ICCJ. Decizia nr. 2722/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2722/2012
Dosar nr. 54451/3/2011/a5
Şedinţa publică din 7 septembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 29 august 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 54451/3/2011 (1441/2012), învestită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a dispus, printre altele, menţinerea stării de arest a inculpaţilor E.I.C., O.T.P. şi O.O.K.O.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt îndeplinite atât condiţiile prev. de art. 143 C. proc. pen., cât şi condiţiile cumulative instituite de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte condiţia prev. de art. 143 C. proc. pen., Curtea reţine că în cauză există probe temeinice, în sensul art. 681C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit infracţiunile pentru care instanţa de fond a dispus condamnarea.
De asemenea, instanţa constată că sunt îndeplinite şi condiţiile cumulative prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care inculpaţii sunt judecaţi este închisoarea mai mari de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Împotriva acestei încheieri au formulat recurs inculpaţii E.I.C. şi O.T.P., solicitând judecarea în stare de libertate sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile în conformitate cu disp. art. 38514 C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce urmează.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism înregistrat sub nr. 896/D/P/2010, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor E.I.C., O.T.P. şi O.O.K.O. pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire, pe teritoriul României, a unui grup infracţional organizat în scopul recrutării, finanţării, instruirii de persoane, în vederea realizării unor transporturi de droguri de mare risc din ţări ale Africii şi Americii de Sud în ţări din Europa şi Asia, fapte prev. de art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, priind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, organizarea, conducerea sau finanţarea faptei de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 10 rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpaţilor se menţin, fiind îndeplinită una din condiţiile alternative prev. de art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
Sub aspectul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 681 C. proc. pen., Înalta Curte constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpaţii au comis infracţiunile pentru care au fost arestaţi şi ulterior trimişi în judecată.
Referitor la disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen., Curtea constată că şi acestea sunt întrunite, în sensul că infracţiunile de săvârşirea cărora sunt acuzaţi recurenţii inculpaţi [art. 7 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 39/2003, art. 10 rap. la art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000] sunt sancţionate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestora în libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.
În acest context, se impune sublinierea că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cu referire la unele cauze împotriva Franţei (Letellier v. France) s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.
Timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatului în stare de libertate pentru o infracţiune de o asemenea gravitate, existând riscul săvârşirii unor noi astfel de fapte.
Pe de altă parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil faţă de particularităţile cauzei şi de diligenţele sporite cu care au acţionat organele judiciare, în prezent cauza aflându-se în faţa instanţei de apel. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stipulează în art. 5 alin. (1) lit. c) necesitatea existenţei unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracţiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate şi caracterul său nearbitrar.
Prin hotărârea Calljja v. Malta, Curte a apreciat că faptele probatorii care ar putea de naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare.
În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii preventive de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
La acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menţionat prin sentinţa penală nr. 236 din 27 martie 2012, de condamnare, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Tot astfel, se apreciază că măsura arestării preventive se impune a fi menţinută şi prin raportare la exigenţele art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul la libertate al persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente şi suficiente a o justifica.
Pertinenţa şi suficienţa acestor motive se apreciază de instanţă în ansamblul circumstanţelor particulare ale cauzei şi prin raportate la prevederile art. 136 C. proc. pen., privarea de libertate a inculpaţilor fiind necesară şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, în cauză fiind respectate toate garanţiile procesuale de care aceştia se bucură conform legislaţiei în vigoare.
Pe cale de consecinţă, constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale şi că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la momentul arestării preventive, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii E.I.C. şi O.T.P. împotriva încheierii de şedinţă din 29 august 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 54451/3/2011 (1441/2012).
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., vor fi obligaţi recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii E.I.C. şi O.T.P. împotriva încheierii de şedinţă din 29 august 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 54451/3/2011 (1441/2012).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limbă engleză se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2718/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2794/2012. Penal. Infracţiuni la alte legi... → |
|---|
