ICCJ. Decizia nr. 2474/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2474/2012
Dosar nr. 1767/33/2011
Şedinţa publică din data de 25 iulie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 12 iulie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1767/33/2011, în conformitate cu prevederile art. 3002 raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului A.S. - şi, pe cale de consecinţă, respinsă cererea de revocare a acestei măsuri formulată de inculpat, prin apărătorul său ales, ca nefondată.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A.S. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de: luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (18 acte materiale); complicitate la spălare de bani în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. rap. la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale); complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (19 acte materiale); trafic de influenţă în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen. coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (21 acte materiale); instigare la spălare de bani în formă continuată prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale); instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. raportat la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (23 acte materiale); primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Analizând conţinutul prevederilor art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prima instanţă a constatat ca această prevedere legală continuă să fie incidenţă faţă de inculpat, deoarece acuzele care planează asupra acestuia, respectiv infracţiunile de trafic de influenţă, instigare la spălare de bani, luare de mită, complicitate la spălare de bani, primire de foloase necuvenite, sunt fapte penale ce sunt sancţionate de legiuitorul român cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, fiecare faptă în parte. O parte din aceste infracţiuni sunt reţinute a fi comise în formă continuată, iar lăsarea în libertate a inculpatului şi la acest moment procesual constituie pericol concret, actual pentru ordinea publică, ca şi condiţie secundară a temeiurilor de drept imperativ prevăzute de legiuitorul român la analizarea menţinerii acestei măsuri preventive. Pericolul concret pentru ordinea publică rezultă din circumstanţele reale, descrise drept cadru al săvârşirii infracţiunilor, care îi sunt reţinute în sarcină acestui inculpat.
Interpretându-se coroborat probatoriul administrat, atât în faza urmăririi penale, cât şi cel administrat în faza cercetării judecătoreşti, ce se derulează cu celeritate, reiese că, lăsarea în libertate a acestuia, prezintă pericol actual concret pentru ordinea publică şi la acest moment. Inculpatul, chiar dacă nu a comis infracţiuni de violenţă, este acuzat de comiterea, într-un interval de timp substanţial, a unor infracţiuni, atât de pericol, cât şi de rezultat, ce au avut, în materialitatea lor, un caracter repetativ, infracţiuni în săvârşirea cărora ar fi implicat-o şi pe soţia sa, ce exercită o profesie liberală la nivelului judeţului Cluj. în dovedirea caracterului repetativ al conduitei ilicite a inculpatului instanţa de fond a avut în vedere că pentru şase dintre infracţiunile presupus a fi comise de inculpat este reţinută incidenţa prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen.
De asemenea a mai reţinut că inculpatul avea, la momentul la care se descrie că ar fi comis faptele imputate, calitatea de primar a municipiului Cluj - Napoca, funcţie publică, ce implică autoritatea statului si care are Ia bază încrederea şi respectul cetăţenilor; cetăţeni care, participând la procesul electiv, au apreciat că acesta este persoana îndreptăţită să le reprezinte pe plan local şi naţional, interesele, dar, acuzele ce planează asupra sa, demonstrează la acest moment procesual, că acesta ar fi „trădat ” încrederea ce i-a fost acordată de membrii comunităţii ce l-au votat şi care este acum nesigură, în mod cert, faţă de opţiunile făcute de acesta. Acest pericol concret, ce l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului A.S. pentru ordinea publică, rezultă şi din faptul că, acesta era o notabilitate publică a municipiului Cluj Napoca, fiind cadru didactic universitar în cadrul Facultăţii de Medicină Veterinară din municipiul Cluj Napoca.
Probatoriul ce urmează a fi administrat, atât în acuzare, cât şi în apărare, procedurile de confruntare ce se preconizează a fi necesare a se realiza între inculpaţi, între inculpaţi şi martori, justifică menţinerea acestui inculpat în stare de arest preventiv si, pe cale de consecinţă, se impune respingerea cererii formulate de revocare a măsurii arestării preventive.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul A.S., solicitând, în principal, revocarea măsurii arestării preventive iar, în subsidiar, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. pentru motivele care au fost prezentate pe larg în partea introductivă a acestei hotărâri.
Înalta Curte pe baza lucrărilor dosarului va analiza recursul inculpatului numai sub aspectul dispoziţiei de menţinere a măsurii arestării preventive, încheierea atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de revocare a măsurii arestării preventive, fiind avute în vedere dispoziţiile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora încheierea prin care instanţa de fond, în speţă Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a respins cererea de revocare a măsurii arestării preventive, nu este supusă nici unei căi de atac.
Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) si art. 38514C. proc. pen., Înalta Curte, cu majoritate, constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Analizând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că inculpatul A.S. a fost arestat preventiv, prin încheierea nr. 131 din 10 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 1502/33/2011, pe o durată de 29 zile, cu începere de la 11 noiembrie 2011 şi până la 9 decembrie 2011 inclusiv, măsură care a fost prelungită şi menţinută succesiv pe parcursul procesului penal.
În sarcina acestuia s-a reţinut că în perioada 2009-2011, în exercitarea atribuţiilor de primar al municipiului Cluj-Napoca, ar fi condiţionat încheierea diverselor contracte pentru lucrări sau servicii plătite din fonduri alocate de la bugetul local, precum şi derularea acestor contracte, eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizaţiilor de construire ori de comerţ stradal - de primirea unor sume de bani iar pentru a disimula caracterul ilicit al primirii foloaselor necuvenite, ar fi angrenat în aceste activităţi şi pe soţia sa - învinuita A.M.U., avocat în Baroul Cluj, sumele de bani, pe care se presupune că le pretindea cu titlu de mită, fiind primite de inculpat prin intermediul cabinetului de avocatură al soţiei sale, sub falsa justificare a unor contracte de consultanţă.
Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual cerinţele art. 143 C. proc. pen. se menţin şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, în condiţiile în care există indicii temeinice şi suficiente, în accepţiunea dată acestei noţiuni de prevederea legală din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul A.S. a comis faptele pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată.
Cât priveşte temeiul arestării prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., se constată că inculpatul a săvârşit fapte penale pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea lui în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La aprecierea pericolului pentru ordinea publică, trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului, ci şi datele referitoare la fapte, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, aprecierea că justiţia (cei care concură la înfăptuirea ei) nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii. Aşa fiind, deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social - ca trăsătură esenţială a infracţiunii - aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este acuzat inculpatul, de reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii corespunzătoare faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Pe de altă parte, potrivit art. 5 pct. 1 lit. c) din CEDO, pentru ca o persoană să fie reţinută sau arestată în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, este suficient să existe motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune.
Pe cale de consecinţă, se constată că legea europeană este mai puţin restrictivă privitor la luarea măsurilor preventive privative de libertate, în comparaţie cu legea procesual penală română, care pretinde să existe probe sau indicii temeinice că s-a comis o faptă prevăzută de legea penală.
Într-o recentă Hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea nr. 1 din 1 iulie 2008), pronunţată în cauza „Calmanovici împotriva României” şi publicată în M. Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009, se arată: „Curtea observă că, chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe naţionale care să fie, în mod constant, coerentă în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei pericolului pentru ordinea publică, printre care reacţia publică declanşată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţă ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul moral al acestuia”.
Totodată, prin Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei s-a prevăzut că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi că există motive serioase de a se crede că există cel puţin unul din următoarele pericole - pericol de fugă, pericol de obstrucţionare a cursului justiţiei şi pericol de a comite o nouă infracţiune gravă. Se mai arată în Recomandare că, dacă existenţa nici unuia dintre pericolele enunţate anterior nu a putut fi stabilită, detenţia se poate justifica, în mod excepţional, în anumite cazuri, când se comite o infracţiune deosebit de gravă.
Raportând reglementările europene menţionate mai sus la prezenta cauză, înalta Curte reţine că este identificat cel puţin unul dintre pericolele care justifică menţinerea arestării preventive a inculpatului, din punctul de vedere al dispoziţiilor art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (pericolul perturbării judecăţii), iar faptele penale de care este acuzat aceasta au un caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanţele concrete în care au fost comise.
Datele care caracterizează persoana inculpatului, trebuie avute în vedere la aprecierea pericolului concret al acestuia pentru ordinea publică, cu atât mai mult cu cât, calitatea sa socială şi profesională îl situa într-o poziţie din care, într-o ordine socială normală, se impunea a fi exclusă recurgerea la săvârşirea de acte şi fapte de corupţie.
Prin urmare, funcţia pe care inculpatul a deţinut-o şi exigenţele cărora aceasta se impunea a se supune prin prisma poziţiei sale de primar a municipiului Cluj - Napoca, funcţie publică, ce implică autoritatea statului, dar şi de cadru didactic universitar în cadrul Facultăţii de Medicină Veterinară implicat în procesul educaţional al multor persoane, rezonanţa negativă creată în rândul comunităţii, justifică pe deplin menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului.
Măsura este necesară la acest moment al judecăţii pentru buna desfăşurare a procesului penal, acesta fiind unul dintre scopurile măsurilor preventive enumerate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. şi, totodată, este justificată de considerente ce ţin de existenţa unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpatul să împiedice administrarea justiţiei.
În acelaşi timp, aşa cum s-a statuat constant şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă măsura arestării preventive are un caracter excepţional, prezervarea ordinii publice este apreciată ca un element pertinent şi suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea respectivei persoane ar tulbura în mod real ordinea publică (cazul Letellier contra Franţei).
În speţă se constată că deşi nu pot fi ignorate elementele de circumstanţiere, relevante pentru inculpat, se impune însă a se acorda o pondere semnificativă naturii activităţii infracţionale a acestuia, condiţiilor concrete în care a acţionat, astfel cum au fost expuse în actul de sesizare a instanţei.
Pe de altă parte, motivele avute în vedere la momentul arestării inculpatului constituie, inclusiv în opinia curţii europene, un risc pertinent de natură a justifica menţinerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza Ringeisen vs. Austria), aceasta impunându-se în cauze de o anumită complexitate, pentru a nu se perturba desfăşurarea procesului (cauza Matznetter vs. Austria).
Aşadar, lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică, existând şi posibilitatea apariţiei unui ecou negativ în societate cu privire la capacitatea de reacţie a autorităţilor în asemenea situaţii şi, în plus, un risc de influenţare negativă a modului de derulare a procesului penal.
În ceea ce priveşte posibilitatea instanţelor de a analiza posibilitatea luării unei măsuri preventive alternative, în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi tara, Înalta Curte apreciază că măsurile preventive pot fi înlocuite sau revocate în condiţiile art. 139 C. proc. pen.; înlocuirea măsurilor preventive, presupune, potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen., schimbarea temeiurilor care au determinat dispunerea acesteia.
Se reţine că dispoziţiile legale invocate nu au aplicabilitate în cauza supusă analizei, nefiind îndeplinite condiţiile legale care să justifice aplicarea dispoziţiilor art. 139 C. proc. pen., prima instanţă apreciind în mod just că în cauză temeiurile care au justificat arestarea preventivă a inculpatului se menţin şi impun în continuare privarea de libertate.
Restrângerea dreptului la libertate apare ca proporţională cu scopul urmărit, cel al ocrotirii ordinii publice şi de drept, măsura fiind necesară într-o societate democratică pentru salvgardarea interesului public şi a încrederii societăţii în instituţiile statului de drept şi în efectele exercitării funcţiilor acestora.
În concluzie, întrucât nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar privarea de libertate este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, soluţia primei instanţe a fost adoptată cu respectarea dispoziţiilor legale evocate.
Faţă de considerentele ce preced, constatând nefondate criticile invocate, Înalta Curte, cu majoritate, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.F. şi, obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva încheierii din 12 iulie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1767/33/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 25 iulie 2012.
OPINIE SEPARATĂ
În sensul admiterii recursului declarat de inculpatul A.S. împotriva încheierii din 12 iulie 2012 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1767/33/2011, casării în parte a încheierii şi înlocuirii măsurii preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 1451 C. proc. pen., cu instituirea măsurilor prevăzute de art. 1451 alin. (2) cu referire la art. 145 alin. (1)1 C. proc. pen.
În acest sens, se are în vedere împrejurare că, deşi din datele existente în cauză sunt suficiente indicii temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul A.S. a săvârşit faptele prevăzute de legea penală, în prezent, la acest moment procesual, după ascultarea de către instanţă a inculpatului, la care se mai adaugă şi împrejurarea că de la data luării măsurii arestării preventive a inculpatului a trecut o perioadă de 8 luni, se apreciază că temeiurile care au determinat arestarea preventivă s-au schimbat.
Se constată că, deşi iniţial natura faptelor imputate inculpatului au justificat concluzia existenţei unei stări de pericol pentru ordinea publică, în prezent, după 8 luni de la luarea acestei măsuri, împrejurările respective nu mai pot constitui fundamentul legal al privării de libertate, în condiţiile în care nu există nici date că inculpatul ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă.
În plus, nu se identifică date sau fapte concrete şi pertinente care să conducă în mod rezonabil la concluzia unui pericol real şi actual pentru ordinea publică, neexistând nici o dovadă că aceasta ar fi efectiv ameninţată prin lăsarea în libertate a inculpatului.
Art. 5 paragraful 3 din Convenţie impune instanţelor naţionale, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o măsură de arestare preventivă să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională (cauza Mihuţă împotriva României).
Or, se observă că instanţa de fond nu a motivat suficient respingerea cererii de punere în libertate a inculpatului şi nu a luat în considerare posibilitatea unor măsuri alternative, astfel cum impun art. 5 paragraful 3 din Convenţie dar şi prevederile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., reiterând aceleaşi argumente pentru menţinerea arestării preventive a inculpatului A.S.: pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică, prin raportare la modalitatea concretă de săvârşire a faptelor şi la circumstanţele personale ale inculpatului.
Şi în acest context trebuie reamintită jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că detenţia preventivă nu trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile, independente de faptul că ea se va imputa sau nu din pedeapsă (Wemhoff contra Germaniei) cât şi faptul că doar gravitatea acuzaţiilor îndreptate contra unei persoane nu poate justifica detenţia acesteia (în acest sens, Hotărârea din 9 ianuarie 2003 în cauza Shishkov contra Bulgariei şi Hotărârea din 30 noiembrie 2004 în cauza Klyakhin contra Federaţia Rusă).
Se constată că în prezent, pericolul concret pentru ordinea publică nu mai este actual, nefiind de natură a genera un impact negativ asupra relaţiilor sociale.
În concluzie, se apreciază că măsura preventivă a inculpatului A.S. nu se mai justifică, în cadrul măsurii preventive prev. de art. 1451C. proc. pen. fiind prevăzute suficiente obligaţii de natură să garanteze buna desfăşurare a procesului penal precum şi sancţiunea neîndeplinirii acestor obligaţii, care este aceea a luării din nou a măsurii arestării preventive.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2419/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2650/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
