ICCJ. Decizia nr. 2718/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2718/2012
Dosar nr. 221/2/2012
Şedinţa publică din 7 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 114/F din 14 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul C.I. împotriva rezoluţiei din 14 noiembrie 2011 dată în Dosarul nr. 1633/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A menţinut rezoluţia atacată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
La data de 11 ianuarie 2012, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti a fost înregistrată cererea formulată de petentul C.I. împotriva rezoluţiei din 14 noiembrie 2011 dată în Dosarul nr. 1633/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea plângerii, petentul arată că nu a fost citat şi audiat, că nu s-a făcut nicio cercetare a faptelor săvârşite de cele două inculpate, că grefiera S.I. nu trebuia cercetată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, că încadrarea juridică este greşită, iar motivarea rezoluţiei nu are legătură cu faptele celor două inculpate, petentul precizând că se plânge pentru comiterea abuzului în serviciu contra interesului persoanelor, a neglijenţei în serviciu şi a falsului intelectual.
În vederea soluţionării plângerii, în conformitate cu dispoziţiile art. 2781alin. (3) C. proc. pen., a fost ataşat Dosarul nr. 1643/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, împreună cu lucrarea înregistrată sub nr. 3411/II/2/2011 la aceeaşi unitate de Parchet.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia din 14 noiembrie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 1643/P/2011, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorul V.C. şi grefierul S.I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 249 şi art. 246 C. pen.
În motivarea acestei rezoluţii, s-a reţinut că la data de 23 august 2011 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti plângerea penală formulată de numitul C.I. împotriva judecătorului V.C. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti şi a grefierei S.I. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 246 C. pen. şi art. 249 C. pen., deoarece magistratul „a refuzat să judece cauza cu care a fost învestită”, declinând-o la o altă instanţă, respectiv la Tribunalul Dolj, deşi ştia că această instanţă îşi declinase la rândul său, competenţa materială.
În plângere, petentul a arătat că, înainte de şedinţă, consultând dosarul cauzei, a constatat că nu există nicio întâmpinare, iar cererea de completare a acţiunii era în două exemplare astfel încât nu a fost trimisă pârâtei, dosarul fiind strigat ultimul, deşi nu era ultimul pe listă.
În urma verificărilor efectuate s-a constatat faptul că la 18 ianuarie 2011, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, a fost înregistrată sub nr. 451/2/2011 plângerea formulată de persoana vătămată C.I. împotriva Colegiului Central de Onoare al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, având ca obiect refuz soluţionare cerere. Termenul de judecată a fost stabilit pentru data de 24 iunie 2011, când s-a amânat pronunţarea la 29 iunie 2011. La data de 29 iunie 2011, judecătorul V.C. a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.
S-a constatat că în sarcina magistratului nu poate fi reţinută săvârşirea infracţiunii prev. de art. 246 C. pen. Astfel, latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu presupune ca, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, funcţionarul să nu îndeplinească un act sau să-l îndeplinească în mod defectuos şi prin aceasta să cauzeze o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, magistraţii-judecători trebuie să aplice legea la anumite situaţii de fapt date. Această activitate presupune un proces amplu care cuprinde mai multe etape, respectiv de stabilire pe bază de probe a situaţiei de fapt supusă actului de justiţie, de interpretare a dispoziţiilor legale şi, în final, de identificare şi aplicare a dispoziţiilor legale la cazul concret. Având în vedere acest specific al activităţii judiciare, care presupune riscul anumitor erori de interpretare şi aplicare a legii, s-a instituit un sistem de control ierarhic, ca o garanţie a justiţiabililor faţă de asemenea erori. Acesta e singurul cadru prevăzut de lege în care poate fi analizată legalitatea şi temeinicia soluţiilor date de către magistraţi.
Pe de altă parte, cu ocazia cercetării unui magistrat sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu serviciul, nu se poate analiza legalitatea şi temeinicia măsurilor dispuse sau soluţiei date de acesta. Organul de urmărire penală nu are atribuţii de control al soluţiilor pronunţate de magistraţi, iar sesizarea sa cu o plângere penală împotriva magistratului, nu este de natură a-l învesti cu astfel de atribuţii.
Aceasta, pentru că scopul unei cercetări penale nu este analiza legalităţii şi temeiniciei unei soluţii, acest rol revenind exclusiv organelor de control competente prevăzute de lege, ci este de a identifica dincolo de această soluţie, un act de conduită contra atribuţiilor de serviciu, act care să se înscrie şi care, uneori, poate avea influenţe asupra unei soluţii.
Analizând actele efectuate în cauză, s-a constatat că nu au rezultat indicii privind existenţa vreunui astfel de act de conduită, contrar atribuţiilor de serviciu, săvârşit atât de judecător, cât şi de grefier. Criticile persoanei vătămate se referă la legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate, or, astfel cum se arată mai sus, simplul fapt că aceste critici sunt formulate prin intermediul unei plângeri penale nu este de natură a schimba atribuţiile organului de urmărire penală, transformându-l într-un organ de control.
Declanşarea unor plângeri penale împotriva judecătorilor pentru măsurile dispuse sau nu într-un dosar, nu poate determina trimiterea în judecată penală în absenţa unor probe din care să rezulte săvârşirea unor infracţiuni.
Pe de altă parte, ca regulă generală, orice litigiu presupune existenţa unor interese contrarii promovate în faţa justiţiei.
Magistratul chemat să rezolve diferendul astfel ivit, va examina justeţea aspectelor sesizate, prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, iar pe baza acestora îşi va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzaţiilor şi va da o soluţie care, în mod invariabil, este nefavorabilă pentru cel puţin una dintre părţile aflate în litigiu. Emiterea sau pronunţarea unei soluţii în detrimentul uneia dintre părţi, nu echivalează însă cu o îndeplinire defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, prin care ar fi lezate interesele legale ale persoanei şi nici nu se circumscrie conţinutului constitutiv al vreunei alte fapte prevăzute de legea penală.
Petentul a formulat plângere la procurorul ierarhic, iar prin rezoluţia din 20 decembrie 2011 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 3411/II/2/2011, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de numitul C.I., împotriva rezoluţiei mai sus menţionate.
Ulterior, în termenul prevăzut de lege, petentul a formulat plângere la instanţa de judecată în temeiul art. 2781 C. proc. pen., constituindu-se dosarul de faţă.
Curtea a constatat că plângerea este nefondată.
Soluţia atacată este legală şi temeinică, iar procurorul a expus cu claritate motivele pentru care nu se poate începe urmărirea penală cu privire la cele două făptuitoare.
Plângerea penală a fost formulată împotriva judecătorului V.C. şi a grefierei S.I. referitor la fapte între care există o legătură de conexitate, aşa încât, în mod legal, cercetarea în faza actelor premergătoare a fost efectuată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, competent în temeiul art. 209 alin. (4) cu referire la art. 281 C. proc. pen., fără să se impună disjungerea cauzei în ceea ce o priveşte pe grefiera S.I. şi declinarea competenţei în favoarea altei unităţi de Parchet.
Pe de altă parte, se constată că potrivit art. 224 C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.
Conform art. 228 C. proc. pen., organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale când, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare, nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute la art. 10 C. proc. pen.
Rezultă, astfel, că organul de cercetare nu este obligat să efectueze acte premergătoare, putând aprecia, de la caz la caz, asupra necesităţii audierii persoanei care a formulat plângerea sau a persoanei la care aceasta se referă, ori cu privire la solicitarea de relaţii şi înscrisuri.
În speţă, dat fiind conţinutul plângerii penale, Parchetul a apreciat în mod justificat că nu era necesară citarea şi audierea petentului sau efectuarea altor acte premergătoare.
Cât priveşte încadrarea juridică faţă de care procurorul a analizat îndeplinirea condiţiilor pentru începerea urmăririi penale, Curtea apreciază că aceasta corespunde conţinutului plângerii penale şi faptelor descrise de către petent.
Referitor la soluţia de neîncepere a urmăririi penale, instanţa a apreciat că este corectă, din conţinutul plângerii rezultând cu evidenţă că petentul contestă, în principal, soluţia de declinare a competenţei, procurorul motivând în mod pertinent şi adecvat soluţia dispusă, având în vedere că hotărârile judecătoreşti nu pot fi supuse controlului de legalitate şi temeinicie decât prin exercitarea căilor de atac expres prevăzute de lege.
Aceasta este situaţia şi în speţă, fără să se fi invocat sau evidenţiat alte aspecte de natură a contura indiciile săvârşirii unor infracţiuni.
Pe cale de consecinţă, în baza art. 2781 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul C.I. şi va menţine rezoluţia atacată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petentul C.I., recurs care nu a fost motivat în scris, iar la data soluţionării acestuia, respectiv 07 septembrie 2012, recurentul petent nu s-a prezentat pentru a-l susţine.
Recursul este inadmisibil.
Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 714/26.10.2010, cu referire la art. 2781alin. (10) şi (13) C. proc. pen., se constată că recursul declarat în cauză este inadmisibil.
Potrivit art. 2781 alin. (10) C. proc. pen. (modificat) „hotărârea judecătorului, pronunţată potrivit alin. (8) lit. a) şi b) poate fi atacată cu recurs de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum şi de orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate”.
Potrivit alin. (13) al aceluiaşi articol „plângerea greşit îndreptată se trimite organului judiciar competent”.
Prin Legea nr. 202/2010 la art. 2781 alin. (10) şi (13) C. proc. pen. s-au modificat în sensul că „hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. (8) este definitivă”.
Raportat la disp. art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, potrivit cărora hotărârile pronunţate în cauzele penale, înainte de intrarea în vigoare a legii rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul, precum şi la faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată la data de 14 martie 2012, deci ulterior intrării în vigoare a legii sus-menţionate (25 noiembrie 2010), se constată că recursul petentului este declarat împotriva hotărârii definitive.
Aşa fiind, văzând dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. civ., cu referire la art. 3851 C. proc. pen., urmează a se respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul C.I. împotriva sentinţei penale nr. 114/F din 14 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiţionarul C.I. împotriva sentinţei penale nr. 114 din 14 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 221/2/2012 (104/2012).
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 7 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2702/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2722/2012. Penal → |
|---|
