ICCJ. Decizia nr. 2387/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2387/2012
Dosar nr. 1781/109/2012/a5
Şedinţa publică din 5 iulie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 28 iunie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1781/109/2012, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (1) şi art. 160h alin. (2) C. proc. pen., a fost constată legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului M.G. aflat în Penitenciarul Colibaşi, care a fost menţinută, iar în baza art. 139 C. proc. pen. s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luate împotriva inculpatului P.L., cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art. 145 C. proc. pen.
S-a înstituit în sarcina inculpatului respectarea dispoziţiile art. 145 alin. (11) lit. a) - d) C. proc. pen., respectiv:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată, ori de câte ori este chemat;
b) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea, respectiv poliţia de domiciliu, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen.
S-a dispus punerea în libertate a inculpatului P.L. de sub puterea mandatului de arestare preventivă dispus prin încheierea de şedinţă nr. 100/CC din 23 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 5629/109/2011 la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.
Pentru a pronunţa această încheiere, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a reţinut că prin sentinţa penală nr. 333 din 10 mai 2012, Tribunalul Argeş a dispus condamnarea inculpatului M.G. la pedeapsa de 3 ani închisoare, fiind interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen., şi a inculpatului P.L. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, fiind interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen.
În fapt, s-a reţinut că inculpatul P.L., în cursul anului 2011, i-a ajutat pe investigatorul sub acoperire G.C. şi inculpaţii N.M.O., S.G., persoane cercetate penal sub aspectul comiterii infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, să ia legătura cu inculpatul M.G. şi Ie-a solicitat în numele acestuia, sau împreună cu acesta, diferite sume de bani pentru a interveni pe lângă funcţionari publici cu atribuţii în domeniul dispunerii şi efectuării expertizei medico-legale de calcul retroactiv al alcoolemiei, pentru a rezulta o concentraţie alcoolică sub limita pentru care fapta este prevăzută ca infracţiune. De asemenea, s-a mai reţinut că acelaşi inculpat, în cursul anului 2011 şi în baza unei rezoluţii infracţionale unice, i-a remis inculpatului S.G., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, o declaraţie de consum alcool, pe care acesta urma să o folosească în faţa organelor de cercetare penală în scopul obţinerii unei concentraţii alcoolice sub limita legală, după efectuarea unui calcul retroactiv la I.N.M.L. Mina Minovici Bucureşti şi l-a ajutat pe inculpatul N.M.O. să procure un asemenea înscris prin intermediul inculpatului M.G.
Curtea a apreciat că în ceea ce îl priveşte pe inculpatul M.G. în raport cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Din actele dosarului s-au desprins indicii că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este cercetat.
În plus, condamnarea inculpatului de prima instanţă, chiar nedefinitivă, justifică menţinerea arestării sale preventive, aceasta fiind în acord şi cu temeiul prevăzut în art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată şi de Statul Român prin Legea nr. 30/1994, respectiv „dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent”.
Cu privire la inculpatul P.L., Curtea a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a acestuia s-au schimbat şi în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., prin care măsura preventivă se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.
Curtea a reţinut că înfracţiunile pentru care este judecat inculpatul prezintă un anumit grad de pericol social, însă, aşa cum arată dispoziţiile art. 136 - alegerea măsurii nu se poate fundamenta exclusiv pe acest considerent - este de altfel şi practica constantă a Înaltei Curţi şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât, în cauză, de la luarea măsurii arestării s-au scurs aproximativ 6 luni.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la elementele ce caracterizează persoana celui în cauză, vârsta acestuia şi lipsa antecedentelor penale, stadiul procedurilor, precum şi scopul măsurilor preventive, prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., sunt pertinente şi constituie tot atâtea criterii din cele enumerate cu titlu exemplificativ de alin. (8) al aceluiaşi articol, care pot sta la baza luării faţă de cel în cauză a unei alte măsuri preventive, alternative la detenţie.
Este adevărat, prin mai multe hotărâri pronunţate asupra chestiunii prevenţiei până la acest moment Curtea de Apel a menţinut detenţia preventivă a inculpatului, însă acesta nu poate constitui un temei al prelungirii acesteia sine die, la fiecare termen de judecată la care instanţa pune în discuţie legalitatea şi temeinicia arestării, în conformitate cu prevederile art. 3002 rap. la art. 160b C. proc. pen., fiind necesar un nou examen al cauzei concrete deduse judecăţii, în raport cu faptele pentru care a fost dispusă arestarea inculpatului, calitatea acestuia, modul în care se reţine de judecătorul fondului că a săvârşit faptele, natura infracţiunilor, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele privind persoana acuzatului.
Recurentul-inculpat P.L. prezintă suficiente garanţii că, odată lăsat în libertate, s-ar putea atinge scopul preventiv printr-o altă măsură, alternativă la detenţie, atâta vreme cât acesta nu este cunoscut cu antecedente penale şi a recunoscut săvârşirea infracţiunilor, fiind judecat în procedura simplificată prevăzută de disp. art. 3201 C. proc. pen.
De aceea, la acest moment ar trebui să opereze o distincţie între cei doi inculpaţi, în sensul precizat în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că dacă gravitatea pedepsei aplicate poate fi reţinută ca un factor care l-ar conduce la a se sustrage judecăţii, eliberarea sa trebuie ordonată, dacă se obţin garanţii suficiente care-i asigură prezenţa în faţa autorităţilor.
Riscul sustragerii descreşte, în principiu, în mod necesar, cu trecerea timpului de detenţie preventivă, pentru că imputarea probabilă a duratei acestei detenţii asupra pedepsei privative de libertate la care cel deţinut poate aprecia că va fi condamnat este de natură să-l facă să considere acesta eventualitate mai puţin de temut şi să reducă din tentaţia sustragerii.
În argumentarea soluţiei privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, instanţa a avut în vedere şi principiul egalităţii de tratament, o parte dintre inculpaţii care sunt cercetaţi şi condamnaţi în prezenta cauză fiind liberi.
Împotriva acestei încheieri au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi recurentul-inculpat M.G.
Examinând recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi recurentul-inculpat M.G., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Înalta Curtea nu poate împărtăşi opinia instanţei de apel că punerea în libertate a inculpatului P.L., în acest moment procesual, prin luarea unei măsuri alternative detenţiei provizorii se justifică, întrucât aceasta trebuia interpretată în mod corelat cu temeiurile de fapt şi de drept ce justificau menţinerea măsurii arestării preventive, în continuare, luând în considerare mai cu seamă natura activităţii infracţionale, condiţiile concrete în care aceasta s-a desfăşurat, multitudinea şi complexitatea faptelor ilegale comise, astfel cum au fost expuse în actul de inculpare.
Potrivit C. proc. pen., similar reglementărilor din majoritatea legislaţiilor europene, menţinerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare expres şi limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.
În cauză, se constată că temeiurile care au stat la baza luării şi menţinerii măsurii arestării preventive, prevăzute de art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen. pentru recurentul-inculpat M.G. şi intimatul-inculpat P.L. subzistă şi în prezent.
Cercetarea inculpaţilor în stare de libertate în stadiul actual al procesului ar crea o rezonanţă socială negativă în rândul opiniei publice, o stare de neîncredere în actul de justiţie dată fiind complexitatea deosebită a cauzei, prin faptul că subzistă presupunerea rezonabilă de vinovăţie privind activitatea infracţională dedusă judecăţii, existând şi o soluţie de condamnare în acest sens, chiar nedefinitivă, care însă se întemeiază pe probe ce susţin vinovăţia inculpaţilor.
Sub acest aspect, şi la acest moment subzistă temeiurile care au determinat luarea şi, ulterior, menţinerea măsurii arestării preventive a inculpaţilor, consideră că se impune privarea în continuare de libertate a acestora, urmând a se constata, cu privire la durata măsurii preventive că, deşi este îndelungată, aceasta nu este nerezonabilă.
Examinând situaţia inculpaţilor pe tărâmul art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată totodată că detenţia provizorie a acestora, cel puţin pentru moment, întruneşte exigenţa proporţionalităţii între scopul legitim urmărit şi dreptul la viaţă.
Orice detenţie provizorie conformă legii implică prin natura sa şi o restrângere a dreptului la viaţă privată şi familială. În atare situaţie este de constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile înlocuirii măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea, iar instanţă de apel, făcând aplicarea art. 139 alin. (1) C. proc. pen. cu cea prevăzută de art. 136 alin. (1) lit. b) rap. la art. 145 C. proc. pen., în ceea ce îl priveşte pe intimatul-inculpat P.L. a pronunţat sub acest aspect o soluţie nelegală şi netemeinică.
Fără a mai face referire la cerinţa prevăzută de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că există probe, şi nu doar indicii temeinice, Curtea constată că în continuare este îndeplinită inclusiv cea de-a două condiţie cumulativă prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în sensul că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa încât există temerea că, puşi în libertate, vor comite alte fapte de natură penală, cu prejudicii materiale importante. Referitor la termenul rezonabil, Curtea constată că arestarea preventivă timp de aproximativ 7 luni din 23 noiembrie 2011, într-o cauză în care pericolul real pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta în prezent lăsarea celor 2 inculpaţi în libertate, ar putea zădărnici aflarea adevărului este conformă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instaţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În raport cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţia României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.
Pericolul pentru ordinea publică îşi găseşte expresia şi în starea de nelinişte, în sentimentul de insecuritate în rândul societăţii, generat de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni grave sunt cercetate şi judecate în stare de libertate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti împotriva încheierii din 28 iunie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1781/109/2012.
Va casa în parte încheierea atacată numai în ceea ce priveşte pe inculpatul P.L. şi, rejudecând:
Va înlătura dispoziţia privind înlocuirea măsurii arestării preventive luată împotriva inculpatului P.L. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
Va menţine starea de arest a inculpatului P.L. şi va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul M.G. împotriva aceleiaşi încheieri.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpaţii M.G. şi P.L. vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Piteşti împotriva încheierii din 28 iunie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1781/109/2012.
Casează în parte încheierea atacată numai în ceea ce priveşte pe inculpatul P.L. şi, rejudecând:
Înlătură dispoziţia privind înlocuirea măsurii arestării preventive luată împotriva inculpatului P.L. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.
În baza art. 3002rap. la art. 160b alin. (1), (3) C. proc. pen., menţine starea de arest a inculpatului P.L.
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul M.G. împotriva aceleiaşi încheieri.
Obligă recurentul inculpat M.G. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul pentru avocatul desemnat din oficiu pentru inculpatul P.L. se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 05 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2316/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2644/2012. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
