ICCJ. Decizia nr. 2459/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2459/2012
Dosar nr. 5482/2/2012/a1
Şedinţa publică din 23 iulie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 09 iulie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 3001 C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor M.E.C. şi S.I. şi menţinută măsura arestării preventive a celor doi inculpaţi.
Pentru a dispune astfel Curtea de apel a reţinut că prin rechizitoriul din data de 06 iulie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, au fost trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, inculpaţii M.E.C., pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen. rap. la art. 131 din Legea nr. 78/2000 şi S.I., pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prev. de art. 194 alin. (2) C. pen., reţinându-se, în esenţă, că în intervalul 28 mai 2012-12 iunie 2012, inculpaţii M.E.C., judecător în cadrul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, şi S.I. au constrâns, în mod repetat, partea vătămată C.M., ameninţând-o cu darea în vileag a unor fapte imaginare compromiţătoare pentru persoana în cauză. În această modalitate, cei doi au urmărit să obţină, în mod injust, suma de 5.000 euro de la partea vătămată C.M., sumă ce a fost înmânată inculpatei la data de 13 iunie 2012 şi găsită ulterior în poşeta acesteia.
Conform art. 3001 C. proc. pen., după înregistrarea dosarului în instanţă, se verifică, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive, înainte de expirarea duratei.
Curtea de apel a constatat că, faţă de cei doi inculpaţi, s-a dispus, la data de 14 iunie 2012, arestarea preventivă, având ca temei art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La luarea măsurilor preventive, au fost respectate dispoziţiile art. 1491 C. proc. pen., fiind respectate toate drepturile procesuale ale inculpaţilor.
Instanţa de fond a mai constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a celor doi inculpaţi nu s-au modificat până în prezent şi impun în continuare privarea de libertate.
În ceea ce priveşte existenţa unor probe sau indicii temeinice, pe baza cărora să se presupună rezonabil că inculpaţii au comis faptele, s-a constatat că, prin coroborarea înregistrărilor audio-video, cu declaraţiile martorilor şi ale denunţătorului, ale inculpaţilor şi procesul-verbal de prindere în flagrant, se poate trage concluzia evidentă că inculpaţii au comis faptele pentru care au fost trimişi în judecată, pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de 4 ani.
În analiza pericolului pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpaţilor, s-a avut în vedere modul concret de săvârşire a faptei, gravitatea, împrejurările, care, pe lângă aspectul penal, prezintă şi aspecte morale şi sociale, care au o legătură directă cu ordinea publică, definită ca o stare cu mult mai complexă decât comiterea unor fapte penale.
S-a mai apreciat că mediatizarea cazului prezintă mai puţină importanţă în analiza pericolului pentru ordinea publică, deoarece judecata este publică şi se prezumă că este adusă la cunoştinţa tuturor.
Curtea de apel a mai constatat că, prin punerea în libertate a inculpaţilor, s-ar crea posibilitatea încălcării ordinii publice, respectiv acea stare de pericol avută în vedere la luarea măsurilor preventive şi nemodificată până în prezent.
Susţinerea că arestarea preventivă a inculpatei M.E.C. este abuzivă, deoarece nu s-a respectat procedura flagrantului, prevăzută la art. 465 şi urm. C. proc. pen., nu poate fi primită, din simplul motiv că această procedură nu a fost aplicată, arestarea preventivă fiind dispusă conform procedurii prevăzute la art. 146 şi urm. C. proc. pen.
De asemenea, dispoziţia de arestare preventivă, luată cu respectarea prevederilor legale, nu încalcă prezumţia de nevinovăţie, întrucât, procurorul, la urmărirea penală, a administrat probe privind vinovăţia, tocmai pentru că inculpata a fost şi este prezumată nevinovată, până la pronunţarea hotărârii definitive.
Circumstanţele personale ale inculpatei M.E.C., anterioare faptei, se înscriu unei conduite de magistrat şi nu pot constitui motiv de punere în libertate sau de alegere a unei alte măsuri preventive, deoarece pentru persoana cu aceste date personale există indicii temeinice că a comis o faptă penală.
Susţinerea, privind starea de sănătate a inculpatului S.I., poate face obiectul unei alte proceduri, în cadrul căreia se poate efectua şi o expertiză medico-legală, iar vârsta şi lipsa antecedentelor penale reprezintă circumstanţe care pot fi avute în vedere într-o fază procesuală ulterioară.
În ultimul cuvânt, inculpata M.E.C. a arătat că nu s-a folosit niciodată de funcţia de judecător, însă, din convorbirile aflate la dosar, reiese că solicitarea către denunţător de a se „rezolva” situaţia, avea ca motivaţie că ambii sunt persoane publice, cu referire directă la această funcţie.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs inculpaţii solicitând admiterea recursurilor, casarea încheierii şi lăsarea lor în libertate, pentru motivele ce au fost indicate în partea introductivă a prezentei hotărâri, motiv pentru care nu vort mai fi reluate.
Examinând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) şi art. 38514 C. proc. pen., Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că a fost învestită cu soluţionarea recursurilor declarate de inculpaţii M.E.C. şi S.I. împotriva încheierii prin care instanţa de fond, sesizată cu rechizitoriu, în temeiul art. 3001 C. proc. pen., a verificat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive.
În cadrul acestei proceduri instanţa este obligată să verifice existenţa sau inexistenţa temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi dacă această măsură a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare.
Cu alte cuvinte, verifică existenţa unor probe sau indicii temeinice, în sensul art. 143 C. proc. pen., care îndreptăţesc presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele reţinute în sarcina lor, precum şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., temei al arestării preventive.
Potrivit art. 3001 C. proc. pen., după înregistrarea dosarului la instanţă în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive.
În baza examenului propriu, Înalta Curte, constată că faţă de inculpaţi a fost luată măsura arestării preventive, pentru 29 zile, începând cu data de 14 iunie 2012, până la data de 12 iulie 2012 inclusiv.
Curtea de Apel Bucureşti a fost sesizată cu rechizitoriu, la data de 06 iulie 2012, iar la data de 09 iulie 2012, în cameră de consiliu, s-a verificat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive, în temeiul art. 3001 C. proc. pen.
Recurenta-inculpată M.E.C., în ultimul cuvânt, a arătat că după data de 12 iulie 2012, este menţinută abuziv în stare de detenţie preventivă, apreciind că şi prezentul recurs trebuia soluţionat până la data de 12 iulie 2012, întrucât, în opinia sa, sunt incidente dispoziţiile deciziei nr. 25 din 02 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii.
Referitor la această critică se impune, în mod imperios, a fi făcute unele precizări:
Prin decizia nr. 25 din 02 iunie 2008, secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au decis că:
„Dispoziţiile art. 159 alin. (8) fraza a II-a C. proc. pen. se interpretează în sensul că:
1. Sintagma folosită de legiuitor „înainte de expirarea duratei arestării preventive dispusă anterior încheierii atacate” are caracter imperativ şi nu de recomandare.
2. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluţionat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate.”
Se observă deci că această decizie vizează situaţia prelungirii măsurii arestării preventive, instituţie specifică urmăririi penale.
Or, în cazul de faţă suntem în situaţia prev. de art. 3001 C. proc. pen., când urmărirea penală s-a terminat, iar instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu. Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei în fond este obligat să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării. În acest caz, instanţa de recurs nu mai este ţinută de acel termen de 3 zile care numai în faza de urmărire penală are natura unui termen imperativ.
Obligaţia imperativă de verificare a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, până la expirarea duratei arestării preventive revine, în condiţiile art. 3001 C. proc. pen., doar instanţei de fond, care, aşa cum am mai arătat, la data de 09 iulie 2012, înainte de expirarea duratei arestării preventive, a soluţionat în camera de consiliu această chestiune.
În ce priveşte nemotivarea hotărârii instanţei de fond, aspect în legătură cu care recurenta-inculpată a formulat critici în cadrul cazului de casare prev art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., Înalta Curte constată că motivarea soluţiei pronunţate de instanţa de judecată constituie o îndatorire care înlătură orice aspect discreţionar în realizarea justiţiei, dând părţilor din proces posibilitatea să-şi formeze convingerea cu privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate, iar instanţelor de recurs elementele necesare pentru exercitarea controlului judecătoresc.
În practica judiciară s-a decis că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, fiind incident cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., dacă hotărârea cuprinde simpla afirmare a unei concluzii, fără indicarea datelor concrete folosite ca premise sau cuprinde numai o referire la actele cauzei în general (decizia nr. 656 din 04 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Totodată, motivarea hotărârilor de către instanţele naţionale constituie o obligaţie impusă acestora prin prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impun instanţelor naţionale să-şi motiveze deciziile (cauza Boldea vs. România), această obligaţie nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Mansur contra Turciei că motivele invocate de judecător pentru a justifica menţinerea detenţiei unei persoane trebuie să fie reale, fiind inacceptabile motivări care să poată reprezenta doar o simplă recitare rituală a formulelor stereotipe, fără referiri concrete la situaţia inculpatului.
În baza examenului propriu, Înalta Curte constată că încheierea recurată, prin care s-a verificat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor este motivată, Curtea de Apel Bucureşti analizând toate aspectele pe care din punct de vedere legal era îndreptăţită să le verifice în această etapă procesuală.
Astfel, Curtea a analizat punctual existenţa temeiurilor prev. de art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., stabilind că la luarea măsurii arestării preventive au fost respectate dispoziţiile art. 1491 C. proc. pen., făcându-se referiri şi la situaţia inculpaţilor, precum şi trimiteri la probatoriul administrat în faza de urmărire penală, respectiv la probele care ar indica acel pericol concret pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor.
Referitor la susţinerea recurentei-inculpate că au fost încălcate dispoziţiile relative cu privire la publicitatea şedinţei de judecată, în sensul că deşi cauza s-a judecat în camera de consiliu la şedinţa de judecată au participat şi jurnalişti care au fotografiat-o, fiind incidente dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că la dosar nu sunt probe care să susţină această stare de fapt.
Astfel că niciuna dintre criticile aduse de recurenta-inculpată încheierii recurate nu este fondată.
Nici criticile formulate de recurentul-inculpat S.I. nu pot fi primite, circumstanţele sale personale, respectiv starea de sănătate, vârsta acestuia fiind avute în vedere de instanţa de fond atunci când a dispus luarea măsurii arestării preventive.
În ceea ce priveşte menţinerea măsurii arestării preventive, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, constată că subzistă temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri faţă de inculpaţi şi nu au intervenit elemente care să justifice cercetarea acestora în libertate.
Din starea de fapt cu privire la care există indicii în cauză, Înalta Curte constată că infracţiunile de care sunt acuzaţi inculpaţii sunt grave, cu un impact social deosebit, implicând activitatea unui magistrat judecător chemat să vegheze la respectarea legii şi a ordinii de drept. Lăsarea în libertate a inculpaţilor nu ar face altceva decât să sporească sentimentul de nesiguranţă şi să conducă la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului.
Analizând posibilitatea luării unei măsuri alternative, Înalta Curte constată că la acest moment procesual nu se identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpaţilor, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica.
Pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de instanţă în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpaţilor fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanţiile procesuale de care aceştia se bucură conform legislaţiei în vigoare.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile inculpaţilor.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.E.C. şi S.I. împotriva încheierii din 09 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 5482/2/2012 (2173/2012).
Obligă recurenta-inculpată M.E.C. la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurentul-inculpat S.I. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2458/2012. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2462/2012. Penal → |
|---|
