ICCJ. Decizia nr. 2458/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2458/2012
Dosar nr. 5127/1/2012
Şedinţa publică din 23 iulie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin încheierea din 12 iulie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 563/36/2012, în baza art. 3002 raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a dispus menţinerea stării de arest preventiv a inculpatului C.A.V., arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 01 februarie 2009 emis de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 925/118/2009.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 alin. (1) C. proc. pen. şi de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., constatând că măsura arestării preventive a inculpatului C.A.V. se situează pe coordonatele legalităţii, iar menţinerea acesteia este justificată.
S-a apreciat, de asemenea, că durata arestării preventive se situează în limitele generate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nefiind depăşit termenul rezonabil, având în vedere specificul probatoriului administrat în cauză.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul C.A.V., solicitând punerea sa în stare de libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) şi 38514 C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită a acestora, cât şi de circumstanţele personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
În aprecierea persistenţei pericolului pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a recurentului-inculpat, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că în măsura în care dreptul naţional o recunoaşte - prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o „tulburare a societăţii” de natură să justifice o detenţie preventivă (Letellier c. Franţei).
Pe de altă parte se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului C.A.V., alături de alţi doi coinculpaţi, prin sentinţa penală nr. 407 din 08 decembrie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia penală, la pedeapsa totală de 22 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 2 alin. (2), art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, şi 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., ca pedeapsă complementară, hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În ce priveşte respectarea dreptului la libertate al inculpatului, este adevărat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală - şi ea nefiind admis să se prelungească dincolo de limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă, însă în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii preventive se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate”.
Prin prisma dispoziţiilor art. 6 şi 5 parag. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze trebuie apreciat nu doar prin prisma perioadei petrecute de inculpat în arest preventiv şi prin prisma principiului conform căruia, până la pronunţarea unei hotărâri de condamnare cu caracter definitiv, o persoană este prezumată nevinovată, dar şi prin prisma criteriilor cum sunt natura cauzei deduse judecăţii, complexitatea acesteia, numărul părţilor implicate în cauză.
În raport de cele menţionate, Înalta Curte constată că durata arestării preventive a inculpatului se situează în limitele generate de rezonabilitatea specifică unui proces echitabil, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, nefiind depăşit termenul rezonabil, având în vedere specificul probatoriului administrat în cauză.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Revocarea măsurii arestării preventive, potrivit art. 139 alin. (2) C. proc. pen., se dispune atunci când nu mai există niciun temei care să justifice menţinerea ei.
Faptul că inculpatul a fost arestat preventiv, măsura fiind prelungită succesiv în cursul urmăririi penale şi apoi menţinută în cursul cercetării judecătoreşti, intervenind şi o condamnare în primă instanţă justifică ideea că temeiurile care au stat la baza privării de libertate există şi se menţin, astfel că nu poate avea loc revocarea măsurii arestării preventive.
Pe cale de consecinţă, constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale şi că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu se impune revocarea măsurii arestării preventive.
Aceste considerente justifică dispoziţia instanţei de apel de menţinere a arestării preventive, astfel că în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A.V. împotriva încheierii din 12 iulie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 563/36/2012.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2457/2012. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2459/2012. Penal → |
|---|
