ICCJ. Decizia nr. 2262/2012. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2262/2012
Dosar nr. 3965/30/2010
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 428/ PI din 14 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosar nr. 3965/30/2010, în baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, din infracţiunea de pruncucidere, prevăzută de art. 177 C. pen., în infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) şi d) C. pen.
În baza art. 174 alin. (1) C. pen., raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) şi d) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (2) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatei M.I., la o pedeapsă principală de 5 (cinci) ani închisoare cu executare în regim privativ de libertate, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat.
În baza art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (3) C. pen., s-a înlăturat pedeapsa complementară privativă de drepturi prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-au interzis inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice) şi lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat) C. pen., din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.
S-a respins, ca nefondată, acţiunea civilă promovată de Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie D.D.P. Timişoara.
În baza art. 3, art. 4 alin. (1) lit. b) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea S.N.D.G.J., cu referire la pct. 2 din anexa la lege, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpată în vederea introducerii profilului genetic în sistemul naţional de date genetice judiciare, urmând ca executarea dispoziţiei să se facă de către administraţia locului de deţinere în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (2) din lege şi H.G. nr. 25/2011.
În baza art. 5 alin. (5) din aceeași lege, s-a dispus informarea inculpatei că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în sistemul naţional de date genetice judiciare a profilului genetic.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 471/P/2009 din data de 07 mai 2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 19 mai 2010 sub numărul 3965/30/2010, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatei M.I. pentru săvârşirea infracţiunii de pruncucidere, prevăzută de art. 177 C. pen.
În fapt, s-a reţinut că în cursul anului 2008, inculpata M.I. era studentă în anul II la F.M. din Timişoara din cadrul U.M.F.V.B. Timişoara. Locuia în Căminul 1-2 al facultăţii de pe str. Regimentul, împreună cu sora sa M.M. şi prietena sa F.M.C. Inculpata era prietenă în acea perioadă cu martorul P.A. Din declaraţiile inculpatei, a reieşit că ea şi cu prietenul său întreţineau relaţii sexuale, fără ca inculpata să folosească anticoncepţionale. În cursul lunii decembrie, inculpata nu a avut ciclu menstrual. Ea a arătat că nu ştia că era gravidă, întrucât până atunci nu avusese probleme cu menstruaţia şi nici nu luase în greutate, menţinându-se în limita de 49 – 52 Kg. Ca atare, la începutul lunii decembrie, inculpata a început să bănuiască faptul că a rămas gravidă. Nu le-a spus nimic nici părinţilor ei, nici prietenului ei, aşteptând un moment oportun. Având un examen în luna ianuarie, inculpata şi-a neglijat starea, fără a se deplasa la vreun control la un medic ginecolog, concentrându-se pe învăţat. Ea a susţinut că avea impresia că sarcina nu e prea avansată. Nici în cursul lunii februarie nu a făcut ce trebuia, în sensul efectuării unui control ginecologic şi nici nu a spus nimănui că este gravidă (atitudine considerată cel puţin ciudată la o tânără cu studii şi, mai ales studentă la medicină, unde este de aşteptat că a primit noţiuni temeinice de anatomie, fiziologie şi altele asemenea, suficiente cât să-i tragă un semnal de alarmă asupra unor stări atât de delicate cum este aceea de sarcină). În data de 03 martie 2008, inculpata împreună cu prietenul ei, s-au deplasat la stadionul Dan Păltinişanu pentru a urmări un meci de fotbal. Inculpata a susţinut că are probleme cu rinichii şi, datorită frigului caracteristic acelei perioade a anului, a început să aibă dureri. A doua zi, în data de 04 martie 2008, inculpata a avut din nou dureri localizate în zona renală şi şi-a sunat prietenul, relatându-i ce se întâmplă. Acesta i-a recomandat să ia nişte calmante până vine el. Când martorul P.A. a venit în camera s-au hotărât să meargă la Spitalul Judeţean la o prietenă de-a lor, medic rezident la acel spital, pe nume R. Aceasta fusese colegă de cameră în anul 2007 cu inculpata şi cu martora F.C. Ajunşi acolo, martora R. nu a consultat-o pe inculpată propriu-zis, ci doar întrebat-o de simptome, care conturau o colică renală, şi i-a administrat calmante şi antispastice. I-a mai recomandat acesteia să meargă la urgenţe (inculpata ajunsese la martoră în jurul 2100). M.I. a refuzat să meargă la urgenţe, dar s-a deplasat la toaletă pentru a urina.
Fiind audiată, martora R.O. a arătat că, după părerea sa momentul în care inculpata s-a prezentat la martoră cu prietenul ei, nu prezenta simptomele unei femei în travaliu. Revenind asupra momentelor în care inculpata se simţea rău şi l-a sunat pe prietenul său, a arătat că în acele momente inculpata se afla în camera sa, împreună cu sora ei, M.M. Martora F.M. era la cursuri, revenind în orelor 1700 în cameră. P.A. a fost sunat de către inculpată în jurul orelor 1700-1730, şi s-a dus direct în camera prietenei sale, 214, unde a găsit-o cu martorele M. şi F.M.
La întoarcerea de la martora R., inculpata şi M.M., F.C. ş.a. s-au dus în camera lui PA.., la nr. 425. inculpata a început să aibă dureri din ce în ce mai mari, mergând des la toaletă, însoţită de fiecare dată de sora ei, dar uneori şi de F.M. În acest context, P.A. a hotărât să-şi ducă prietena la urgenţă, în jurul orelor 21,00 – 21,30. Inculpata era în baie împreună cu sora sa. P.A. era pe palier, încercând să facă rost de o maşină pentru deplasarea către spital. Atunci sora Iulianei a trecut pe lângă el, spunând că se duce în cameră pentru a-i duce I. o pereche de pantaloni pentru că a „făcut pe ea”. M.I. a revenit din camera 214 şi cu o plasă în care să pună pantalonii murdari. După ce M. a intrat la toaletă, au ieşit toate trei, I. şi F.M. Martorul P.A. a arătat că inculpata arăta foarte rău. Apoi aceasta împreună cu P.A. s-au dus la urgenţe, unde inculpata a fost consultată, apoi a fost dusă la Spitalul clinic de obstetrică – ginecologie D.D.P. din Timişoara, cu maşina condusă de martorul V.A.C., unde a fost internată cu diagnosticul de lehuzie imediată cu anemie secundară. Inculpata a fost internată până la data de 10 martie 2008 (5 zile). Nu sunt decelate urme de manopere avortive, dar în actele medicale ce se află în copie la dosar apare menţiunea „suspect de pruncucidere”.
Între timp, I.P.J. Timiş a fost anunţat că în scoica unei toalete din căminul F.M. se găseşte un făt mort. La cercetarea la faţa locului la etajul IV al căminului în a doua cabină de WC de pe partea dreaptă a sensului de intrare, în scoică s-a găsit într-adevăr corpul unui făt nou născut, de sex masculin. Toaleta era chiar cea în care fusese de mai multe ori inculpata, ultima dată asistată de sora ei şi de martora F.M. (ea indică clar şi cabina în care fusese M.I.). Inculpata chiar o întrebase pe martoră (având uşa închisă la cabină) de ce sângerează, iar martora i-a spus că probabil sângerase de la criza de rinichi pe care o are. Apoi inculpata, după ce a ieşit din cabină, şi-a schimbat pantalonii cu cei aduşi de sora ei.
Nici una din martore nu a intrat în cabina de toaletă, nu a observat fătul respectiv. Declaraţiile lor par plauzibile, pentru că în mod cert ar fi avut o altă reacţie, nu s-ar fi dus în cameră să se culce, aşa, pur şi simplu, după ce inculpata a fost ultima oară dusă la spital. Nici una din martore nu a intrat în cabina de toaletă, nu a observat fătul respectiv. Nici unul dintre apropiaţii acesteia, nici sora sa, nici prietenul ei, nu au observat faptul că inculpata este gravidă (cel puţin asta declară ei). Doar prietenul inculpatei a observat o uşoară mărire a sânilor acesteia.
Din raportul de autopsie medico-legală nr. 5/ A din 5 martie 2008, a fătului găsit în toaletă menţionată, a rezultat că a fost vorba de un nou născut de sex masculin, născut viu. Moartea sa a fost violentă şi s-a datorat sindromului asfixie prin aspirat cu conţinut amniotic. Parametrii somatici ai fătului au fost corespunzători unei vârste a sarcinii de aproximativ 8,5 – 9 luni. Corpul său prezenta leziuni ce au putut fi datorate prin lovire cu/sau de corpuri dure, în condiţiile unei naşteri neasistate, fără legătură cu decesul. Cordonul ombilical al nou – născutului a fost secţionat, fără a fi ligaturat.
S-a solicitat I.M.L. Timişoara să precizeze în ce modalitate nou-născutul putea aspira conţinutul amniotic, în contextul în care concluziile raportului iniţial au precizat că acesta s-a născut viu.
Ca atare, I.M.L. Timişoara a precizat faptul că pentru a supravieţui, nou – născutul, imediat după naştere are nevoie de îngrijire specială. Dacă naşterea este neasistată, femeia se poate găsi în imposibilitatea de a acorda aceste îngrijiri (omisiune voluntară). Mucozităţile şi resturile lichidiene din căile respiratorii trebuie imediat îndepărtate pentru a nu împiedica ventilaţia. Moartea după naştere poate fi patologică sau violentă. Moartea violentă accidentală a nou-născutului recunoaşte mai multe cauze: asfixia, obturarea orificiilor cu lichide de facere”. Formarea pungilor apelor are loc în timpul dilatării colului uterin. Conţinutul ei este constituit din lichid amniotic. La sfârşitul dilatării colului, punga apelor se rupe, eliminându-se lichidul amniotic. În timpul expulziei fătului acesta poate aspira lichid amniotic, motiv pentru care în naşterile asistate, se procedează conform protocolului, la dezobturarea căilor respiratorii superioare.
În cazul neacordării acestor prime îngrijiri, nou-născutul poate deceda prin sindrom asfixic prim aspirat de conţinut amniotic.
În cazul de speţă, decesul nou – născutului a putut fi produs atât prin obturarea căilor respiratorii superioare cu lichid amniotic în timpul unei expulzii neasistate, cât şi prin aspirarea conţinutului lichidian (amestec de lichide de naştere, urină) din toaleta (WC ) în care a fost găsit nou-născutul.
Coroborând toate cele expuse mai sus, s-a reţinut că, în data de 4 martie 2008, inculpata M.I. a născut neasistată in cabina de toaletă, menţionată mai sus, a secţionat cordonul ombilical al nou născutului pentru a se degaja cu un obiect tăietor oarecare, fără a da de bănuit celor ce o aşteptau în exteriorul toaletei, s-a schimbat în afara toaletei de pantaloni şi s-a dus la spital. Faptul că sarcina sa nu a fost observată de apropiaţi este posibil, deşi greu acceptabil, pentru că toţi erau studenţi la medicină, cum de altfel era şi inculpata după cum a precizat si expertiza medico-legală neuropsihiatrică în cauză, confuzia intre o colică renală şi declanşarea sarcinii e posibilă în condiţiile date doar până la un punct şi ar fi fost rezolvabilă prin consulturi de specialitate. Inculpata a arătat că nu-şi aduce aminte ce s-a întâmplat în acea cabină de toaletă. Experţii au stabilit că, după naştere, datorită hemoragiei şi hipoxiei, este posibil să fi fost o perioadă de timp în stare de obnubilare(de reducere a nivelului vigilităţii conştiente), perioadă în care a :fost asistată medical continuu şi însoţită de persoane din anturajul imediat(există documente medicale în acest sens). Experţii au mai apreciat că e posibil ca măsurile imediate de îngrijire post natală a copilului(secţionarea cordonului ombilical), de către M.I., să fi fost influenţate de această stare.
Concluziile expertizei au fost că inculpata a avut discernământul uşor diminuat în raport cu fapta săvârşită, ea aflându-se într-o stare de tulburare pricinuită de naştere de intensitate redusă.
Ca atare, s-a apreciat că inculpata M.I. se face vinovată de săvârşirea infracţiunii de pruncucidere, prevăzută şi pedepsită de art. 177 C. pen. S-a considerat că nu există probe că inculpata ar fi exercitat asupra nou născutului acţiuni directe de suprimare a vieţii, însă în mod cert, lăsarea acestuia fără asistenţă post natală a dus în mod direct la decesul său. În mod clar, inculpata nu era într-o stare de inconştienţă (şi expertiza neuropsihiatrică arată că nivelul său de vigilenţă din acele momente a fost doar scăzut, nu inexistent) şi chiar şi starea ei de tulburare din momentul naşterii, chiar dacă existentă, a fost de intensitate redusă. Nici acţiunile ei de după naştere nu au fost cele pe care o femeie ce tocmai a născut ar fi trebuit să le aibă. Nu s-a interesat nici un moment de nou născut, nu i-a cerut prietenului său măcar să ia nişte măsuri. Este puţin plauzibil că nu şi-a dat deloc seama de ce s-a întâmplat, chiar dacă avea dureri cauzate şi de colica renală şi de naştere.
În ceea ce priveşte persoana inculpatei s-a arătat că nu posedă antecedente penale, iar pe parcursul cercetărilor a căutat să-şi nege vina referitor la fapta reţinută în sarcina sa.
Conform raportului de expertiză neuro – psihiatrică efectuat în cauză, inculpata a avut discernământul uşor diminuat în raport cu fapta săvârşită.
În drept, fapta inculpatei M.I. de a da naştere în mod neasistat unui nou – născut, fără a-i acorda îngrijirile postnatale aferente şi fără a lua vreo măsură în acest sens, de asistenţă de specialitate nici înainte, nici după naştere, pricinuită în condiţiile de tulburare, specifică naşterii, întruneşte în opinia Parchetului, elementele constitutive ale infracţiunii de pruncucidere, prevăzută şi pedepsită de art. 177 C. pen.
Instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În data de 04 martie 2008, în jurul orei 22,00, în timp ce se afla într-o toaletă de la etajul 4 din căminul Facultăţii de Medicină şi farmacie V.B., inculpata M.I. a născut un copil viu pe care imediat după naştere l-a abandonat în vasul toaletei. Copilul a decedat datorită sindromului asfixic prin aspirat de conţinut amniotic.
Astfel, în procesul verbal de cercetare la faţa locului şi în planşele fotografice anexate acestuia s-a indicat locul în care a fost găsit nou-născutul, şi anume în scoica unei toalete situată la etajul 4 al căminului Facultăţii de Medicină şi Farmacie V.B. din Timişoara.
În raportul de autopsie medico-legală nr. 105/ A din 05 martie 2008 întocmit de I.M.L. Timişoara s-au precizat următoarele elemente de fapt: copilul este un nou-născut; acesta a fost născut viu; moartea acestuia a fost violentă şi s-a datorat sindromului asfixic prin aspirat de conţinut amniotic; vârsta sarcinii a fost de 8,5 – 9 luni. Concluziile raportului de autopsie au fost avizate de Comisia de Control şi Avizare a actelor medico-legale din cadrul I.M.L. Timişoara.
Împrejurarea că inculpata a fost cea care a născut copilul şi ora aproximativă a naşterii a rezultat din coroborarea declaraţiilor martorilor P.A., M.M., cu aspectele constatate şi consemnate în actele medicale emise de S.C.M.U. Timişoara şi Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie D.D.P. din Timişoara.
Martorul P.A. era iubitul inculpatei la acea dată şi prezumtivul tată al copilului, aspecte care au rezultat din declaraţia dată de inculpată în faţa instanţei, precum şi din declaraţia martorului dată în faţa instanţei. Martorul a fost audiat în faza actelor premergătoare, în chiar ziua următoare celei în care a avut loc naşterea (05 martie 2008, ora 0530), făcând următoarele precizări: în data de 04 martie 2008, în jurul orei 2200, inculpata a fost la toaletă şi a petrecut acolo mai mult timp. El era în acest timp pe hol şi o aştepta să iasă pentru că luase decizia de a merge la S.C.M. pentru a-i pune inculpatei o perfuzie. După 10 minute inculpata a ieşit de la toaletă, dar în timpul cât a stat la toaletă a strigat-o pe sora ei, care era la intrarea în toaletă, şi a rugat-o să-i aducă haine să se schimbe pentru că se scăpase pe ea înainte de a intra în toaletă, lucru pe care sora ei l-a făcut. Inculpata a ieşit din toaletă, hainele cu care a intrat iniţial avându-le într-o plasă pe care i-o dăduse sora sa. Martorul împreună cu inculpata au plecat la S.C.M., iar sora inculpatei a rămas în cămin. La S.C.M. inculpata a fost supusă unor teste medicale care au durat peste două ore. În jurul orelor 0030 medicii au spus că au suspiciunea unor probleme ginecologice, motiv pentru care au solicitat o ambulanţă pentru ca martorul şi inculpata să fie transportaţi la Spitalul de ginecologie O., unde au ajuns în jurul orelor 0100, iar inculpata a fost primită de urgenţă. Martorul i-a auzit pe medici spunând că inculpata ar fi fost însărcinată. Inculpata a fost internată la spitalul de ginecologie. Martorul a declarat că s-a întors la cămin în jurul orelor 0315 şi a constatat prezenţa mai multor echipaje de poliţie, aflând de la portarul căminului că a fost găsit în veceul de la etajul 4 un făt avortat. Martorul şi-a dat seama că este vorba de acelaşi veceu în care inculpata a fost în mod repetat şi a ajuns la concluzia că cele întâmplate cu inculpata, în jurul orelor 2200, ar putea avea legătură cu fătul din veceu.
Aceste aspecte au fost confirmate în declaraţia dată de martor în faţa instanţei de judecată.
Aceleaşi împrejurări au fost confirmate şi de martora M.M. (sora inculpatei) în declaraţia dată în faza actelor premergătoare în data de 05 martie 2008, ora 0600, cu precizarea că martora nu a însoţit-o pe sora ei la spital. În faţa instanţei martora a confirmat, în esenţă, elementele de fapt menţionate anterior.
Din documentele emise de S.C.M.U. Timişoara, respectiv fişa de examinare nr. 4353 şi buletinul de analize medicale a rezultat că inculpata a fost examinată la această unitate în data de 04 martie 2008, ora 2247, iar recoltarea probelor pentru analize s-a făcut în aceeaşi dată la ora 2256.
Din foaia de observaţie clinică generală emisă de Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie D.D.P. din Timişoara a rezultat că inculpata a fost internată în această unitate la data de 05 martie 2008, ora 0130, cu următorul diagnostic: „Lehuzie imediată. Anemie secundară”. Externarea s-a făcut în data de 10 martie 2008 cu diagnosticul principal „Lehuzie Fiziologică ziua a VI-a”.
Din coroborarea acestor mijloace de probă a rezultat că naşterea s-a finalizat, în jurul orei 2200, având în vedere că la scurt timp după ce inculpata a ieşit din toaletă aceasta a plecat însoţită de prietenul ei la S.C.M.U. Timişoara unde a fost examinată la ora 2247.
Din foaia de observaţie emisă de Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie D.D.P. din Timişoara a rezultat motivul internării inculpatei, şi anume, o naştere foarte recentă, precum şi momentul naşterii (04 martie 2008).
Coroborând aceste date cu modul în care s-au derulat evenimentele, şi anume: deplasarea repetată a inculpatei în toaleta de la etajul 4, culminând cu prezenţa acesteia în toaletă în jurul orei 2200 pe o perioadă mai lungă de timp; plecarea precipitată la S.C.M.U. Timişoara, iar apoi cu ambulanţa la spitalul de specialitate şi internarea în această din urmă unitate cu diagnosticul menţionat şi confirmat ulterior, a rezultat că inculpata a fost cea care a dat naştere copilului în toaleta căminului.
Apărarea inculpatei a fost, în esenţă, următoarea: a susţinut că nu şi-a dat seama că a născut, ci credea că durerile sunt simptome ale unei crize de colică renală (conform declaraţiei din faza actelor premergătoare).
Această apărare, din modul cum a fost formulată, s-a apreciat că se circumscrie prevederilor art. 51 alin. (1) C. pen., referitoare la eroarea de fapt, cauză care înlătură caracterul penal al faptei. În concret mecanismul apărării a fost următorul: inculpata a susţinut că nu ştia că a dat naştere unui copil şi că acesta a ajuns în vasul de toaletă, astfel încât nu i se poate imputa faptul că a provocat prin inacţiune moartea copilului. Eroarea de fapt poartă asupra unei împrejurări esenţiale, şi anume asupra unui element de fapt (naşterea) ce intră în situaţia premisă a infracţiunii.
Apărarea inculpatei a fost apreciată de instanţă ca nefondată pentru următoarele considerente:
În primul rând, conform propriilor declaraţii, inculpata şi-a dat seama că este însărcinată cel mai târziu în luna ianuarie 2008, prin urmare avea reprezentarea situaţiei de femeie însărcinată. În al doilea rând inculpata este o persoană cu un nivel intelectual ridicat şi, în plus, avea avansate cunoştinţe medicale, fiind în acel moment studentă în anul 2 la facultatea de medicină (conform adeverinţei nr. 21068 din 10 martie 2008 emisă de facultate).
În raportul de expertiză medico-legală psihiatrică s-a menţionat: „confuzia între o colică renală şi declanşarea sarcinii e posibilă în condiţiile date, doar până la un punct şi ar fi fost rezolvabil prin consulturi de specialitate”.
Lipsa acestor consulturi a fost explicată de inculpată în felul următor: în cursul lunii ianuarie 2008 avea sesiune şi trebuia să dea nişte restanţe; nu bănuia că sarcina este aşa de avansată. În opinia tribunalului aceste împrejurări nu au putut constitui adevărate motive pentru a evita un consult de specialitate într-o problemă atât de importantă (existenţa unei sarcini şi stadiul acesteia) mai ales în situaţia unei persoane care se afla la prima experienţă de acest fel. Prin urmare, motivaţia reală pentru care inculpata nu a dorit un consult de specialitate a fost considerată de către instanţă a fi alta decât cea afirmată de aceasta.
Un alt element de fapt foarte important l-a constituit împrejurarea relevată de raportul de autopsie medico-legală nr. 105/ A din 05 martie 2008 întocmit de I.M.L. Timişoara şi anume „cordonul ombilical al nou-născutului a fost secţionat, fără a fi ligaturat”. Este de menţionat, totodată, faptul că inculpata a susţinut că a fost singură în spaţiul din toaletă în care a fost găsit copilul, aspect confirmat şi de martorii audiaţi. Prin urmare, imediat după naştere inculpata s-a preocupat de tăierea cordonului ombilical ceea ce înseamnă că aceasta şi-a dat seama că a născut.
În declaraţia din data de 05 martie 2008, ora 0530 martorul P.A. a precizat: „După 10 minute inculpata a ieşit de la toaletă, dar în timpul cât a stat la toaletă a strigat-o pe sora ei, care era la intrarea în toaletă, şi a rugat-o să-i aducă haine să se schimbe pentru că se scăpase pe ea înainte de a intra în toaletă, lucru pe care sora ei l-a făcut. Inculpata a ieşit din toaletă, hainele cu care a intrat iniţial avându-le într-o plasă pe care i-o dăduse sora sa”.
Martora M.M., în declaraţia dată în faza actelor premergătoare în data de 05 martie 2008, ora 0600, a descris în acelaşi mod comportamentul inculpatei.
A rezultat că inculpata s-a comportat normal, respectiv: a intrat în toaletă; cât timp era acolo a avut o conversaţie cu sora ei pe care a rugat-o să-i aducă haine de schimb; a ieşit singură din toaletă după ce s-a schimbat, având asupra ei o plasă cu hainele pe care le schimbase. Un astfel de comportament a infirmat susţinerea inculpatei că nu şi-ar fi dat seama că a născut.
În concluzia tribunalului, apărarea invocată de inculpată nu a fost susţinută de materialul probator.
Trimiterea în judecată s-a făcut cu încadrarea juridică de pruncucidere prevăzută de art. 177 C. pen., însă tribunalul a apreciat că fapta comisă de inculpată întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) (asupra unei rude apropiate) şi d) (profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra) C. pen.
Art. 177 C. pen., defineşte pruncuciderea ca fiind „uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere”.
În conţinutul juridic al acestei infracţiuni intră următoarele componente: o situaţie premisă şi conţinutul constitutiv.
Situaţia premisă presupune: naşterea pe cale naturală a unui copil viu; copilul asupra căruia se exercită activitatea de ucidere să fie un nou-născut.
După cum s-a argumentat, în opinia tribunalului în cazul de faţă s-au probat ambele condiţii ale situaţiei premisă.
În ce priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunii, spre deosebire de omor în cazul pruncuciderii elementul material (activitatea de ucidere) presupune întrunirea a două cerinţe esenţiale: activitatea de ucidere a copilului nou-născut să aibă loc imediat după naştere; activitatea de ucidere să fie determinată de starea de tulburare pricinuită de naştere.
În cazul de faţă elementul material (uciderea) s-a realizat prin inacţiune în sensul că inculpata a abandonat nou-născutul viu în vasul de toaletă, imediat după expulzare, fără a-i acorda nici o îngrijire şi fără a solicita vreun ajutor de la cineva deşi exista posibilitatea în acest sens, iar copilul s-a sufocat prin aspirare de lichid amniotic. Prin urmare, uciderea în această formă concretă (lăsarea fără ajutor şi îngrijire a unui nou-născut) s-a realizat în intervalul de timp impus de art. 177 C. pen.
În schimb cea de-a doua cerinţă a elementului material s-a considerat că nu există în cazul de faţă.
Legea penală nu precizează ce se înţelege prin stare de tulburare pricinuită de naştere, însă literatura de specialitate este unanimă în a explica această sintagmă ca reprezentând o cauză patologică (boală psihică). Sunt date ca exemplu: psihoza puerperală clasică, psihoza maniaco-depresivă, tulburările schizofreniforme.
S-a menţionat că sub acest aspect fostul Tribunal Suprem a pronunţat o decizie de îndrumare (decizia nr. 2/1976) care este de actualitate şi în prezent, având în vedere că textul de incriminare nu s-a modificat faţă de momentul pronunţării acestei decizii. În această hotărâre se menţionează „procesele afective specifice naşterii, ori manifestările emoţional-afective determinate de anumite situaţii neconvenabile mamei, de exemplu: împrejurarea că a fost părăsită de bărbatul cu care a întreţinut relaţii intime, teama că va fi alungată de părinţi, anumite concepţii retrograde datorită nivelului cultural redus, pot fi luate în considerare la individualizarea pedepsei, fără ca aceste împrejurări să poată duce la încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile art. 177 C. pen. Pentru a se reţine existenţa „tulburării pricinuită de naştere”, pe lângă alte mijloace de probă, este necesară efectuarea şi a unei expertize medico-legale”.
Prin urmare, sensul noţiunii este explicat atât în doctrină cât şi în practica judecătorească, fiind vorba de o tulburare de ordin psihic care acţionează asupra conştiinţei şi voinţei femeii, alterându-le şi provocând comiterea faptei.
În faza de urmărire penală a fost efectuată o expertiză medico-legală psihiatrică de către I.M.L. Timişoara, ocazie cu care au fost avute în vedere declaraţiile inculpatei, datele cuprinse în documentele emise de spitalul de obstetrică şi ginecologie, examenul psihologic al inculpatei din data de 14 martie 2008. Totodată, comisia de expertiză a solicitat internarea inculpatei în C.P. Timişoara, internare care a avut loc în perioada 09 iulie – 15 iulie 2009.
În concluzii s-au menţionat următoarele: inculpata prezintă o structură particulară a personalităţii de model instabil-emoţională; această structură de personalitate se află în marginea normalităţii, ea nu prezintă comportamentul disocial al psihopatului şi nici perturbări morale; discernământul raportat la faptă a fost uşor diminuat; stresul prelungit determinat de ascunderea sarcinii faţă de familie, prieteni, colegi, apropierea naşterii, durerea prelungită şi exacerbată, la o structură particulară de tip instabil-emoţională, a putut determina o stare de tulburare pricinuită de naştere de intensitate redusă.
În faza de cercetare judecătorească, ca urmare a susţinerii inculpatei că în perioada anterioară naşterii a luat anumite medicamente, afirmaţie susţinută şi de anumiţi martori, s-a dispus şi efectuat un supliment la raportul iniţial de expertiză psihiatrico-legală, fără însă a fi modificată de către comisie concluzia prezentată în raportul iniţial.
A rezultat că la momentul comiterii faptei inculpata nu suferea de vreo boală psihică de natură să acţioneze asupra conştiinţei şi voinţei sale şi să o determine să săvârşească fapta.
Starea de tulburare a fost de natură emoţional-afectivă şi a avut la origine stresul prelungit generat de ascunderea sarcinii pe fondul unei structuri a personalităţii de model instabil-emoţională.
În concluzie inculpata nu se afla în momentul în care a săvârşit activitatea de ucidere într-o stare de tulburare pricinuită de naştere în sensul legii penale.
Având în vedere că infracţiunea de pruncucidere este, în esenţă, o formă atenuată a infracţiunii de omor, în situaţia în care una dintre cerinţele specifice ale pruncuciderii nu există, fapta trebuie încadrată în infracţiunea de omor.
Omorul a fost apreciat în cazul de faţă unul calificat deoarece inculpata, fiind mama naturală a copilului, are faţă de acesta calitatea de rudă apropiată [(conform art. 149 alin. (1) teza I C. pen.)], iar pe de altă parte activitatea de ucidere a avut loc profitându-se de starea de neputinţă a victimei de a se apăra (deoarece copilul nou-născut, prin natura situaţiei lui, este în neputinţă de a se apăra).
În raport de această încadrare juridică instanţa a dispus, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de pruncucidere în infracţiunea de omor calificat.
Infracţiunea de omor, prin valoarea socială afectată (dreptul la viaţă), este una foarte gravă, lucru reflectat în limitele speciale ale pedepsei închisorii prevăzute de lege (de la 15 la 25 de ani).
În cazul de faţă fapta a fost apreciată cu atât mai gravă cu cât autoarea este însăşi mama copilului, persoană care avea obligaţia legală şi morală de a acorda îngrijire nou-născutului, iar în acelaşi timp victima era în mod evident într-o situaţie de neputinţă de a se apăra, de a opune rezistenţă.
Totuşi, în raport de elementele ce caracterizează persoana inculpatei, tribunalul, a apreciat că se impune reţinerea în favoarea acesteia a beneficiului circumstanţelor atenuante, cu consecinţa reducerii pedepsei sub limita minimului special şi înlăturarea pedepsei complementare privativă de drepturi prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.
În acest sens, tribunalul, a avut în vedere următoarele aspecte: vârsta inculpatei la momentul comiterii faptei (21 de ani); faptul că aceasta s-a aflat la prima naştere, o experienţă de natură să-i afecteze echilibrul emoţional şi aşa fragil în raport cu tipul de personalitate identificat prin expertiza psihiatrico-legală (de model instabil-emoţională) care prezintă următoarele caracteristici principale (conform raportului de expertiză): imagine de sine instabilă, impulsivitate, relaţii sociale instabile, intense, comportament, gesturi şi ameninţări recurente de suicid ori comportament automutilant, instabilitate afectivă, sentiment cronic de vid interior, mânie intensă cu manifestări de furie şi stări coleroase, simptome disociative tranzitorii legate de stres, ideaţie paranoidă; săvârşirea faptei cu discernământ uşor diminuat; datele de natură să contureze profilul socio-moral al inculpatei, cum sunt cele referitoare la conduita inculpatei anterior comiterii faptei şi ulterior (lipsa antecedentelor penale, faptul că aceasta era şi este studentă la facultate), elementele ce caracterizează mediul din care provine şi în care trăieşte aceasta (familie organizată, părinţi cu disponibilitate afectivă).
În raport de aceste criterii, evaluate ca şi circumstanţe atenuante de către tribunal [(în baza art. 74 alin. (2) C. pen.)], instanţa a stabilit o pedeapsă principală de 5 ani închisoare în raport de prevederile art. 76 alin. (2) C. pen. şi, de asemenea, a înlăturat pedeapsa complementară privativă de drepturi prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită în baza art. 76 alin. (3) C. pen.
În ceea ce priveşte latura civilă, Spitalul Clinic de Obstetrică-Ginecologie D.D.P. Timişoara s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 1044 lei, reprezentând contravaloarea celor 5 (cinci) zile de spitalizare ale pacientei M.I.. În cererea de constituire s-a menţionat că împreună cu inculpata nu s-a internat nici un nou-născut. Temeiul de drept invocat este art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
Potrivit art. 313 din Legea nr. 95/2006 (în forma în vigoare la data prestării serviciului medical, respectiv 05 martie 2008 – 10 martie 2008) „Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată”.
Din interpretarea gramaticală a textului de lege instanţa a apreciat că art. 313 din Legea nr. 95/2006 are în vedere doar ipoteza în care sănătatea unei persoane este afectată de fapta unei alte persoane, şi nu situaţia din cazul de faţă în care daunele aduse sănătăţii inculpatei au fost provocate prin fapta acesteia (neprezentarea la control medical periodic şi naşterea neasistată).
În concluzie, s-a considerat că unitatea spitalicească nu poate obţine, în baza textului de lege invocat, despăgubiri de la inculpată având ca obiect contravaloarea serviciului medical furnizat. Eventuala creanţă pe care unitatea o pretinde faţă de inculpată poate fi valorificată în cadrul unui proces civil, însă pe un alt temei decât răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
Împotriva sentinţei penale nr. 428/ PI din 145 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiş a declarat apel inculpata M.I.
În motivarea apelului, inculpata a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii instanţei de fond şi urmare a rejudecării, schimbarea încadrării juridice a faptei din omor calificat în infracţiunea de pruncucidere, iar pe fondul cauzei, să se dispună în principal, achitarea inculpatei în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., iar în subsidiar, aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientată sub minimul special, cu suspendarea condiţionată a executării, în urma aplicării circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) şi c) C. pen., coroborate cu art. 76 C. pen. S-a arătat că instanţa de fond a trecut în mod greşit la schimbarea încadrării juridice a faptei dedusă judecăţii, ca urmare a unei interpretări eronate a stării de fapt şi a probatoriului administrat în cauză, fără a ţine seama de concluziile expertizei medico legală, care nu a exclus existenţa stării de tulburare a inculpatei la naştere, cu atât mai mult cu cât această expertiză a fost întocmită în momentul în care încadrarea juridică era aceea de pruncucidere, concluziile acestuia nereferindu-se la încadrarea de omor calificat. Pe de altă parte, expertiza a fost efectuată cu o mare întârziere faţă de momentul săvârşirii faptei, aspect care are consecinţe negative cu privire la exactitatea stabilirii stărilor suferite de inculpată în momentul naşterii. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 51 C. pen., instanţa de fond nu a ţinut seama de starea de confuzie şi eroare în care se afla inculpata cu privire la stadiul sarcinii, având în vedere declaraţiile martorilor care au relatat fără putinţă de tăgadă că sarcina inculpatei nu era vizibilă, astfel că rezultă că aceasta nu avea reprezentarea faptului că ar fi în măsură să dea naştere unui făt viabil. În sprijinul stării de confuzie este şi convingerea inculpatei că era victima unei colici renale acute. Nu în ultimul rând, se arată că instanţa a nesocotit probele care demonstrau starea psiho fizică a inculpatei în momentul producerii naşterii neasistate, în schimb în descrierea faptei au fost redate citate trunchiate din declaraţiile martorilor, omiţându-se în mod vădit pasaje care relatau starea reală a inculpatei.
La termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2012 instanţa de apel a procedat la audierea inculpatei declaraţia acesteia fiind consemnată în scris şi ataşată în filă separată la dosar.
Prin decizia penală nr. 10/ A din 25 ianuarie 2012, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de inculpata M.I. împotriva sentinţei penale nr. 428/ PI din 14 octombrie 2011pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 3965/30/2010.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat inculpata la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de prim control judiciar a apreciat că, raportat la modul concret de săvârşire a faptei (ascunderea ori negarea sarcinii faţă de membrii familiei, neprezentarea la medic pentru luarea în evidenţă şi supravegherea evoluţiei sarcinii, crearea condiţiilor pentru naşterea în condiţii de singurătate fără a apela la ajutorul cadrelor medicale în locuri care oferă condiţii adecvate suprimării vieţii copilului) a rezultat intenţia inculpatei de omor a nou născutului, infirmând existenţa situaţiei spontane de omor, situaţie specifică infracţiunii de pruncucidere, care se formează sub imperiul stării de tulburare.
S-a considerat că stările conflictuale, cum ar fi temerea de reacţia părinţilor, oprobiul celor din jur care pot influenţa psihicul inculpatei, constituie, potrivit practicii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, mobiluri ale săvârşirii faptei, neavând semnificaţia juridică a unei tulburări pricinuite de naştere, aşa cum prevede art. 177 C. pen. De asemenea, potrivit aceleiaşi practici a Înaltei Curţi, ascunderea de către mamă a sarcinii faţă de persoanele din familie este un element care exclude existenţa infracţiunii de pruncucidere.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen., neimpunându-se redozarea pedepsei aplicate.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs inculpata M.I. solicitând admiterea recursului, rejudecarea cauzei cu schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de pruncucidere, constatarea contradicţiilor existente între dispozitivul hotărârii şi considerentele acesteia, iar în subsidiar aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special ca urmare a schimbării de încadrare juridică din infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de pruncucidere, reţinerea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., iar ca modalitate de executare, suspendarea sub supraveghere.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în mod greşit fapta a fost încadrată în infracţiunea de omor calificat şi nu cea de pruncucidere (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.) relevant în reţinerea ultimei infracţiuni fiind raportul de expertiză medico-legală care a stabilit că inculpata avea la momentul săvârşirii faptei discernământul diminuat, fapt ce exclude existenţa infracţiunii de omor.
Inculpata a mai invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., în sensul că, instanţa nu a ţinut seama de starea de confuzie şi eroare în care se afla cu privire la stadiul sarcinii, nepronunţându-se pe acest aspect.
Astfel, se arată că în momentul în care a ieşit din toaletă era în stare de şoc, aproape inconştientă, putând avea o reprezentare mentală deformată asupra realităţii, fiind convinsă că e vorba de un avort spontan.
De asemenea, inculpata a criticat hotărârea instanţei de prim control judiciar şi pentru faptul că există contradicţii între considerentele hotărârii şi dispozitivul acesteia, în sensul că, instanţa, deşi a reţinut că a fost în stare de tulburare psihică, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de pruncucidere, a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea de omor calificat şi a dispus condamnarea inculpatei la 5 ani închisoare cu executare (caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.).
Inculpata a mai arătat că sub aspect procedural i s-a încălcat dreptul la apărare, în sensul că deşi s-a invocat de către judecător schimbarea de încadrare juridică, timp de 4 termene de judecată nu s-a pus în discuţia părţilor acest fapt, astfel încât nu a ştiut pentru ce infracţiune să-şi facă apărarea.
S-a solicitat de către inculpată aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., fapt ce se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 20 C. proc. pen.
Inculpata a criticat hotărârea şi prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., având în vedere circumstanţele personale favorabile (şefă de promoţie, studentă la facultatea de Medicină din Timişoara, provine dintr-o familie organizată), solicitând reducerea cuantumului pedepsei şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul inculpatei prin prisma motivelor invocate şi din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră fondat numai în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei aplicate şi a modalităţii de executare a acesteia pentru următoarele considerente:
1. Cu privire la critica întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., la care inculpata a şi renunţat, conform declaraţiei dată la data de 4 iunie 2012, Înalta Curte o consideră nefondată şi face următoarele precizări.
Inculpata M.I. a criticat hotărârea Curţii de Apel Timişoara prin faptul că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra susţinerilor acesteia cu privire la starea de confuzie şi eroare în care se afla.
Din analiza considerentelor hotărârii recurate rezultă că instanţa de prim control judiciar s-a pronunţat asupra criticilor inculpatei privind starea de confuzie şi eroare când a făcut aprecieri referitoare la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de omor calificat, cât şi prin faptul că şi-a însuşit argumentaţia instanţei de fond care a motivat susţinerea inculpatei cu privire la eroarea de fapt, posibilitate de altfel conferită şi de jurisprudenţa C.E.D.O. (cz. H. c. Finlanda) potrivit căreia poate constitui o motivare preluarea motivelor instanţei inferioare.
Inculpata M.I. a mai criticat hotărârea şi prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 6 C. proc. pen., în sensul că i s-a încălcat dreptul la apărare atunci când instanţa de fond a învederat că intenţionează să schimbe încadrarea juridică dată faptei pentru ca, ulterior, timp de mai multe termene de judecată să nu mai pună în discuţia părţilor acest fapt, fiind în imposibilitate de a cunoaşte pentru ce infracţiune trebuie să-şi facă apărarea.
Înalta Curte, analizând critica inculpatei M.I., o consideră nefondată.
Din analiza conţinutului actelor dosarului, Tribunalului Timiş rezultă că, la data de 23 martie 2011, instanţa a pus în discuţia părţilor, conform art. 334 C. proc. pen., din oficiu schimbarea de încadrare juridică dată faptei din cea reţinută în rechizitoriu, respectiv infracţiunea de pruncucidere în infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) şi d) C. pen., aducând la cunoştinţă inculpatei că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii pentru pregătirea apărării. Apărătorul ales al inculpatei a solicitat amânarea cauzei în vederea pregătirii apărării.
Astfel, rezultă că instanţa, conform dispoziţiilor legale a dat posibilitatea inculpatei să-şi pregătească apărarea, amânând cauza, la solicitarea acesteia tocmai a-şi pregăti apărarea. Faptul că la următoarele termene din 22 aprilie 2011, 23 mai 2011, 24 iunie 2011, nu a mai reluat dezbaterile privind schimbarea încadrării juridice dată faptei, s-a datorat apărătorului inculpatei care a solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare, cât şi pentru lipsa raportului de expertiză medico-legală dispus în cauză. Nu se poate susţine că în acest intervalul 23 martie 2011 până la 28 septembrie 2011, când s-a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice, inculpata nu a ştiut pentru ce infracţiune urmează să-şi facă apărarea, încheierea instanţei de fond din 23 martie 2011 fiind explicită.
Critica formulată de inculpată, întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., în sensul existenţei contradicţiilor dintre considerente şi dispozitiv, este neîntemeiată.
Instanţa de prim control judiciar când motivează existenţa infracţiunii de omor calificat, reţine prezenţa unui discernământ uşor diminuat la data săvârşirii de către inculpată, dar care nu este de natură să ducă la o schimbare a încadrării juridice în infracţiunea de pruncucidere, neputându-se vorbi astfel de o contradicţie între considerente şi dispozitiv, atâta timp cât motivează pe larg de ce nu se poate reţine în sarcina inculpatei infracţiunea de pruncucidere, deşi există un discernământ uşor diminuat.
Critica formulată de recurenta inculpată M.I. întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., este neîntemeiată.
Încadrarea juridică este o chestiune de drept şi, prin urmare, supusă controlului instanţei de recurs.
Prin aceasta nu se aduce atingere fondului, întrucât chestiunea de fond rezidă în constatarea existenţei sau inexistenţei faptei inculpatului, precum şi a tuturor împrejurărilor de fapt.
Aprecierea dacă această faptă constituie infracţiune şi ce anume infracţiune este o chestiune de drept.
Dacă instanţa de fond a încadrat fapta constatată într-o formă juridică alta decât cea corectă, înseamnă că a dat faptei o încadrare juridică greşită.
Principiul investirii in rem leagă instanţa de orice grad numai în privinţa faptei sau faptelor nu şi în privinţa încadrării juridice.
În doctrina judiciară este statuat faptul că poate fi incident acest caz de casare atunci când soluţia de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni este corectă, dar încadrarea juridică a faptei să fie greşită, caz în care se impune casarea hotărârii atacate pentru aplicarea corespunzătoare a prevederilor legii penale.
În mod corect cele două instanţe de fond şi prim control judiciar au stabilit că fapta inculpatei M.I. care a dat naştere în mod neasistat unui nou născut, la data de 4 martie 2008, fără a-i acorda îngrijirile postnatale aferente şi fără a lua vreo măsură în acest sens de asistenţă de specialitate, nici înainte, nici după naştere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 lit. c) şi d) C. pen.
Conform jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învederată de către cele două instanţe, în speţă inculpata M.I. nu s-a aflat într-o stare de tulburare „pricinuită de naştere” în sensul art. 177 C. pen. Este adevărat că potrivit actelor medicale depuse la dosar, cât şi expertizelor psihiatrice şi medico-legale, stresul determinat de ascunderea sarcinii faţă de familie şi prieteni, apropierea naşterii, durerea prelungită şi exacerbată la o structură particulară de tip instabil emoţional au făcut ca discernământul raportat la faptă să fie uşor diminuat, şi să poată determina o stare de tulburare pricinuită de naştere, însă această stare aşa cum se menţionează a fost de intensitate redusă. Or, legiuitorul nu a avut în vedere această intensitate redusă a stării de tulburare pentru existenţa infracţiunii de pruncucidere. Starea de tulburare pricinuită de naştere nu este confundată cu discernământul uşor diminuat, deoarece etiologia acestui discernământ poate fi complexă, determinată de factori multipli. Legea română nu permite o limitare a răspunderii penale în funcţie de gradul de discernământ, ci distinge doar între efectele produse de existenţa sau inexistenţa discernământului. Faptul că inculpata avea un psihic instabil anterior naşterii, dar care nu i-a abolit discernământul, exclude incidenţa dispoziţiilor legale ce incriminează pruncuciderea.
Prin coroborarea circumstanţelor anterioare, concomitente sau ulterioare naşterii, cu modul concret de săvârşire al faptei, rezultă că inculpata a avut intenţia de a omorî nou-născutul şi infirmă existenţa intenţiei spontane de omor, specifice infracţiunii de pruncucidere care se formează sub imperiul stării de tulburare, acţiunea de ucidere executându-se simultan sau în intervalul de timp cât persistă această stare.
Starea anxioasă de care suferea inculpata nu era specifică şi determinată de tulburarea psihică cauzată de naştere, astfel încât să fie incidente dispoziţiile art. 177 C. pen.
Aprecierea stării de tulburare imediat urmării naşterii ce este determinantă în comiterea infracţiunii prevăzute de art. 177 C. pen., nu trebuie făcută fără a se avea în vedere conduita anterioară a inculpatei, că a ascuns sarcina, a negat că ar fi gravidă, precum şi pregătirea medicală a acesteia (studentă la medicină).
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că inculpata nu s-a aflat în starea specifică de tulburare cerută pentru întrunirea conţinutului constitutiv al infracţiunii de pruncucidere, fapta acesteia constituind infracţiunea prevăzută de art. 174 alin. (1), raportat la art. 175 lit. c) şi d) C. pen., solicitarea de schimbare a încadrării juridice dată faptei fiind nefondată.
3. Critica formulată de inculpată întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., este fondată.
Având în vedere O.U.G. nr. 12/2011, decizia C.C.1470 din 8 noiembrie 2011, decizia I.C.C.J. nr. 28 din 12 decembrie 2011, la termenul de judecată din 14 iunie 2012, Înalta Curte i-a pus în vedere inculpatei că poate beneficia de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., motiv pentru care inculpata, în declaraţia dată în faţa instanţei, a recunoscut săvârşirea faptei şi a solicitat aplicarea prevederilor reglementate de acest articol, invocând ca şi caz de casare art. 3859 pct. 20 C. proc. pen. .
Înalta Curte apreciază că şi critica inculpatei întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 20 C. proc. pen., se subsumează practic cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. şi-l va analiza în acest context.
Ca urmare a acestui fapt, Înalta Curte va constata reduse limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de omor calificat cu 1/3, şi prin reţinerea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. proc. pen., pedeapsa va fi coborâtă sub minimul special prevăzut de art. 76 C. pen., sens în care va reduce pedeapsa aplicată inculpatei de la 5 ani închisoare la 4 ani închisoare, pedeapsă care este aptă să asigure scopul acesteia prevăzut de art. 52 C. pen.
Instituţia recunoaşterii vinovăţiei, reglementată de art. 3201 C. proc. pen., este o instituţie cu natură juridică mixtă, producând efecte atât pe plan procesual (prin desfăşurarea simplificată a procesului), cât şi pe plan substanţial, producându-se o micşorare a limitelor de pedeapsă. În raport de efectele produse pe plan substanţial recunoaşterea inculpatului poate fi apreciată ca fiind o cauză legală de atenuare a pedepsei care nu împiedică şi aplicarea altor circumstanţe atenuante. Astfel, cauza legală de atenuare prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., constând în atitudinea procesuală de recunoaştere a faptei, constituie o dispoziţie specială în raport de circumstanţele legale prevăzute de art. 74 alin. (2), corect reţinute de instanţa de fond, şi pot fi aplicate concomitent, motiv pentru care Înalta Curte a apreciat că o pedeapsă într-un cuantum redus de 4 ani închisoare este de natură să asigure scopul acesteia.
Cu privire la individualizarea judiciară a executării pedepsei aplicată inculpatei, Înalta Curte reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 861 alin. (1) C. pen., conform cărora se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe o anumită durată cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 4 ani; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 38 C. pen.; se apreciază, ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, condamnatul nu va mai săvârşi infracţiuni.
Înalta Curte apreciază că, în cauză, sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 861 C. pen., condamnarea inculpatei fiind pentru o pedeapsă de 4 ani închisoare, nu are antecedente penale şi există convingerea instanţei că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea în regim de detenţie de către aceasta a pedepsei aplicate.
Această convingere este fundamentată pe circumstanţele personale ale inculpatei, constând în faptul că nu are antecedente penale, este studentă în anul VI la facultatea de Medicină unde are rezultate foarte bune, vârsta acesteia, s-a aflat la prima naştere, fapt ce este de natură să-i afecteze echilibrul emoţional şi aşa fragil, provine dintr-o familie organizată.
Rolul prioritar al pedepsei este acţiunea de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, nu acela al represiunii, deoarece numai acţiunea de prevenire poate avea efecte benefice în ceea ce priveşte adaptarea conduitelor destinatarilor legii penale şi dezvoltarea conştiinţei juridice şu morale a membrilor societăţii şi numai dacă obiectiv, atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete, trebuie utilizată constrângerea.
Necesitatea aplicării unei pedepse şi evaluarea cuantumului acesteia trebuie să se înfăptuiască sub semnul fermităţii care, în acest domeniu, nu înseamnă aplicarea unei pedepse severe ori executarea acesteia în regim privativ de libertate, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului, apt să-şi realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ-preventivă.
Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, rezultă că funcţia constrângerii nu este o funcţie a pedepselor, deoarece examenul realist al conţinutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcţiile pedepsei, măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esenţa pedepsei, însuşirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esenţă a pedepsei este însăşi pedeapsa.
Primul scop al oricărei pedepse este prevenţia specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat sa săvârşească din nou o infracţiune; la realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcţii: reeducarea şi intimidarea.
Intimidarea îşi produce efectele imediat, cât există şi durează teama de pedeapsă, în timp ce reeducarea îşi produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în conştiinţa subiectului şi are un caracter relativ statornic, durabil.
Funcţia de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul luând cunoştinţă de constrângerea la care va fi supus ca o consecinţă a infracţiunii, înţelege semnificaţia exigenţelor sociale si necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă şi disciplinată.
Această funcţie de reeducare se exercită îndeosebi pe parcursul executării pedepselor, precum şi în cazul suspendării condiţionate/sub supraveghere a executării acesteia, are în esenţă acelaşi rol şi aceeaşi funcţie, deoarece persoana căreia i-a fost aplicată se află în situaţia în care conştientizează natura şi rolul acestor sancţiuni menite să-i influenţeze pozitiv conştiinţa, caracterul şi deprinderile, să-l determine a respecta din convingere exigenţele vieţii în societate, fără a intra în conflict cu ceilalţi oameni sau cu societatea însăşi.
În raport de cele reţinute, Înalta Curte va ţine seama la aplicarea pedepsei de faptul că gravitatea concretă a faptei este influenţată şi de mobilul şi scopul acesteia, însă fără a nega sau minimaliza gradul de pericol social concret al faptei, a modalităţii şi mijloacelor concrete de săvârşire va avea în vedere şi circumstanţele reale şi personale ale inculpatei.
Pedeapsa de 4 ani închisoare este adecvată şi proporţională în raport de persoana inculpatei, instanţa ţinând seama de trăsăturile specifice care-i definesc personalitatea şi care alcătuiesc cumulul de circumstanţe care nu pot fi ignorate, circumstanţe care trebuie acordate în considerarea persoanei sale şi din altă perspectivă, cea a conduitei profesionale bune anterior comiterii faptei şi din aceea a unui comportament riguros şi ireparabil, compatibil cu atribuţiile şi rolul său în societate.
Astfel, pedeapsa de 4 ani închisoare aşa cum a fost redusă, atât prin cuantum cât şi prin modalitatea de executare aleasă, suspendarea executării sub supraveghere este una justă, de natură să fundamenteze proporţionalitatea între scopul reeducării inculpatei şi aşteptările societăţii faţă de actul de justiţie realizat sub aspectul ordinii de drept încălcate.
Faţă de cele ce preced, conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul inculpatei, va casa decizia penală şi în parte sentinţa penală numai în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei.
Va reduce pedeapsa de 5 ani închisoare la 4 ani închisoare cu reţinerea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Conform art. 861 C. pen., va dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 7 ani, inculpata urmând să se supună obligaţiilor prevăzute de art. 863 lit. a) – d) C. pen.
Conform art. 71 alin. (5) C. pen., va dispune suspendarea executării pedepsei accesorii.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpata M.I. împotriva deciziei penale nr. 10/ A din 25 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Casează decizia penală atacată şi, în parte sentinţa penală nr. 428/ PI din 14 octombrie 2011 a Tribunalului Timiş, secţia penală, numai în ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei şi a reţinerii dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. şi rejudecând în aceste limite:
Reduce pedeapsa aplicată inculpatei M.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 174 alin. (1) C. pen., raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) şi d) C. pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (2), de la 5 ani închisoare la 4 ani închisoare, cu reţinerea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
În baza art. 861 C. pen., dispune suspendarea sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatei pe o durată de 7 ani ce constituie termen de încercare.
În baza art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpata trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Mehedinţi;
b) să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de subzistenţă.
Pune în vedere inculpatei dispoziţiile art. 864 C. pen., ce atrag revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate inculpatei.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu sunt contrare prezentei decizii.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales al recurentei inculpate, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2315/2012. Penal. Infracţiuni privind... | ICCJ. Decizia nr. 2255/2012. Penal. Trădare prin transmitere de... → |
|---|
