ICCJ. Decizia nr. 2255/2012. Penal. Trădare prin transmitere de secrete (art. 157 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2255/2012
Dosar nr. 2418/1/2012
Şedinţa publică din 26 iunie 2012
Asupra cererii de revizuire de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 27 martie 2012, condamnatul A.F. a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 4082 C. proc. pen., cerere de revizuire a deciziei penale nr. 4489 din 13 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
În motivarea cererii de revizuire s-a invocat, în esenţă, declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 3201 alin. (8) C. proc. pen., prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, în opinia revizuientului instanţa sesizată cu soluţionarea cererii de revizuire având obligaţia să solicite revizuientului să îşi exprime poziţia în legătură cu aspectul recunoaşterii vinovăţiei, revizuientul înţelegând să se prevaleze de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
S-a solicitat admiterea cererii de revizuire, şi reindividualizarea pedepsei conform dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., constatându-se câştigate cauzei circumstanţele atenuante personale reţinute de instanţa de recurs.
Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu soluţionarea cererii de revizuire ce face obiectul prezentei cauze instanţa constată că excepţia este nefondată şi va fi respinsă. Se va avea în vedere că dispoziţiile legale ce stabilesc instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire sunt cuprinse cu titlu de regulă în art. 401 C. proc. pen. Cu toate acestea, în procedura specială de revizuire în cazul deciziilor Curţii Constituţionale, norma precitată trebuie interpretată prin coroborare cu dispoziţiile art. 4082 alin. (3) C. proc. pen., care prevede că „cererea de revizuire se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere”.
Raportând consideraţiile teoretice expuse speţei de faţă se constată că, în cauză, competenţa de soluţionare a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 4082 C. proc. pen., revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă în faţa căreia a rămas definitivă sentinţa nr. 189 din 18 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală şi a cărei revizuire s-a solicitat.
Aşa fiind, va fi respinsă excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire formulată, în temeiul dispoziţiilor art. 4082 C. proc. pen., de către revizuientul A.F. se constată că cererea este inadmisibilă şi va fi respinsă, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 4082 C. proc. pen., hotărârile definitive în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională, sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. În continuare, alin. (2) al aceluiaşi articol, reglementează sfera titularilor dreptului de a formula cererea de revizuire, alin. (3), instanţa competentă să soluţioneze cererea, iar alin. (4) stabileşte termenul de formulare a cererii.
Rezultă, aşadar, că în alin. (1) al art. 4082 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit o serie de condiţii ce trebuie cumulativ îndeplinite pentru admisibilitatea cererii de revizuire în cazul particular reglementat de dispoziţiile art. 4082 C. proc. pen., condiţie privind obiectul cererii (o hotărâre definitivă), pronunţarea anterioară, în cauză, a unei decizii prin care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate, fundamentarea soluţiei pronunţată pe norma declarată neconstituţională, sau pe alte dispoziţii din actul atacat ce nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.
În cauza dedusă judecăţii, din verificarea cererii de revizuire formulată, se constată că aceasta nu îndeplineşte, cumulativ, condiţiile de admisibilitate anterior expuse.
Astfel, deşi cererea de revizuire are ca obiect o hotărâre judecătorească definitivă în respectiva cauză părţile nu au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale pentru ca aceasta să se pronunţe asupra unei excepţii de neconstituţionalitate a unei norme hotărâtoare şi pe care să se întemeieze soluţia instanţei de judecată. În concret, nici revizuientul şi nici celelalte părţi din respectiva cauză nu au solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. şi nici nu au invocat neconstituţionalitatea acestor dispoziţii. Aşadar, instanţa de recurs nu şi-a fundamentat soluţia pe prevederile art. 3201 C. proc. pen. şi în special pe cele ale art. 3201 alin. (8) C. proc. pen., declarat neconstituţional prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 invocată de revizuient.
Din verificarea considerentelor deciziei Curţii Constituţionale la care a făcut referire apărarea se constată, de altfel, că acestea au în vedere mai multe situaţii, respectiv: cea a cauzelor în curs de judecată, în care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă, cu privire la care s-a apreciat de către Curtea Constituţională că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., acestea fiind neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, categoria cauzelor în care la intrarea în vigoare a legii noi se pronunţase o hotărâre definitivă, situaţie în care excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., a fost apreciată ca inadmisibilă cu motivarea că norma criticată are în vedere o judecată, aparţinând, cu excepţia situaţiilor tranzitorii, fondului, deci până în etapa soluţionării cauzei prin hotărâre definitivă, dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., nefăcând referire la aspectele prevăzute de art. 14 şi 15 C. pen., referitoare la aplicarea facultativă sau obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Totodată, prin aceeaşi decizie a Curţii Constituţionale sunt neconstituţionale, argumentându-se în esenţă că norma contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie în privinţa clarităţii şi previzibilităţii normei nestabilind limitele înăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei inculpatului.
Faţă de elementele anterior prezentate se constată că cererea de revizuire formulată nu a privit o cauză în care Curtea Constituţională să fi pronunţat o decizie prin care să constate neconstituţionalitatea unei norme ce a constituit temei al hotărârii instanţei de judecată. Se reţine, totodată că, în realitate, raţiunea reglementării căii extraordinare de atac a revizuirii în cazul pronunţării de decizii ale Curţii Constituţionale (prin Legea nr. 177/2010) a constituit-o modificarea prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecata în instanţa în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate nefiind suspendată până la soluţionarea excepţiei de către Curtea Constituţională; astfel s-a dat posibilitatea părţilor ca în cazul în care până la soluţionarea excepţiei cauza pendinte pe rolul instanţei s-ar soluţiona să solicite revizuirea hotărârii pronunţată în cazul admiterii excepţiei şi întemeierii pe norma declarată neconstituţională, sau pe alte dispoziţii nedisociabile.
Se constată, de asemenea, că hotărârea a cărei revizuire se solicită nu s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. În ceea ce priveşte solicitarea de aplicare a acestor prevederi de către instanţa investită cu soluţionarea cererii de revizuire se apreciază că aceasta nu poate fi primită având în vedere inaplicabilitatea dispoziţiilor invocate în cauze soluţionate prin hotărâre definitivă şi inaptitudinea funcţională a cererii de revizuire formulată în condiţiile anterior precizate de a conduce la desfiinţarea unei hotărâri definitive.
În ceea ce priveşte termenul formulării cererii se constată că nici acesta nu a fost respectat, având în vedere data publicării în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale la care s-a raportat apărarea (2 decembrie 2011) şi data depunerii cererii (27 martie 2012) nefiind respectat termenul de 3 luni expres prevăzut de lege.
Pentru considerentele ce preced, constatându-se că cererea de revizuire formulată nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate expres prevăzute de art. 4082 C. proc. pen., aceasta va fi respinsă, ca inadmisibilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., revizuientul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare statului, suma reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul A.F. împotriva deciziei penale nr. 4489 din 13 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 5797/2/2009.
Obligă revizuentul condamnat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2262/2012. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 2249/2012. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... → |
|---|
