ICCJ. Decizia nr. 2249/2012. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2249/2012
Dosar nr. 52822/3/2011
Şedinţa publică din 26 iunie 2012
Asupra recursului penal de faţă:
Prin sentinţa penală nr. 741/F din 21 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, s-au hotărât următoarele:
În temeiul art. 20 rap. la art. 174-175 lit. c) C. pen. cu aplic, art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul M.M. din comuna Gălăşeni, judeţul Teleorman, la pedeapsa de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b, d, e C. pen., pe o perioadă de 10 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71 rap. la art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen.
În temeiul art. 88 C. pen. s-a a dedus din pedeapsa închisorii prevenţia din perioada 18 ianuarie 2011 - 16 februarie 2011.
S-a luat act că partea vătămată M.R.R. nu s-a constituit parte civilă.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 281/P/2011 din 07 iulie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului M.M., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. c) C. pen., reţinându-se în sarcina acestuia că, la data de 18 ianuarie 2011, în jurul orei 1800, pe fondul consumului de băuturi alcoolice şi al unor stări conflictuale preexistente, în locuinţa comună din Bucureşti, sectorul 6, i-a aplicat fiului său, M.R.R., cu un cuţit de bucătărie, o lovitură în partea dreaptă a toracelui posterior, cauzându-i astfel leziuni traumatice la nivelul plămânului drept care au necesitat pentru vindecare 22-24 zile de îngrijiri medicale, iar, prin morfologia şi topografia lor, au fost de natură a-i pune viaţa în primejdie.
Potrivit actului de sesizare, fapta a fost săvârşită în următoarele împrejurări:
- Între inculpat şi fiii săi exista o relaţie conflictuală mai veche, întreţinută de atitudinea celui dintâi, care, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, provoca scandal, în mod frecvent.
În dimineaţa zilei de 18 ianuarie 2011, inculpatul a consumat băuturi alcoolice, iar, după-amiază, acesta a dormit, în camera sa, până în jurul orelor 1700-1800, când, trezindu-se, a provocat scandal, adresând cuvinte jignitoare tuturor membrilor familiei.
În acest context, au intervenit partea vătămată M.R.R. şi martorul M.D.A. (celălalt fiu), care, fără a folosi acte de violentă, au încercat să-l convingă pe inculpat să înceteze scandalul. întrucât inculpatul a continuat să adreseze cuvinte jignitoare, cei doi fii au luat hotărârea să părăsească apartamentul. în timp ce partea vătămată se afla pe hol, cu spatele către uşa de acces în bucătărie, unde se afla inculpatul, acesta s-a înarmat cu un cuţit şi, fără vreun avertisment, i-a aplicat părţii vătămate, cu acel obiect, o lovitură în partea dreaptă a toracelui posterior. După producerea agresiunii, martorul M.D.A. l-a deposedat pe inculpat de cuţit, iar celelalte persoane aflate în apartament i-au acordat ajutor părţii vătămate, care a fost condusă în camera ei, unde i-a fost comprimată plaga, pentru limitarea hemoragiei externe. Totodată, martorul M.E.C.C. a apelat telefonic Serviciul Unic de Urgenţă 112, iar, în scurt timp, la locul agresiunii s-a deplasat un echipaj S.M.U.R.D., care i-a acordat părţii vătămate primul ajutor şi a transportat-o la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti.
Această situaţie de fapt a fost stabilită pe baza următoarelor mijloace de probă, administrate în cursul urmăririi penale: procesul verbal de cercetare la faţa locului şi planşa foto aferentă, copia foii de observaţie clinică generală, raportul de expertiză medico-legală din 2011 întocmit de I.N.M.L., raportul de expertiză tehnico-ştiinţifică din 2011, declaraţiile părţii vătămate M.R.R., ale martorilor M.E.C.C., M.A., M.C., M.P., M.D.A. şi ale inculpatului, care a recunoscut săvârşirea faptei.
După sesizarea instanţei, la primul termen de judecată, inculpatul a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 320 C. proc. pen., declarând că recunoaşte în întregime situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu.
Analizând actele şi lucrările dosarului, conform art. 3201 alin. (4) C. proc. pen., Tribunalul a apreciat că probele administrate în cursul urmăririi penale au fost suficiente pentru a pronunţa condamnarea inculpatului, întrucât probatoriul a dovedit, în afara oricărui dubiu, vinovăţia acestuia.
În drept, Tribunalul a constatat că fapta inculpatului, care, la data de 18 ianuarie 2011, i-a aplicat fiului său, cu un cuţit, o lovitură în zona dreaptă a toracelui posterior, acesta suferind leziuni care i-au pus viaţa în primejdie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. c) C. pen.
La individualizarea pedepsei, Tribunalul a avut în vedere, în cadrul limitelor speciale reduse conform art. 20 C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., faptul că deşi inculpatul nu era cunoscut cu antecedente penale, fapta săvârşită este deosebit de gravă, dată fiind calitatea de fiu a părţii vătămate, dar şi împrejurarea că, anterior, acesta a generat numeroase conflicte în familie, pe fondul dependenţei de alcool, fără a se supune unor măsuri speciale de îngrijire, astfel încât, în considerarea acestei dependenţe este posibil ca evenimente similare să se repete, aspect care nu poate fi ignorat, în pofida atitudinii părţii vătămate, care şi-a exprimat faţă de inculpat susţinerea morală şi sprijinul filial.
Raportat la aceleaşi împrejurări, Tribunalul a apreciat că executarea pedepsei în stare de detenţie este singura modalitate aptă să asigure realizarea scopului ei educativ, dar şi a celui preventiv.
Tribunalul a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară şi, respectiv, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen., apreciind că interzicerea dreptului de a vota se justifică prin natura faptei şi importanţa valorii sociale lezate, întrucât fapta inculpatului este incompatibilă cu cerinţa unei minime responsabilităţi pe care persoanele chemate să se pronunţe asupra unor chestiuni de interes naţional sau local sunt datoare să o manifeste şi, de asemenea, că interzicerea drepturilor părinteşti şi a celor asimilate este impusă de faptul comiterii unei infracţiuni grave împotriva propriului fiu.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul M.M.
Parchetul a criticat sentinţa primei instanţe, ca fiind nelegală, sub aspectul omisiunii soluţionării acţiunii civile formulate în procesul penal de Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti şi, respectiv, sub aspectul omisiunii confiscării de la inculpat a cuţitului folosit la săvârşirea infracţiunii.
Inculpatul nu şi-a motivat în scris apelul declarat, iar cu ocazia dezbaterilor, beneficiind de asistenţa juridică a avocatului său ales, a criticat sentinţa atacată ca fiind netemeinică, exclusiv sub aspectul individualizării pedepsei la care a fost condamnat în primă instanţă, atât în ceea ce priveşte durata acesteia, cât şi în ceea ce priveşte modalitatea de executare, solicitând coborârea ei sub minimul special, prin reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare, până la un nivel care să permită suspendarea executării pedepsei.
Fiind întrebat în mod explicit de către curte, inculpatul a precizat că îşi menţine declaraţia de recunoaştere a săvârşirii faptei pentru care a fost trimis în judecată, iar, la cererea acestuia, a fost administrată, în circumstanţiere, proba cu înscrisuri, constând în acte medicale (filele 24 şi 29-42, d.a.).
Prin Decizia penală nr. 351/A din 12 decembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul M.M. împotriva sentinţei penale nr. 741/F din data de 21 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 52822/3/2011, care a fost desfiinţată, în parte, iar în rejudecare:
În temeiul art. 20 rap. la art. 174-175 lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 74 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) în ref. la art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen., a condamnat inculpatul la pedeapsa principală de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat.
În temeiul art. 65 alin. (2) şi (3) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen., pe o perioadă de 4 ani.
În temeiul art. 71 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen.
În temeiul art. 86 alin. (1) şi (2) C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale de 4 ani închisoare, pe un termen de încercare de 8 ani, stabilit conform art. 86 alin. (1) şi (2) C. pen. şi executarea pedepsei complementare, pe o perioadă de 4 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.
În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.
În temeiul art. 863 alin. (1) lit. a)-d) şi alin. (2) C. pen. a impus inculpatului ca, pe durata termenului de încercare, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
- să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;
- să anunţe, în prealabil, aceluiaşi serviciu de probaţiune, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice, aceluiaşi serviciu de probaţiune, schimbarea locului de muncă;
- să comunice, aceluiaşi serviciu de probaţiune, informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
În temeiul art. 359 alin. (1) C. proc. pen. a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 alin. (1) şi (2) C. pen., privind cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere.
În temeiul art. 88 alin. (1) C. pen., a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv, începând cu data de 18 ianuarie 2011 şi până la data de 16 februarie 2011.
În temeiul art. 14 rap. la art. 346 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata către partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti a sumei de 12.325,1 lei, cu titlu de daune materiale, în contul cheltuielilor de spitalizare a părţii vătămate M.R.R.
În temeiul art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a bunului folosit la săvârşirea infracţiunii, respectiv un cuţit de bucătărie cu plasele din lemn şi lungimea de aproximativ 28 cm, aflat în custodia D.G.P.M.B. - Serviciul Omoruri, conform adresei din 24 ianuarie 2011 a D.G.P.M.B. - Serviciul Criminalistic (fila 8, d.u.p.).
S-au menţinut în rest celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
În considerentele acestei decizii, s-a. reţinut că prima instanţă a stabilit o situaţie de fapt conformă probatoriului administrat în faza de urmărire penală, pe care l-a evaluat în mod just, inclusiv prin raportare la declaraţia inculpatului, care a recunoscut-o întocmai, optând pentru desfăşurarea judecăţii potrivit procedurii simplificate, bazată pe recunoaşterea vinovăţiei, în condiţiile reglementate de art. 3201 C. proc. pen.
Astfel, s-a reţinut în mod corect, pe baza probatoriului constând în procesul - verbal de cercetare la faţa locului, raportul de expertiză medico-legală, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi declaraţiile concordante ale persoanelor audiate în calitate de inculpat, parte vătămată şi martori, că, la data de 18 ianuarie 2011, în apartamentul situat la adresa din Bucureşti, sectorul 6, inculpatul (în vârstă de 67 de ani) i-a aplicat fiului său, M.R.R. (în vârstă de 42 de ani), împreună cu care locuia, folosind un cuţit de bucătărie, o lovitură în partea dreaptă a toracelui posterior, cauzându-i astfel leziuni traumatice grave, care au necesitat pentru vindecare 22-24 de zile de îngrijiri medicale şi i-au pus viaţa în primejdie.
De asemenea, s-a reţinut că, având în vedere situaţia de fapt anterior menţionată, prima instanţă a stabilit o încadrare juridică legală, în raport cu norma de incriminare incidenţă, respectiv art. 20 rap. la art. 174-175 lit. c) C. pen., aceasta realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de tentativă la omor calificat.
Referitor la pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru infracţiunea susmenţionată, Curtea a constatat însă, însuşindu-şi critica inculpatului, că aceasta a fost în mod greşit individualizată, în condiţiile în care probatoriul cauzei evidenţiază împrejurări ce se impun a fi reţinute, în favoarea acestuia, drept circumstanţe atenuante judiciare, conform art. 74 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. pen.
Astfel, cu privire la prima circumstanţă atenuantă menţionată, Curtea a constatat că inculpatul a manifestat, încă de la începutul cercetărilor, un comportament procesual sincer şi cooperant, evidenţiat ca atare şi în cuprinsul rechizitoriului (fila 7), iar, ulterior punerii lui în libertate, după 3 0 de zile de reţinere şi arest preventiv, s-a prezentat în mod constant în faţa organelor judiciare, contribuind, prin conduita sa, la soluţionarea rapidă a cauzei.
Sub acest aspect, Curtea a menţionat că reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. (care instituie o cauză legală de atenuare a răspunderii penale, determinând reducerea cu o treime a limitelor speciale de pedeapsă) nu exclude aplicarea concomitentă şi a prevederilor art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. (care reglementează o circumstanţă atenuantă judiciară, conducând la coborârea pedepsei sub limita minimă astfel redusă).
În acest sens, Curtea a relevat că cele două instituţii nu sunt identice, nici sub aspectul naturii juridice, nici al condiţiilor de aplicabilitate şi nici al efectelor produse, astfel că nu există vreun impediment pentru reţinerea lor cumulativă, cu atât mai mult cu cât nicio dispoziţie legală nu instituie, în mod explicit sau implicit, o asemenea interdicţie. Mai mult, acordarea beneficiului prevăzut de art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. nu reclamă doar adoptarea de către inculpat a unui comportament procesual sincer şi cooperant, precum circumstanţa atenuantă în discuţie, ci şi facilitarea de către acesta a desfăşurării rapide a judecăţii, în cursul căreia nu mai sunt administrate probele din faza de urmărire penală, dacă ele sunt însuşite de inculpat.
Cu privire la cea de-a doua circumstanţă atenuantă menţionată, Curtea a constatat existenţa unor împrejurări care imprimă faptei săvârşite de inculpat un caracter mai puţin grav decât cel generic avut în vedere la sancţionarea acesteia, potrivit normei de incriminare incidente.
În acest sens, Curtea a reţinut că inculpatul are o vârstă înaintată (aproape 68 de ani), este diagnosticat cu afecţiuni hepatice grave (conform actelor medicale prezentate), iar fapta de violenţă fizică săvârşită a constituit doar un eveniment izolat, cu caracter accidental şi regretat în mod sincer de acesta.
Sub cel din urmă aspect, Curtea a constatat, coroborând declaraţiile părţii vătămate M.R.R. (filele 40-41, d.u.p.) cu cele ale martorilor M.E.C.C. , M.A., M.C. şi M.P. (filele 91-104, d.u.p.), că fapta a fost comisă nu doar pe fondul consumului de băuturi alcoolice (starea de dependenţă invocată de prima instanţă nu este confirmată prin vreun mijloc de probă), dar şi în contextul unei situaţii tensionate, de mai lungă durată, în familie, generată de lipsurile materiale şi de inconvenientele locative, în condiţiile în care, în acelaşi apartament cu inculpatul şi soţia acestuia, locuiesc ambii lor fii majori, soţiile şi copiii acestora (în total nouă persoane), iar, cu excepţia faptei săvârşite, inculpatul nu a mai avut alte manifestări de violenţă fizică (neexistând, de altfel, nici înscrisuri doveditoare într-un asemenea sens), ci doar verbală, faţă de membrii familiei.
De asemenea, Curtea a constatat, pe baza afirmaţiilor făcute de partea vătămată cu ocazia dezbaterilor din apel (consemnate în încheierea de amânare a pronunţării din data de 05 decembrie 2011), că, ulterior faptei, aceasta a continuat să locuiască în acelaşi apartament cu inculpatul, care a dat deja dovezi de îndreptare, în sensul că nu a mai consumat băuturi alcoolice şi a adoptat un comportament bun faţă de toţi membrii familiei.
În consecinţă, reţinând în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante judiciare la care s-a făcut referire anterior, Curtea, în aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen., a dispus condamnarea acestuia la o pedeapsă principală coborâtă uşor sub limita de 5 ani închisoare (determinată astfel, prin reducerea prealabilă, în ordine, cu jumătate, conform art. 21 alin. (2) C. pen., iar, apoi, cu o treime, potrivit art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., a minimului special de 15 ani închisoare, prevăzut în norma de incriminare), respectiv la 4 ani închisoare, apreciind că această pedeapsă este proporţională cu gravitatea infracţiunii comise, echitabilă în raport cu datele reale şi personale evidenţiate de probatoriul cauzei şi, totodată, suficientă pentru realizarea scopurilor (punitiv, dar şi educativ-preventiv) prevăzute de art. 52 C. pen.
Având în vedere această pedeapsă principală, circumstanţele atenuante judiciare care au determinat individualizarea ei, dar şi natura şi gravitatea concretă a infracţiunii săvârşite, în raport cu împrejurările concrete de comitere şi consecinţele produse, Curtea a constatat, din oficiu, pe de o parte, că durata maximă a pedepsei complementare aplicate de prima instanţă (10 ani) a fost exagerată, o durată egală cu cea a pedepsei principale (4 ani) fiind suficientă pentru realizarea scopului său, iar, pe de altă parte, că interzicerea, cu acest titlu, dar şi cu titlu de pedeapsă accesorie, a dreptului de a alege, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. a) teza I C. pen., a fost vădit nejustificată, întrucât nu a corespuns unei necesităţi legitime (în condiţiile în care fapta nu are caracter electoral) şi a constituit o ingerinţă disproporţionată în exercitarea unui drept constituţional, aspecte faţă de care s-a procedat la reformarea corespunzătoare a sentinţei penale atacate.
Revenind la pedeapsa principală, Curtea a constatat că este întemeiată şi solicitarea inculpatului de a se dispune suspendarea executării acesteia, care, în raport cu aplicarea ei pentru o infracţiune unică şi cu durata sa (4 ani închisoare), nu poate îmbrăca decât forma prevăzută de art. 861 C. pen., respectiv sub supraveghere.
În acest sens, Curtea a reţinut, pe lângă îndeplinirea condiţiilor formale prevăzute de art. 861 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. (având în vedere durata pedepsei aplicate şi lipsa antecedentelor penale), şi faptul că, potrivit art. 861 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, datele personale ale inculpatului (anterior menţionate) şi, mai ales, comportamentul său după comiterea faptei (evidenţiat chiar de partea vătămată), prin care a dat deja dovezi serioase şi credibile de îndreptare, a justificat aprecierea că pronunţarea condamnării a constituit un avertisment suficient pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, el nu va mai săvârşi infracţiuni.
În plus, ţinând seama de vârsta înaintată şi de starea precară de sănătate a inculpatului, Curtea a constatat că aplicarea unei pedepse care să fie supusă executării efective, în regim de detenţie, este excesivă, constituind o măsură represivă disproporţionată şi injustă.
Ca efect al suspendării executării pedepsei principale, pe un termen de încercare de 8 ani, stabilit conform art. 862 alin. (1) şi (2) C. pen. şi apreciat suficient pentru realizarea unei supravegheri eficiente a comportamentului viitor al inculpatului, Curtea a dispus executarea pedepsei complementare, pe o perioadă de 4 ani, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii, iar, în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata aceluiaşi termen de încercare.
De asemenea, în temeiul art. 863 alin. (1) lit. a)-d) şi alin. (2) C. pen., Curtea a impus inculpatului ca, pe durata termenului de încercare anterior menţionat, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti; să anunţe, în prealabil, aceluiaşi serviciu de probaţiune, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice, aceluiaşi serviciu de probaţiune, schimbarea locului de muncă; să comunice, aceluiaşi serviciu de probaţiune, informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
În temeiul art. 359 alin. (1) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 alin. (1) şi (2) C. pen., privind cazurile de revocare a suspendării sub supraveghere.
În temeiul art. 88 alin. (1) C. pen., s-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv, începând cu data de 18 ianuarie 2011 şi până la data de 16 februarie 2011.
Referitor la criticile formulate în apelul parchetului, Curtea a constatat că ambele sunt fondate, impunând desfiinţarea corespunzătoare a sentinţei penale atacate şi rejudecarea cauzei în fond, sub aspectele invocate.
Astfel, cu privire la primul aspect, Curtea a constatat că, încă din faza de urmărire penală, Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti a formulat declaraţie de constituire ca parte civilă în procesul penal (fila 76, d.u.p.), calitate în care a şi fost citat la judecata în primă instanţă, pretinzând, cu titlu de despăgubiri, conform art. 313 din Legea nr. 95/2006, suma de 12.325,1 lei, ce a reprezentat contravaloarea cheltuielilor de spitalizare a părţii vătămate M.R.R. în perioada 18-27 ianuarie 2011, conform deconturilor prezentate (filele 77-78, d.u.p.).
În aceste condiţii, Curtea a constatat că prima instanţă, în mod nelegal, încălcând dispoziţiile art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a omis să soluţioneze acţiunea civilă formulată de spital, constatând că aceasta se impune a fi admisă, conform art. 14 din acelaşi cod, în condiţiile în care partea civilă a făcut dovada pretenţiilor formulate, iar inculpatul, prin concluziile formulate în dezbaterile din apel de către apărătorul său ales, nu le-a contestat.
Cu privire la cel de-al doilea aspect, Curtea a constatat că inculpatul a folosit, la săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii, un cuţit de bucătărie cu plasele din lemn şi lungimea de aproximativ 28 cm, aflat în custodia D.G.P.M.B. - Serviciul Omoruri, conform adresei din 24 ianuarie 2011 a D.G.P.M.B. - Serviciul Criminalistic (fila 8, d.u.p.), iar prima instanţă a omis, în mod nelegal, să dispună confiscarea obiectului respectiv, deşi luarea acestei măsuri de siguranţă a fost obligatorie, potrivit art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen., astfel încât, în rejudecarea cauzei, instanţa de apel a hotărât în acest sens.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În cuprinsul motivelor scrise de recurs, susţinute întocmai la termenul de dezbateri, parchetul a criticat modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului M.M., sens în care, în sfera cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate, iar în rejudecare, înlăturarea dispoziţiilor art. 861 C. pen. şi menţinerea modalităţii de executare a pedepsei stabilită de instanţa de fond.
În argumentare, s-a arătat că, în raport de conduita inculpatului atât anterioară, cât şi ulterioară momentului săvârşirii faptei, caracterizată prin stări conflictuale iniţiate pe fondul consumului de alcool, dar şi de gravitatea deosebită a faptei comise - tentativă de omor calificat săvârşit asupra propriului copil, aplicarea unei pedepse cu suspendare sub supraveghere nu numai că nu corespunde scopului preventiv - educativ al pedepsei, dar poate avea un caracter încurajator, atât pentru inculpat, cât şi pentru alte persoane tentate să comită astfel de fapte antisociale.
Ca urmare, în raport de circumstanţele reale ale cauzei şi datele privind persoana inculpatului, s-a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate, iar în rejudecare, înlăturarea dispoziţiilor art. 861 C. pen. şi menţinerea modalităţii de executare a pedepsei stabilită de instanţa de fond.
Examinând cauza în raport de criticile formulate și cazul de casare invocat, Înalta Curte de Casaţie constată că recursul parchetului nu este fondat pentru următoarele considerentele:
Ambele instanţe, uzând de argumente factuale rezultate din probatoriul administrat în cursul urmăririi şi argumente juridice pertinente, au procedat la o corectă soluţionare a cauzei în planul acţiunii penale, stabilind o încadrare juridică adecvată stării de fapt reţinute în actul de inculpare şi dispoziţiilor legale care reglementează fapta dedusă judecăţii şi o pedeapsă just individualizată în raport cu dispoziţiile art. 72 şi 52 C. pen.
În acest sens, confirmând valabilitatea reţinerilor factuale detaliat prezentate în considerentele prezentei hotărâri, reţineri care-şi găsesc fundamentarea în probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi care au fost recunoscute în integralitate de inculpatul M.M. prin declaraţia dată la data de 21 septembrie 2011 în faţa primei instanţe, Înalta Curte constată că fapta acestuia, constând în aceea că, la data de 18 ianuarie 2011, i-a aplicat fiului său, cu un cuţit, o lovitură în zona dreaptă a toracelui posterior, acesta suferind leziuni care i-au pus viaţa în primejdie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. c) C. pen.
Trecând în continuare la analiza singurei critici formulate de parchet în recurs, respectiv greşita individualizare judiciară a modalităţii de executare a pedepsei aplicate inculpatului în apel, care se circumscrie cazului de casare prev. de de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, confirmând valabilitatea argumentelor instanţei de apel sub acest aspect, Înalta Curte constată că în persoana inculpatului M.M. sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 861 C. pen. pentru suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, respectiv, pedeapsa aplicată este închisoare de cel mult 4 ani, inculpatul nu are antecedente penale, iar conduita procesuală sinceră şi cooperantă adoptată de acesta pe parcursul procesului penal, precum şi comportamentul adecvat al acestuia după comiterea faptei, circumstanţiat şi în faţa instanţei de recurs de partea vătămată, prin care a dat deja dovezi serioase şi credibile de îndreptare, justifică aprecierea că pronunţarea condamnării a constituit un avertisment suficient pentru acesta şi, chiar tară executarea pedepsei, el nu va mai săvârşi infracţiuni.
În plus, având în vederevârsta înaintată şi de starea precară de sănătate a inculpatului, Înalta Curte constată, în accord cu instanţa de apel, că aplicarea unei pedepse care să fie supusă executării efective, în regim de detenţie, este excesivă, constituind o măsură represivă disproporţionată şi injustă.
În consecinţă, în raport de argumentele prezentate, constatând neîntemeiate criticile parchetului, Înalta Curte va respinge recursul declarat de acesta, ca nefondat.
Având în vedere şi disp. art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 351/A din 12 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a intimatului inculpat M.M. până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 26 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2255/2012. Penal. Trădare prin transmitere de... | ICCJ. Decizia nr. 2215/2012. Penal. Traficul de influenţă... → |
|---|
