ICCJ. Decizia nr. 2650/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2650/2012
Dosar nr. 11893/99/2011
Şedinţa publică din 04 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor dosarului constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 534 din 19 octombrie 2011, Tribunalul laşi a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorii B.E. şi R.C. împotriva deciziei penale nr. 461 din 20 septembrie 2011 a Tribunalului laşi, pronunţată în Dosarul nr. 12372/245/2008.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul laşi a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 3168 din 15 octombrie 2009 pronunţată de Judecătoria laşi în Dosarul nr. 12372/245/2008, în baza dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă plângerea formulată de petenţii B.E. şi R.C., împotriva ordonanţei pronunţată în data de 16 aprilie 2008 în Dosarul nr. 1097/P/2006 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria laşi, care a fost menţinută.
În baza dispoziţiilor art. 189 şi art. 192 alin. (2) C. proc. pen., au fost obligaţi petenţii B.E. şi R.C. să achite suma de 200 RON (câte 100 RON fiecare petent) reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a se pronunţa astfel, Judecătoria laşi a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin rezoluţia din data de 15 februarie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria laşi a fost confirmată propunerea de a nu se începe urmărirea penală faţă de intimaţii M.A., U.S., A.T., A.M., M.P., V.N., V.M. şi P.R. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de „nerespectare a hotărârilor judecătoreşti”, „asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni” şi „abuz în serviciu contra intereselor persoanelor”, pe considerentul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor, sub aspectul laturii subiective.
Prim procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria laşi, examinând rezoluţia pronunţată, a dispus din oficiu, prin ordonanţă, infirmarea parţială a acestei rezoluţii şi disjungerea cauzei în ceea ce priveşte infracţiunea de „asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni”, deoarece această infracţiune este dată în urmărire penală proprie.
Împotriva acestei ordonanţe a formulat plângere petentul B.E.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut că la data de 06 februarie 2006 a fost înregistrată, cu nr. 1097/P/2006, plângerea numiţilor R.C. şi B.E., la Parchetul de pe lângă Judecătoria laşi prin care este reclamată M.A. pentru nerespectarea sentinţei civile nr. 11781 din 29 octombrie 2003 a Judecătoriei laşi şi Ţ.D., U.S., P.R., A.T., A.M., M.P., V.N. şi V.M. pentru nerespectarea sentinţei civile nr. 1093 din 08 februarie 2005 a Judecătoriei laşi.
Fiind audiată la sediul organului de cercetare penală, numita M.A. a arătat că a exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. 11781 din 29 octombrie 2003 şi că, în prezent, dosarul este pe rolul Tribunalului Ploieşti, având nr. 8584/2005, iar numiţii Ţ.D., U.S. şi P.R. au arătat că, în urma hotărârii adunării generale a locatarilor din 21 ianuarie 2004, s-a dispus divizarea Asociaţiei de proprietari Ş.M. în trei asociaţii mai mici, respectiv V., Ş.M. şi B.O.
S-a reţinut că petentul B.E. face parte din Asociaţia de Proprietari V., iar petentul R.C. face parte din Asociaţia B.O..
Toate asociaţiile au statut juridic, fiind înregistrate legal. Numitul O.V., în urma aceleiaşi hotărâri a adunării generale, a fost numit în funcţia de administrator al Asociaţiei de Proprietari Ş.M.
La scurt timp, din motive personale, O.V. şi-a dat demisia din funcţia de administrator.
În declaraţia dată în faţa organului de cercetare penală, numita A.M. a arătat că a îndeplinit funcţia de administrator al Asociaţiei de Locatari Ş.M. până la 01 martie 2004, când a fost înlocuită de către O.V., care a preluat asociaţia, dar din motive necunoscute după puţin timp a renunţat la această funcţie şi a demisionat. De asemenea, aceasta a arătat că Asociaţia Ş.M. a fost verificată de către reprezentanţii abilitaţi din cadrul Primăriei laşi, atât în anul 2002, cât şi în anul 2004.
Petenţii B.E. şi R.C. nu s-au prezentat pentru susţinerea acuzaţiilor şi aducerea de probe în acest sens.
Raportat acestor considerente, instanţa de fond a apreciat ca fiind întemeiată rezoluţia din data de 15 februarie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria laşi, în dosarul penal nr. 1097/P/2006, care a reţinut că pentru existenţa infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, fapta trebuie să fi fost comisă prin violenţă sau ameninţare faţă de organul de executare, prin ocuparea unui imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti sau prin sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă. Cum, în speţa de faţă, nu s-a săvârşit în vreuna din modalităţile enumerate mai sus, s-a constat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
S-a mai reţinut că sustragerea de la controlul financiar dispus de instanţă, ca modalitate a infracţiunii prev. de art. 271 C. pen., nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, din motivele arătate mai sus, iar asocierea pentru înfiinţarea unor asociaţii de proprietari nu constituie o faptă de natură penală.
S-a mai apreciat că desfăşurarea activităţii de administrator şi contabil de către numitele V.M. şi A.M. constituie contravenţie prev. de art. 10 lit. b) din Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de locatari şi proprietari, iar nu infracţiunea de „abuz în serviciu contra intereselor persoanelor”.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a constatat că ordonanţa pronunţată de prim-procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria laşi infirmă parţial, din oficiu, rezoluţia menţionată anterior şi a dispus disjungerea cauzei în ceea ce priveşte infracţiunea de „asociere de săvârşire a infracţiunilor”, dosarul fiind repartizat în anchetă proprie unui reprezentant al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria laşi.
Astfel, cauza nu a fost finalizată din punct de vedere al cercetărilor în urma plângerii formulate de cei doi petenţi, fiind o infracţiune, şi anume aceea de „asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni”, ce se află în anchetă proprie, şi asupra derulării căreia autoritatea nu şi-a exprimat punctul de vedere juridic.
Pentru acest considerent şi cele expuse anterior, Judecătoria, în drept, a respins plângerea formulată împotriva ordonanţei din data de 16 aprilie 2008 în dosarul penal nr. 1097/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria laşi, care a fost menţinută.
Cu privire la dosarul penal nr. 4417/P/2008, conform adresei existentă la dosar cercetare judecătorească emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel laşi, cu nr. 272/P/2008 din 26 august 2008 s-a comunicat faptul că în dosarul penal nr. 272/P/2008, înregistrat iniţial la Parchetul de pe lângă Judecătoria laşi, cu nr. 4417/P/2008 având ca obiect plângerea formulată de persoanele vătămate R.C. şi B.E. împotriva subcomisarului de poliţie M.E.L., a numitei M.A. şi a altor persoane se efectuează acte premergătoare sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246, art. 248, art. 264, art. 271, art. 323 C. pen., nefiind pronunţată o soluţie în cauză. Ca atare, nefiind pronunţată o soluţie de către reprezentantul Ministerului Public, cererea petenţilor R.C. şi B.E. este lipsită de obiect.
Cu privire la cauza înregistrată sub nr. 2135/11/2/2007, în baza adresei emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria laşi s-a comunicat faptul că împotriva soluţiei dispuse în Dosarul nr. 1097/P/2006 a fost formulată o plângere, înregistrată sub nr. 2135/11/2/2007 şi prin ordonanţa primului procuror adjunct s-a dispus admiterea plângerii, infirmarea parţială a soluţiei şi disjungerea cauzei ce a făcut obiectul dosarului penal nr. 4417/P/2008. Acest din urmă dosar o priveşte pe M.A. şi alţii şi se află în anchetă proprie la procuror, nefiind pronunţată o soluţie în cauză.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat recurs contestatorii-petenţi B.E. şi R.C. care au solicitat casarea hotărârii primei instanţe ca nelegală şi netemeinică întrucât se fundamentează pe o greşită apreciere a materialului probator existent în cauză care dovedeşte, fără echivoc, existenţa faptelor de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, precum şi autorii acestora, impunându-se redeschiderea urmăririi penale şi continuarea cercetărilor pentru stabilirea vinovăţiei şi trimiterea în judecată.
Prin decizia penală nr. 461 din 20 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul laşi în Dosarul nr. 12372/245/2008, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de contestatorii-petenţi B.E. şi R.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut că prima instanţă a constatat, în mod corect, că în cauză nu sunt elemente care să conducă la concluzia că faptele reclamate de petenţii B.E. şi R.C. împotriva intimaţilor M.A., U.S., A.T., A.M., M.P., V.N., V.M. şi P.R. realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor de „nerespectare a hotărârilor judecătoreşti” şi „abuz în serviciu contra intereselor persoanelor” şi ar impune desfiinţarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi reluarea cercetărilor efectuate de organele abilitate.
S-a constat că cercetările şi verificările efectuate în cadrul actelor premergătoare au stabilit că în cauză nu există elemente de fapt sau indicii din care să rezulte că intimaţii ar fi realizat activităţi ilicite de nerespectare a hotărârilor de mai sus, întrucât sentinţa civilă nr. 11781/2003 nu este definitivă, apelul declarat de intimata M.A. fiind în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Ploieşti, iar înfiinţarea asociaţiilor de locatari de către ceilalţi intimaţi, din care fac parte şi petenţii s-a realizat în mod legal, toate cele trei asociaţii având statut juridic şi fiind înregistrate legal.
În speţa de faţă, organele de cercetare penală, luând la cunoştinţă despre comiterea unor presupuse fapte penale au procedat la efectuarea actelor premergătoare, constând în verificarea înscrisurilor indicate de petenţi şi a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele care au soluţionat cauzele civile menţionate anterior, investigaţii ce nu au putut confirma existenţa unor indicii sau date suficiente pentru finalizarea urmăririi penale, în sensul trimiterii în judecată a intimaţilor şi nici posibilitatea ca acestea să se întrevadă în vederea completării cercetărilor penale.
S-a mai reţinut că în condiţiile în care intimaţii au respectat întocmai hotărârea adunării generale a locatarilor de divizare a Asociaţiei de Proprietari Ş.M. în trei asociaţii mai mici, iar sentinţa civilă ce o viza pe intimata M.A. nu este definitivă şi irevocabilă pentru a fi susceptibilă de a fi pusă în executare, Tribunalul constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect că faptele reclamate nu se circumscriu conţinutului constitutiv al infracţiunii de „nerespectare a hotărârii judecătoreşti”, nefiind comisă niciuna din modalităţile alternative de realizare a elementului material al laturii obiective, respectiv săvârşirea de acte de violenţă sau ameninţare asupra organului de executare, ocuparea unui imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti sau sustragerea de la executarea măsurilor de siguranţă.
Totodată, pentru infracţiunea de „asociere în vederea comiterii de infracţiuni”, procurorul a dispus, în mod corect, disjungerea cauzei şi repartizarea dosarului în anchetă proprie unui reprezentant al Ministerului Public, pentru a definitiva cercetările penale.
Având în vedere realitatea faptică, ce are corespondent în probatoriul administrat, instanţa de recurs a apreciat că rezoluţia emisă în cauză de procuror nu prezintă vicii sau omisiuni de natură a impune desfiinţarea acesteia.
Instanţa de recurs a constatat că hotărârea primei instanţe cuprinde pe larg motivele pe care se fundamentează, cu evocarea corectă şi judicioasă a dispoziţiilor legale, urmare a efectuării unei analize complete şi temeinice a mijloacelor de probă şi a dovezilor existente în cauză.
Împotriva acestei hotărâri au formulat contestaţie în anulare petenţii B.E. şi R.C., acestea fiind respinse ca inadmisibile în principiu, prin decizia penală nr. 534 din 19 octombrie 2011, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului laşi, care a fost respinsă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că cererea de contestaţie în anulare a fost făcută cu respectarea termenului legal prevăzut de art. 388 alin. (1) C. proc. pen., la mai puţin de 10 zile de la pronunţarea deciziei contestate, însă cu privire la celelalte două condiţii de admisibilitate în principiu referitoare la: 1) indicarea motivelor pe care se sprijină contestaţia şi verificarea faptului dacă acestea sunt dintre cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen. şi dacă sunt reale; 2) faptul dacă s-au depus ori dacă s-au invocat dovezi care să fie la dosar, s- a constatat că acestea nu sunt îndeplinite în cauză.
S-a apreciat că, în drept şi în fapt, contestatorii au invocat, un singur caz de contestaţie în anulare dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi anume cel prevăzute de lit. b). Acest caz în care poate fi formulată o contestaţie în anulare vizează: „b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împrejurare”.
Concret, contestatorii au susţinut în motivarea contestaţiei în anulare că unul din ei, şi anume petentul B.E. la data de 20 septembrie 2011 când a avut loc ultimul termen de judecată în recurs - ar fi fost împiedicat să participe la şedinţa de judecată de jandarmul S.V., care l-ar fi „bătut şi ameninţat fără nici o justificare legală”, reţinându-l „timp îndelungat la parterul Tribunalului laşi, abuziv, sub diverse pretexte aberante” şi împiedecându-l să ajungă în sala de judecată şi la arhivă. Cu toate acestea, în motivarea aceleiaşi contestaţii în anulare, petentul B.E. arată că, în aceeaşi zi, de 20 septembrie 2011, ar fi reuşit totuşi „cu ajutorul unor avocaţi, după terminarea şedinţei de judecată, să depună la registratura instanţei mai multe cereri de repunere a dosarului pe rol”, însoţite de copii după plângeri penale şi plângeri administrative.
Instanţa a constatat că în susţinerea contestaţiei în anulare, nu s-a indicat niciun fel de dovadă concretă.
Verificând şi Dosarul nr. 12372/245/2008 în care s-a pronunţat decizia contestată instanţa a constatat următoarele:
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului laşi în vederea soluţionării recursului declarat de cei doi petenţi-contestatori la data de 10 decembrie 2009, primul termen de judecată fiind fixat pentru 02 februarie 2010, termen la care s-a amânat judecarea cauzei, la cererea scrisă a recurenţilor care au motivat că doresc să-şi angajeze un avocat; la al doilea termen din 02 martie 2010, s-au prezentat recurenţii care au invocat unele excepţii de neconstituţionalitate; la cel de-al treilea termen din 30 martie 2010 s-au pus în discuţie excepţiile de neconstituţionalitate invocate de recurenţi şi s-au formulat cereri de recuzare, care au fost respinse ulterior printr-o încheiere din 08 aprilie 2010; în deliberare, printr-o încheiere din 08 aprilie 2010, instanţa de recurs a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate invocate de recurenţi, dispunând suspendarea judecării cauzei; deşi recurenţii fuseseră cei ce invocaseră excepţiile de neconstituţionalitate şi solicitaseră sesizarea Curţii Constituţionale, tot ei au declarat recurs împotriva încheierii Tribunalului laşi din data de 08 aprilie 2010, prin care li se admisese solicitarea formulată în acest sens; recursul împotriva încheierii din 08 aprilie 2010 a Tribunalului laşi a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia penală nr. 871 din 09 decembrie 2010 a Curţii de Apel laşi; şi în recurs petenţii au formulat cereri de recuzare, iar Curtea de Apel laşi a fost nevoită să acorde câteva termene, două la solicitarea recurenţilor; împotriva deciziei nr. 871 din 09 decembrie 2010 a Curţii de Apel laşi, aceeaşi petenţi (contestatorii din cauză) au formulat recurs, căi de atac ce le-au fost respinse ca inadmisibile prin decizia penală nr. 835 din 03 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală; prin Decizia nr. 526 din 19 aprilie 2011, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată de petenţii-recurenţi (contestatorii din cauză), cauza fiind repusă pe rol în vederea continuării judecării recursurilor, astfel încât noul termen de judecată (după suspendare - al patrulea acordat în cauză de Tribunal) a fost la 09 iunie 2011, când instanţa a admis o nouă cerere de amânare pentru angajarea unui avocat formulat de recurentul B.E.; următorul şi ultimul termen acordat în cauză (al cincilea) a fost pentru data din 20 septembrie 2011, pentru când, prin registratura instanţei, la 19 septembrie 2011, ambii recurenţi au depus noi cereri de amânare pentru acelaşi motiv: angajarea de avocat, recurentul B.E. precizând în plus şi faptul că la data de 20 septembrie 2011 are „mai multe procese pe rolul altor instanţe de judecată” (cererea petentului B.E. din 19 septembrie 2011 are un conţinut similar cu cea depusă anterior termenului din 09 iunie 2011).
La data de 20 septembrie 2011, instanţa de recurs a respins, motivat, cererile de amânare formulate de recurenţi şi a acordat cuvântul în dezbateri asupra recursurilor, rămânând în pronunţare asupra acestora. În aceeaşi zi, instanţa de recurs a pronunţat decizia împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare.
La aceeaşi dată, recurentul B.E. a depus, prin registratura instanţei, o cerere de repunere a cauzei pe rol, precizând, în aceeaşi cerere şi că „formulează o plângere penală împotriva jandarmului S.V. care l-ar fi împiedicat să participe la proces, care l-a împiedicat să consulte dosarul în arhiva Tribunalului laşi şi care l-a bătut în mod repetat”. Nu rezultă de nicăieri că această cerere ar fi fost depusă de vreun avocat, cum a sugerat contestatorul B.E. Această cerere a fost înmânată grefierului de şedinţă în aceeaşi zi la orele 15.30, după pronunţarea deciziei.
Din verificarea actelor dosarului, instanţa a reţinut că pentru data de 20 septembrie 2011, procedura de citare cu recurenţii-contestatori a fost îndeplinită în mod legal, prin afişare, de altfel aceştia având cunoştinţă de termenul fixat, împrejurare ce rezultă fără echivoc din chiar conţinutul cererilor de amânare pe care aceştia le-au depus, prin registratura instanţei, la data de 19 septembrie 2011.
S-a mai constat că aserţiunea contestatorului B.E. că ar fi fost împiedicat să participe la judecarea cauzei nu a fost susţinută de acesta cu niciun fel de mijloc probator şi deşi acesta a formulat o cerere de amânare susţinând că nu poate participa la judecarea cauzei pe data de 20 septembrie 2011 motivat şi de faptul că are „mai multe procese pe rolul altor instanţe de judecată” a fost totuşi prezent la sediul Tribunalului laşi, după cum chiar el o recunoaşte, reuşind să depună la registratură şi o cererea de repunere pe rol a recursului, ceea ce conduce la concluzia logică că acest motiv de amânare nu era real.
Cu privire la aserţiunea contestatorului B.E. că ar fi fost împiedicat să participe la judecarea cauzei, fiind împiedicat de un jandarm ce asigura paza instanţei, instanţa, din oficiu, a dispus efectuarea de verificări administrative, având în vedere şi că accesul în sediul instanţei şi în spaţiile destinate publicului sunt supraveghere cu camere video, pentru a stabili dacă motivul invocat de recurent are vreo minimă bază factuală, respectiv dacă există vreun indiciu în acest sens.
S-a mai reţinut că la dosarul cauzei a fost depusă o copie a unei adrese de informare a conducerii Tribunalului laşi întocmită de jandarmul S.V., din care rezultă că la data de 20 septembrie 2011, în timp ce era de serviciu la postul de control antiterorist la intrarea principală în Palatul de Justiţie i-a solicitat numitului B.E. să respecte regulile de acces şi să se supună controlului, însă acesta a refuzat să prezinte conţinutul bagajelor, motiv pentru care l-a oprit timp de cca. 2 minute şi a procedat la efectuarea controlului, constatând că nu există probleme, după care i-a permis acestuia accesul în clădire. În această adresă-declaraţie, jandarmul de serviciu a precizat că nu l-a lovit ori bruscat pe contestator, împrejurare ce ar putea fi constatată şi din analiza înregistrărilor camerelor de supraveghere.
Totodată, s-a mai reţinut că dintr-un alt înscris, întocmit de doi jandarmi, rezultă că aceştia au procedat la vizualizarea înregistrărilor video ale camerelor de supraveghere din data de 20 septembrie 2011, constatându-se următoarele: a) numitul B.E. a fost surprins de camera video intrând, la ora 10.53, în incinta Tribunalului laşi, fără a se supune controlului antitero şi intrând apoi la postul de pază şi supraveghere a accesului permanent al jandarmilor, unde a purtat discuţii cu şeful dispozitivului de pază al jandarmilor; b) la ora 10.54, acesta a intrat în arhiva Curţii de Apel laşi, fiind înregistrat video de camera de supraveghere, unde a staţionat aproximativ 60 de secunde, după care s-a îndreptat spre sălile de şedinţă; c) din analiza înregistrărilor rezultă că domnului B.E. nu i-a fost interzis accesul în incinta Palatului de Justiţie laşi.
Din vizualizarea nemijlocită a înregistrărilor (activitate consemnată în procesul-verbal întocmit de grefierul de şedinţă, o copie a înregistrărilor relevante aflându-se pe CD-ul ataşat la dosar), la care se face referire în înscrisurile menţionate anterior (şi întocmite de jandarmi), instanţa a constatat că cele menţionate în acestea se confirmă şi că nu există indicii ale unei eventuale reţineri şi împiedecări numitului B.E. de către jandarmi, în modalitatea şi pe durata invocată de acesta, care să-l fi împiedicat să participe la judecare recursului promovat. Verificarea de securitate la intrarea în incinta Palatului de Justiţie este obligatorie, fiind impusă de normele interne de acces şi de reglementările minimale de securitate, acesteia fiind obligaţi a i se supune toţi justiţiabilii, în vederea protejării inclusiv a acestora. În cauză nu există indicii că această verificare de securitate ar fi durat mai mult decât timpul inerent unei asemenea verificări şi că l-ar fi împiedicat pe contestatorul B.E. să participe la judecarea cauzei sale. De altfel, se constată că pe camerele de supraveghere ora la care ar fi avut loc evenimentul invocat de contestatorul B.E. este în jur de 10.53-10.54, în condiţiile în care şedinţa de judecată a început la ora 09.00, astfel încât este foarte posibil ca la acea oră şedinţa de judecată a completului de recursuri (24 de cauze, conform, listei de şedinţă, din care două îi vizau pe contestatori) să fi fost deja finalizată.
Prin urmare, raportat la situaţia expusă, instanţa a reţinut că argumentele de fapt invocate de contestatorul B.E. în susţinerea cazului de contestaţie în anulare invocat, dincolo că nu au fost însoţite de niciun fel de indicare a unei dovezi minimale, nu au fost confirmate nici măcar la nivel de indiciu de verificările administrative efectuate de instanţă din oficiu. Pe cale de consecinţă, Tribunalul reţine că, în cauză, nu există date că ar putea fi incident cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen. Contestatorul B.E. nu a fost în imposibilitate de a se prezenta în instanţă din moment ce la orele 10.53 a fost surprins de camerele de supraveghere ale instanţei intrând în incinta Palatului de Justiţie. Aşa cum a făcut-o la aceea oră putea să o facă şi mai dimineaţă pentru a ajunge la timp la judecarea recursului său.
În ceea ce-l priveşte pe contestatorul R.C., instanţa a constatat că acesta nici măcar nu a invocat că şi el ar fi fost împiedicat să participe la judecarea recursului său. Or, pentru a putea fi incident cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen. este nevoie să existe date certe că el este incident în privinţa fiecărei persoane care-l invocă. În cazul contestatorului R.C. - aşa cum deja s-a arătat mai sus - acesta (la fel ca şi celălalt contestator) a fost legal citat pentru termenul din 20 septembrie 2011, a avut cunoştinţă de acesta, dar a ales să nu se prezinte, formulând o a treia cerere de amânare în recurs cu acelaşi scop declarat (de angajare avocat), respinsă motivat de instanţa de recurs. Pe calea contestaţiei în anulare nu poate fi analizată legalitatea şi temeinicia respingerii unei cereri de amânare, ci doar dacă este incident vreunul din cazurile de contestaţie limitativ prevăzute de lege. Soluţionarea recursului nu era condiţionată de prezenţa petenţilor-contestatori şi nici asistenţa juridică a acestora nu era obligatorie în cauză. Acest contestator (la fel ca şi celălalt, de altfel) este cel care a ales să nu se prezinte, iar în aceste condiţii nu mai poate invoca propria-i turpitudine şi pretinde că i s-a încălcat vreun drept.
Nu în ultimul rând, instanţa a constatat şi că celelalte aspecte/motive arătate/invocate de contestatori, în contestaţia scrisă şi care vizează chestiuni ce ţin de legalitatea procedurii în recurs, de pretinsa incompatibilitate a unor judecători, în recurs fiind formulate mai multe cereri de recuzare, care au fost respinse, de presupuse încălcări ale drepturilor procesuale ale contestatorilor şi altele asemenea - nu sunt însă împrejurări care să se poată circumscrie vreunuia din cazurile de contestaţie în anulare.
Verificând şi din oficiu, instanţa a constatat că nu există date ale incidenţei vreunui alt caz de contestaţie în anulare.
Faţă de aspectele expuse, instanţa a constatat că nu este admisibilă în principiu contestaţia în anulare şi în baza art. 391 alin. (1) C. proc. pen. aceasta a fost respinsă ca atare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petentul B.E. Totodată, recurentul a recuzat pentru a doua oară completul de judecată şi întreaga instanţă.
Recurentul a mai invocat şi excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 51 şi 52 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., în raport de dispoziţiile art. 21 din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a dispoziţiilor art. 19 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, a dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 care arată că excepţiile de neconstituţionalitate se invocă în faţa instanţei de judecată şi nu direct la Curtea Constituţională, dispoziţiilor întregului C. proc. pen. deoarece nu conţine un articol echivalent cu art. 183 C. proc. civ. şi art. 224 C. proc. civ., a dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen.
Prin decizia penală nr. 494 din 10 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respins ca inadmisibilă cererea de recuzare a completului de judecată R.2, formulată de petentul B.E.
A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de recuzare a întregii instanţe formulată de petentul B.E.
A fost respinsă cererea petentului B.E. de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate invocate.
A fost respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul B.E. împotriva sentinţei penale nr. 534 din 13 octombrie 2011 a Tribunalului laşi.
Cu privire la cererile de recuzare formulate, s-a reţinut că cererea de recuzare a completului desemnat cu soluţionarea cauzei cuprinde aceleaşi motive ca acelea din cererea de recuzare anterioară, care a fost soluţionată de un alt complet de judecată, prin respingerea ei.
Având în vedere prevederile art. 51 C. proc. pen. care precizează că cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată şi că recuzarea aceleiaşi persoane pentru acelaşi caz de incompatibilitate şi pentru temeiuri de fapt cunoscute la data formulării unei cereri anterioare de recuzare - care a fost respinsă, atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se constată de completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, instanţa de recurs a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de recuzare.
Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale în raport de prevederile Legii nr. 47/1993 instanţa de recurs a constatat următoarele:
Admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1993 republicată şi modificată, care reglementează o formă a controlului de neconstituţionalitate, în scopul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicată în faţa instanţei de judecată.
O condiţie de bază pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este ca dispoziţiile a căror neconstituţionalitate este invocată în speţă, să aibă un rol determinant în judecarea şi soluţionarea cauzei.
S-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate este un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea ei impunând justificarea unui interes, cât şi stabilirea existenţei acestui interes pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport de procesul în care a intervenit. Astfel, soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii în procesul penal principal, mai concret, asupra soluţiei ce se va dezlega, în cauză - recursul formulat.
În aceste condiţii, examinând relevanţa şi pertinenţa cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petent, instanţa de recurs a constatat că textele criticate ca fiind neconstituţionale nu au legătură cu soluţionarea cauzei, care este un recurs la o contestaţie în anulare.
Pe cale de consecinţă, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992 cu referire la art. 305 alin. ultim C. proc. pen. instanţa de recurs a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petentul B.E.
Având în vedere obiectul cauzei, instanţa de recurs a pus în discuţie inadmisibilitatea recursului.
În acest sens s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 416 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., hotărârile primei instanţe sunt definitive la data pronunţării, când acestea nu sunt supuse apelului şi nici recursului.
Cauza priveşte o plângere împotriva rezoluţiei procurorului care a rămas definitivă la Tribunalul laşi.
Contestaţia în anulare împotriva acestei hotărâri a fost soluţionată potrivit reglementărilor legale în vigoare de instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere.
Potrivit prevederilor art. 392 C. proc. pen. sentinţa dată în contestaţie este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului, prin urmare decizia dată în recurs este definitivă.
În considerentele hotărârii, instanţa de recurs a mai reţinut că un recurs este inadmisibil când nu este obiectiv încuviinţat de lege.
Împotriva deciziei penale nr. 494 din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs petentul B.E.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub nr. 11893/99/2011.
La termenul fixat pentru judecarea recursului, şi anume 04 septembrie 2012, Înalta Curte, din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3851 rap. la art. 38515 lit. a) teza a lI-a C. proc. pen., a pus în discuţie excepţia de inadmisibilitate a recursului declarat de petentul B.E.
Excepţia pusă în discuţie este întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Examinând hotărârea atacată, din oficiu, astfel cum impun dispoziţiile art. 3856 alin. ultim C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 alin. (1) lit. a) teza a ll-a C. proc. pen., constată că recursul formulat în cauză este inadmisibil, având în vedere că decizia pronunţată de Curtea de Apel laşi este definitivă.
Prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, a fost statuat principiul potrivit căruia părţile interesate pot apela la protecţia judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparţial de către instanţele competente, în cadrul procesului penal.
Mai mult, potrivit dispoziţiilor cuprinse în C. proc. pen. legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.
Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual penale, aceleaşi pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice.
Totodată, aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac, în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.
Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiţiei, pronunţarea de hotărâri judecătoreşti care să corespundă legii şi adevărului şi care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părţilor din proces.
În raport de dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătoreşti, sentinţe sau decizii, după caz, nedefinitive.
Totodată, art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile înscrise în Capitolul III din Titlul II al aceluiaşi cod, prevede că deciziile pronunţate în recurs nu sunt supuse niciunei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive şi executorii.
Aşadar, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul unicităţii acestei căi de atac, dreptul de recurs stingându-se prin exercitare, aşa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri fiind exclusă.
În cauză, secţia penală a Înaltei Curţii de Casaţie a fost învestită cu soluţionarea recursului declarat de petentul B.E. împotriva deciziei penale nr. 494 din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, hotărâre prin care a fost soluţionat recursul declarat de acelaşi petent împotriva deciziei penale nr. 534 din 19 octombrie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 11893/99/2011, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată, printre alţii, de contestatorul B.E.
Cum în cauză hotărârea prin care a fost soluţionată contestaţia în anulare formulată de petentul B.E. a dobândit caracter definitiv încă de la pronunţarea ei şi, prin urmare, nu mai putea fi supusă unui nou control judiciar specific căii de reformare, căile de atac exercitate împotriva acesteia sunt inadmisibile.
Se constată, aşadar, că recursul declarat în cauză este inadmisibil, ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 3851 C. proc. pen., cu referire la existenţa unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală.
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor şi, din acest motiv, apare o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Aşa fiind, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a ll-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul B.E. împotriva deciziei penale nr. 494 din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul B.E. împotriva deciziei penale nr. 494 din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 04 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2474/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2655/2012. Penal. Infracţiuni la alte legi... → |
|---|
