drept, considerentele hotărârii fiind legale şi temeinice, atât în considerarea probatoriului, cât şi a prevederilor legale incidente.

Nefăcându-se dovada existenţei vreunui fals în înscrisuri sub semnătură privată sau înscris oficial, ele nu au constituit mijloace frauduloase astfel cum prevede incriminarea infracţiunii de înşelăciune (procura din Brazilia şi din Germania nr. 160/2001, nr. 161/2001, 10/2004 şi S-155/2002).

Totodată, aceste acte, folosite în cauze civile privind imobilele din str. P. nr. 1, str. S. nr. 12, str. Ţ.V. nr. 1, fiind reale, nu fictive, valabile, instanţele civile au dreptul de a judeca cauzele cu care au fost învestite.

În ce priveşte agravanta prevăzută de alin. (5) al art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), odată ce inducerea în eroare a instanţelor de judecată prin formularea unor acţiuni civile de competenţa lor nu realizează elementele constitutive, infracţiunea fiind de prejudiciu şi momentul consumării ei este cel de la data presupusului prejudiciu, acesta fiind cel propriu fiecărui posibil prejudiciat, nu subzistă nici respectiva agravantă, pagubă peste 200.000 RON, motive pentru care în mod legal şi temeinic instanţa de fond a respins şi cererile de schimbare a încadrării juridice.

În ce priveşte latura civilă a cauzei, cu referire la părţile civile persoane fizice, răspunderea şi implicit acţiunea civilă avându-şi izvorul în infracţiune, odată ce însă nu s-a produs nicio dovadă că inculpaţii le-ar fi cauzat acestora vreun prejudiciu, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a respins pretenţiile (K.A., K.N., C.E., C.C. constituindu-se părţi civile reprezentând daune morale, celelalte, B.R. şi T.R.G.Z., cu preţul de circulaţie al locuinţelor) la fel F.I.

Recursul declarat de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, vizând valoarea despăgubirilor acordate numitelor P.G.Z.M. şi K.G.M. în baza Hotărârii Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, este, de asemenea, nefondat.

În cauză, acţiunile civile sau procedura administrativă de restituire în natură a imobilelor de pe str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12 fiind suspendate, iar inculpaţii, prin faptele imputate, neaducându-i acesteia pagubă, corect şi legal fondul a respins pretenţiile.

Inculpaţii, astfel cum s-a mai arătat, şi-au motivat recursurile pe greşita stabilire a temeiului de drept al achitării lor, ei susţinând că acesta este fie cel prevăzut de art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) (fapta nu există) sau art. 10 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală).

Verificând probatoriul administrat, se reţine, în acord cu judecătorul fondului, pentru fiecare infracţiune şi fiecare inculpat, că: în ce priveşte infracţiunea de înşelăciune, instigare la infracţiunea de fals în declaraţii, uz de fals, instigare la infracţiunea de fals intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată pentru inculpatul L.I., actele materiale imputate neîntrunind latura obiectivă şi subiectivă cerute de textele incriminatorii, în mod legal achitarea sa s-a dispus în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. Aceeaşi motivare este legală şi temeinică şi în privinţa coinculpatului P.G., atât cu privire la infracţiunea de fals intelectual, pretins a fi fost săvârşită la 5 decembrie 2002, cât şi pentru cea din 3 mai 2002.

Inculpatul C.N.R., trimis în judecată pentru infracţiunea de fals intelectual, acesta, la 16 noiembrie 2001, emiţând certificatele de moştenitor nr. X şi nr. Y, notar public fiind, legal a stabilit calitatea de moştenitor, prin retransmitere, a numitei I.M.C. în baza Legii nr. 10/2001, a atribuţiilor lui stabilite prin Legea nr. 36/1995, Codului civil, Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum şi a documentaţiilor din dosarele succesorale instrumentate, şi, ca atare, nefiind întrunite elementele constitutive prevăzute de textul incriminator, achitarea sa pe temeiul prev. de art. 10 lit. d) C. proc. pen. este legală şi temeinică.

Inculpatul L.G.I., faţă de care acţiunea penală a fost începută şi ulterior el a fost trimis în judecată pentru infracţiunile de înşelăciune, instigare la infracţiunea de fals intelectual şi uz de fals, respectiv că la 13 mai 2002, utilizând acte contrafăcute, împreună cu coinculpatul L.I., fiul său, avocat, a introdus acţiune civilă la Tribunalul Timiş pentru imobilul din str. Ţ.V. nr. 1, odată ce procura 160/2001 nu este falsă, iar instanţa civilă are atributul de a se pronunţa cu privire şi la vocaţia succesorală, lipsind latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de înşelăciune, corect s-a dispus achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., motivarea judecătorului fondului fiind legală şi în ce priveşte neîntrunirea elementelor constitutive ale instigării la fals intelectual cu referire la coinculpatul notar public C.N.R., precum şi pentru uz de fals, aceasta în sensul că folosind înscrisuri falsificate, a notificat Primăria Timişoara şi a formulat acţiune civilă ce a vizat restituirea în natură a imobilului, atâta timp cât nu s-a folosit de înscrisuri oficiale sau sub semnătură privată cunoscând că ar fi false (nu s-a dovedit un asemenea caracter), temeiul achitării sale este corect.

În ce-l priveşte pe inculpatul F.L.V.V., în sarcina acestuia acuzarea susţinând săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, fals în declaraţii, instigare la fals intelectual, tot în legătură cu imobilele de pe str. P. nr. 1 şi str. S. nr. 12, în sensul că el, împreună cu coinculpatul L.I., folosind înscrisuri false a redactat două acţiuni civile în numele celor două persoane stabilite în Germania şi astfel a indus în eroare instanţele de judecată, procura S-155 din 8 februarie 2002 nefiind însă falsă, instanţele civile, în funcţie de probatoriul administrat având abilitatea de a se pronunţa şi asupra valabilităţii mandatului, nu sunt întrunite latura obiectivă şi latura subiectivă a infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (2) C. pen., fapta din 5 decembrie 2002 (declaraţia dată în faţa notarului public coinculpat P.G.) de asemenea nu conţine afirmaţii mincinoase, şi în acest caz nefiind întrunite elementele constitutive sub aspectul laturii obiective şi al celei subiective, iar cea din 5 decembrie 2002, că l-ar fi determinat pe acelaşi notar public, coinculpatul P.G., să redacteze, fals, şi să autentifice, de asemenea, fals, declaraţia sa privind despăgubirile ce au fost primite de la statul german şi cu privire la aceeaşi procură, conţinutul declaraţiei nefiind fals, nici procura, nu sunt întrunite elementele constitutive sub aspect obiectiv şi subiectiv, achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. fiind legală.

Inculpata I.E., în ce o priveşte acuzarea reţinând că, la 16 noiembrie 2001, ar fi declarat, neadevărat, la notarul public coinculpatul C.N.R., fapte şi împrejurări petrecute în Brazilia, declaraţia sa stând la baza emiterii certificatelor de moştenitor nr. X şi nr. Y, în fapt s-a rezumat asupra aspectelor îngrijirilor pe care mama ei le-a dat-o celor două dintre fostele proprietare tabulare ale imobilului de pe str. Ţ.V. nr. 1, B.I. şi R.H., despre familiile acestora ai căror membri fie decedaseră, fie erau în viaţă când mama şi ea personal frecventau casa lor, li se confesau, le-au povestit aspecte din viaţa lor, a familiilor lor, a familiei unicului fiu B.G. plecat în Brazilia.

În fapt, şi alţi martori au recunoscut realitatea existenţei lui B.I. şi a lui R.H., de asemenea că au fost îngrijite de mama inculpatei şi că fiul şi nepotul celor două fusese B.G., aspectele fiind confirmate şi de actele de stare civilă privind pe succesorii în drepturi, acestea exprimând realitatea. Şi în ce o priveşte, nedovedindu-se că ar fi declarat necorespunzător adevărului în vederea producerii de consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul, nu sunt întrunite laturile obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)

Ca atare, schimbarea temeiului legal al achitării inculpaţilor nu este fondată, existenţa infracţiunii implicând, în mod necesar, existenţa unei fapte cu trăsături caracteristice. Logic, inexistenţa faptei atrage inexistenţa infracţiunii, art. 10 lit. a) având în vedere situaţia când o faptă nu există în materialitatea sa, deci nu a fost săvârşită o faptă care să fi produs modificări fizice în lumea înconjurătoare. Actele inculpaţilor au produs modificări fizice în domeniile la care s-au referit, dar acestea nu au conţinutul constitutiv incriminat de textele în care ele au fost încadrate juridic. Administrarea probatoriului a constatat că faptelor concrete le lipsesc elementele care ar fi permis includerea lor în tiparul textului incriminator, fără realizarea cumulativă neputându-se antrena tragerea la răspundere penală.

În aceeaşi ordine de idei, sub aspectul temeiului prevăzut de art. 10 lit. b) C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), fapta există dar nu figurează între cele apreciate de lege ca infracţiune (nullum crimen sine lege) (ex. fapte de natură disciplinară, civilă, contravenţională, dezincriminată).

Pentru considerentele expuse, sentinţa recurată fiind legală şi temeinică, potrivit dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursurile declarate împotriva acesteia fiind nefondate, vor fi respinse.

Recurentele părţi civile şi recurenţii intimaţi inculpaţi, în baza art. 192, cu referire la art. 189 alin. (1) acelaşi cod, vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, inculpaţii L.I., F.L.V.V., L.G.I., C.N.R., P.G., I.E., părţile civile Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, C.C., C.E., K.A., K.N. împotriva Sentinţei penale nr. 18 din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, acestea, respectiv părţile civile persoane fizice, şi împotriva Încheierii de îndreptare a erorii materiale pronunţate la 21 octombrie 2011 de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurenta parte civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentele părţi civile C.C., C.E., K.A., K.N. la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 4 iulie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2247/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor...		ICCJ. Decizia nr. 260/2012. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 2356/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 2364/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs ICCJ. Decizia nr. 2366/2012. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs ICCJ. Decizia nr. 2367/2012. Penal