ICCJ. Decizia nr. 3400/2012. Penal. Pornografia infantilă (Legea 678/2001 art. 18). Recurs

Decizii penale ICCJ 2012

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3400/2012

Dosar nr. 1132/1/2012

Şedinţa publică din 23 octombrie 2012

Asupra recursurilor de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 58 din 19 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 308/104/2006, în baza art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. d) C. pen., a fost condamnat inculpatul I.M.R. la 1 an închisoare şi în baza art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pedeapsă care se va executa în condiţiile art. 65 C. pen.

În baza art. 33-34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 81, 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art. 10 din Legea nr. 196/2003 cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 lit. c) C. pen., au fost condamnaţi inculpaţii O.G.I. şi M.C. la câte 2 ani închisoare fiecare şi câte 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 lit. c) C. pen., au fost condamnaţi aceiaşi inculpaţi, la câte 2 ani închisoare fiecare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 74 lit. şi 76 lit. d) C. pen., au mai fost condamnaţi inculpaţii la cate 1 an închisoare fiecare.

În baza art. 33-34 C. pen. s-a dispus ca inculpaţii O.G.I. şi M.C. să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. fiecare, care se vor executa conform art. 65 C. pen.

În baza art. 86¹- 86² C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepselor sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în fapt că în perioada august - septembrie 2004 (data exactă nu se cunoaşte) inculpaţii O.G.I. şi M.C. s-au întâlnit cu numita F.M., care la acea dată era minoră şi împreună s-au deplasat la mai multe baruri de pe raza municipiului Caracal, iar ulterior la o discotecă.

Aici au consumat băuturi alcoolice împreună, după care cei doi inculpaţi i-au propus minorei să meargă acasă la inculpatul M.C. pentru a întreţine raporturi sexuale. Minora a fost de acord şi împreună cu inculpaţii s-a deplasat la domiciliul lui M.C., unde au întreţinut raporturi sexuale fireşti şi nefireşti.

Fără însă ca minora F.M. să cunoască acest lucru, cei doi inculpaţi au filmat momentele în care întreţineau raporturi sexuale cu minora cu ajutorul unei camere video, iar după plecarea minorei au conectat camera la calculatorul inculpatului M.C., au vizionat filmul, înregistrându-l în memoria calculatorului.

Ulterior, în cursul anului 2005, o parte din casetele înregistrate au ajuns la inculpatul I.M.R. fiind date de M.C. pentru a fi înregistrate pe CD.

Inculpatul I.M.R. a primit suporturile electronice şi în momentul în care le viziona a observat că era înregistrat un film cu caracter explicit porno şi deşi cunoştea că nu are voie să înregistreze astfel de filme a înregistrat casetele pe hard-diskul calculatorului personal, iar ulterior a inscripţionat mai multe CD-uri cu imaginile deţinute.

Verificările ulterioare au demonstrat că inculpatul I.M.R. a prezentat imaginile cu caracter obscen şi pornografic unui grup de prieteni în momentul în care s-au reunit pentru a sărbători un eveniment.

Ulterior, CD-uri cu imaginile cu caracter obscen care prezentau pe inculpaţii M.C. şi O.G.I. când întreţineau raporturi sexuale fireşti şi nefireşti cu minora F.M. au circulat la foarte multe persoane din municipiul Caracal şi, mai mult decât atât, martorii audiaţi în cauză au confirmat faptul că aceste imagini au circulat şi pe reţeaua Internat în municipiul Caracal, foarte mulţi cetăţeni din municipiul Caracal având cunoştinţă despre aceste imagini şi persoanele protagoniste.

Prin decizia nr. 27 din 18 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 308/104/2006, au fost admise apelurile formulate de Parchet şi de inculpaţii O.G.I. şi M.C. şi au extins efectele apelurilor inculpaţilor şi asupra inculpatului I.M.R.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. au fost achitaţi inculpaţii O.G.I. şi M.C. pentru infracţiunile prevăzute de art. 10 din Legea nr. 196/2003, art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

În baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor privind pe inculpatul I.M.R. din infracţiunea prevăzută de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 şi art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 în infracţiunea prevăzută de art. 325 C. pen., iar în temeiul acestor dispoziţii, a fost condamnat acest inculpat ca urmare a aplicării şi a dispoz. art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. d) C. pen., la pedeapsa de 4 luni închisoare, iar în temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate.

Prin decizia penală nr. 97 din 19 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în Dosarul nr. 308/104/2006, au fost admise recursurile declarate de Parchet şi inculpatul I.M.R., a fost casată decizia şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

S-a arătat că textul art. 24 din Legea nr. 678/2001, stabileşte limitativ o derogare de la principiul constituţional al publicităţii şedinţei de judecată numai pentru infracţiunile prevăzute de art. 13 şi respectiv art. 18 din legea menţionată. Ca urmare, doar în situaţia în care inculpatul este trimis în judecată pentru aceste două infracţiuni, şedinţa de judecată este nepublică parcursul judecăţii, prin derogare de la regula publicităţii şedinţei.

Raportat la regula potrivit căreia excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, s-a apreciat că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 678/2001, nu pot fi extinse şi la alte situaţii pe care norma nu le prevede, iar în speţă, inculpaţii au fost trimişi în judecată şi pentru infracţiuni care se judecă în condiţii de publicitate, astfel că în mod greşit instanţa de apel a procedat la judecarea cauzei în condiţii de nepublicitate a şedinţei, fapt ce atrage nulitatea absolută a hotărârii în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Procedând la rejudecarea cauzei, prin decizia penală nr. 128 din 27 mai 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia penală, a admis apelurile formulate de inculpaţii O.G.I. şi M.C. împotriva sentinţei penale nr. 58 din 19 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 308/104/2006.

S-a desfiinţat în parte sentinţa, în privinţa inculpaţilor O.G.I. şi M.C.

S-au descontopit pedepsele aplicate inculpatului O.G.I.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului O.G.I. pentru infracţiunile prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

În baza art. 10 din Legea nr. 196/2003 cu aplic. art. 74 lit. a), art. 76 lit. c) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare precum şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

S-au descontopit pedepsele aplicate inculpatului M.C.

În baza art. 11 pct 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul M.C. pentru infracţiunea prev. de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2002.

În baza art. 10 din Legea nr. 196/2003 cu aplic. art. 74 lit. a), art. 76 lit. c) C. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, precum şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. c) C. pen. acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b), art. 35 alin. (3) C. pen. au fost contopite pedepsele stabilite inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În baza art. 71 C. pen., au fost interzise inculpaţilor drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 86¹şi art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepselor aplicate inculpaţilor pe o durată de 4 ani, ce constituie termen de încercare stabilit potrivit dispoziţiilor art. 86² C. pen. În baza art. 86 C. pen., pe durata termenului de încercare s-a dispus ca inculpaţii să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Olt, să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lor de existenţă. S-a atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen. S-a respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, declarat împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii M.C., O.G.I. şi I.M.R.

Prin decizia nr. 492 din 10 februarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au fost admise recursurile declarate de inculpaţii M.C. şi O.G.I. împotriva deciziei penale nr. 128 din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală, a fost casată decizia penală recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova.

S-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul I.M.R. împotriva deciziei penale nr. 128 din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 04 aprilie 2011 sub nr. 1327/54/2009.

În faţa instanţei de apel s-a procedat la reaudierea inculpaţilor M.C. şi O.G.I., declaraţiile acestora date în prezenţa apărătorilor aleşi fiind consemnate şi ataşate la dosarul cauzei.

S-a amânat succesiv pronunţarea la 13 octombrie 2011, 18 octombrie 2011 şi 21 octombrie 2011 pentru a da părţilor posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise şi pentru deliberări, inculpaţii depunând prin apărători concluzii scrise la 13 octombrie 2011, respectiv la 14 octombrie 2011.

Prin decizia penală nr. 209 din 21 octombrie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelurile formulate de inculpaţii O.G.I. şi M.C., împotriva sentinţei penale nr. 58 din 19 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 308/104/2006.

S-a respins apelul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, declarat împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

S-a desfiinţat în parte sentinţa, în privinţa inculpaţilor O.G.I. şi M.C.

S-au descontopit pedepsele aplicate inculpatului O.G.I.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului O.G.I. pentru infracţiunile prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

În baza art. 9 din Legea nr. 196/2003 (prin renumerotarea textelor de lege) cu aplic. art. 74 lit. a) şi în condiţiile art. 76 lit. c) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare, precum şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

S-au descontopit pedepsele aplicate inculpatul M.C.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului M.C. pentru infracţiunile prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpaţilor drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 86¹şi art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepselor aplicate inculpaţilor pe o durată de 4 ani, ce constituie termen de încercare stabilit potrivit dispoziţiilor. art. 86² C. pen.

În baza art. 86³C. pen., pe durata termenului de încercare condamnaţii trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere ce vor fi aduse la îndeplinire de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Olt:

1) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Olt;

2) să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

3) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

4) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

S-a atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 86⁴ C. pen.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova, precum şi inculpaţii O.G.I. şi M.C. criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

Parchetul a criticat decizia atacată sub aspectul greşitei achitări a inculpaţilor O.G.I. şi M.C. pentru infracţiunile prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 şi sub aspectul greşitei individualizări a pedepselor aplicate inculpaţilor referitor la modalitatea de executare a acestora.

Au fost invocate cazurile de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 şi 14 C. proc. pen.

În susţinerea criticilor formulate, Parchetul a învederat, în esenţă, că în declaraţiile date inculpaţii M.C. şi O.G.I. au arătat că au realizat filmările folosind o cameră video, precizând „am conectat camera video la calculatorul inculpatului M.C., după care au vizionat filmul”, iar în declaraţia inculpatului I.M.R., acesta a subliniat că a primit mai multe casete video pentru a înregistra imaginile pe CD şi pe una dintre aceste casete a recunoscut pe cei doi inculpaţi.

Se arată că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cu motivarea că inculpaţii nu au cunoscut că victima (F.M.), la momentul săvârşirii faptei era minoră şi ca atare, materialele pornografice nu se referă la un minor, deci nu se poate reţine existenţa infracţiunilor menţionate.

S-a susţinut că apărarea formulată de către inculpaţi, în sensul că aceştia nu au cunoscut vârsta victimei este în contradicţie cu propriile recunoaşteri ale acestora la urmărirea penală.

S-a arătat că, în mod constant inculpatul O.G.I. a declarat că o cunoştea pe F.M. încă din anul 2004, că ştia despre aceasta că este elevă şi a întreţinut în mai multe rânduri raporturi sexuale cu aceasta.

S-a susţinut că apărarea formulată de inculpaţi, în sensul că nu au cunoscut vârsta victimei, nu este plauzibilă, veridică, deoarece, aşa cum s-a stabilit în timpul urmăririi penale până la data realizării înregistrării video, inculpatul O.G.I. a întreţinut de mai multe ori relaţii sexuale cu victima, că o cunoştea pe aceasta, situaţie dovedită şi de împrejurarea că atunci când inculpaţii i-au propus să întreţină raporturi intime cu ei, aceasta nu a refuzat.

S-a mai arătat că victima F.M. a precizat că îl cunoştea pe inculpatul O.G.I. de mai mult timp, că acesta ştia că este elevă şi, de asemenea, îi cunoştea şi vârsta.

S-a susţinut că instanţa de apel a înlăturat neîntemeiat vinovăţia inculpaţilor şi a dispus achitarea pentru săvârşirea de către O.G.I. şi M.C. a infracţiunilor prev. de art. 18 din Legea nr. 678/2001 şi art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi în rejudecare să se dispună condamnarea inculpaţilor şi pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, înlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea inculpaţilor O.G.I. şi M.C. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 9 din Legea nr. 196/2003 (prin renumerotarea textelor de lege) şi aplicarea unor pedepse just individualizate în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepselor aplicate pentru inculpaţi.

Recurenţii inculpaţi O.G.I. şi M.C. au criticat decizia atacată invocând greşita lor condamnare pentru infracţiunea prev. de art. 9 din Legea nr. 196/2003 apreciind că s-a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 51 C. pen.

Referitor la reprezentarea pe care au avut-o legat de vârsta numitei F.M., s-a susţinut că instanţa de apel s-a rezumat la a analiza superficial probatoriul.

Au susţinut recurenţii inculpaţi că avut convingerea că partea vătămată este majoră, determinat de dezvoltarea fizică a acesteia, care nu putea atrage dubii cu privire la o posibilă minoritate, fiind elevă în clasa a XII-a. Aceste informaţii coroborate cu intenţia declarată a acesteia de a părăsi ţara pentru a lucra în străinătate (în cadrul discuţiei aceasta declarând că deţine paşaport şi urmează să plece singură din ţară) nu au fost de natură să inducă dubii referitor la vârsta părţii vătămate, ci să creeze convingerea că este în mod cert majoră.

Au mai arătat recurenţii inculpaţi că în cauza de faţă nu există nici o dovadă că înregistrarea respectivă ar fi purtat vreo titulatură care să denote cunoaşterea vârstei victimei; modul în care instanţa a interpretat declaraţiile denotă faptul că nu s-a efectuat o coroborare a acestora cu singura declaraţie dată în cauză de partea vătămată; nici unul dintre ei nu o cunoştea pe partea vătămată de foarte mult timp, edificatoare fiind în acest sens declaraţia sa, în care nu se regăsesc consemnări din care să rezulte că le-ar fi relatat vârsta.

Prin prisma criticilor expuse raportat Ia dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C. proc. pen. şi art. 51 C. pen., au solicitat casarea deciziei atacate şi achitarea lor şi pentru infracţiunea prev. de art. 9 din Legea nr. 196/2003.

Au solicitat a fi observate şi argumentele suplimentare invocate de ei în susţinerea concluziilor de achitare, care nu au fost analizate în nici un mod de instanţa de apel.

Atât în motivele de apel, cât şi în concluziile depuse la instanţa de apel s-a învederat faptul că pentru infracţiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 196/2003 trebuie remarcate două aspecte esenţiale şi anume:

1) legiuitorul a dorit să prevină producerea materialelor pornografice cu minori, realizate astfel cu intenţie, iar pentru a se săvârşi infracţiunea pentru care au fost condamnaţi era necesar ca actele cu caracter obscen să se fi produs în public; din economia dispoziţiilor Legii nr. 196/2003 apare ca certă intenţia legiuitorului de a preveni şi sancţiona orice fel de activităţi cu caracter obscen (astfel cum sunt definite în cuprinsul art. 2 din lege) săvârşite în condiţiile în care se cunoaşte statutul de minor al persoanei implicate.

2) în definirea noţiunii de pornografie (echivalentul actelor cu caracter obscen prevăzute de art. 10 din Legea nr. 196/2003, realizată în art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege) se condiţionează practic existenţa laturii obiective a infracţiunii prevăzută de art. 10 din lege, de săvârşirea acestora „în public”.

Prin prisma a ceea ce s-a dovedit în cauză, raportat la aspectele învederate, într-o teză subsidiară, au solicitat achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., pentru această faptă, susţinându-se că o asemenea soluţie apare ca firească în condiţiile în care relaţiile cu partea vătămată s-au desfăşurat într-un mediu privat, iar înregistrarea acestora nu s-a efectuat pentru a fi difuzată sau distribuită (cu atât mai puţin nu s-a urmărit folosirea unui minor într-o asemenea filmare).

Într-o teză terţiară, s-au susţinut şi solicitat următoarele:

Din întreg materialul probator (incluzând înregistrarea) nu rezultă actele materiale prin care O.G.I. a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 196/2003.

S-a susţinut că imobilul în care s-a realizat filmarea îi aparţinea acestuia, acelaşi statut având şi camera video, cert fiind că în înregistrarea realizată el nu „apare” decât pentru o perioadă de ordinul secundelor.

Inculpatul O.G.I. a arătat că nu a contribuit la realizarea efectivă a filmării, afirmaţie ce nu poate fi contrazisă de nici o probă.

Faptul că a recunoscut că a întreţinut cu acea ocazie relaţii cu partea vătămată, că a recunoscut că a avut cunoştinţă despre realizarea unei înregistrări efectuată de către coinculpat cu acordul lui F.M., nu constituie aspecte care să ateste săvârşirea de către el a infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 196/2003.

A susţinut că nu există nici o dovadă la dosar şi nici prin declaraţiile date nu a recunoscut că ar fi racolat-o sau obligat-o/determinat-o pe partea vătămată să accepte participarea la un act sexual filmat.

Cât priveşte folosirea de către el a părţii vătămate într-o asemenea filmare, a arătat că probele sunt elocvente în sensul că nu a avut relaţii sexuale înregistrate la acea dată cu partea vătămată, nici nu a realizat filmarea actului sexual dintre M.C. şi aceasta.

În măsura în care apărările invocate în cadrul celor două alineate precedente nu vor fi acceptate de instanţa de recurs, a solicitat să se constate că, referitor Ia persoana sa, sunt incidente în cauză disp. art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Tot într-o teză terţiară, în măsura în care instanţa de recurs va decide că M.C. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prev. de art. 10 din Legea nr. 196/2003, să se constate incident în cauză motivul de casare prevăzut de pct. 14 al art. 385⁹ C. proc. pen., în sensul greşitei individualizări a pedepsei aplicate.

Raportat la circumstanţele reale în care pretinsa infracţiune s-a săvârşit, la modul în care înregistrarea a intrat în posesia altor persoane şi la circumstanţele personale, cuantumul pedepsei aplicate poate fi diminuat sensibil, motivat de incidenţa în cauză a disp. art. 74 lit. a) şi c) C. pen.

A mai învederat că modalitatea de executare a pedepsei nu este justificată, având în vedere participarea permanentă a sa la peste 7 ani de proceduri judiciare, sens în care a solicitat a se face aplicarea în cauză a disp. art. 81 C. pen.

Recursurile sunt nefondate.

Analizând hotărârea recurată, actele şi lucrările dosarului prin prisma tuturor criticilor formulate în cauză, Înalta Curte constată că motivele de casare invocate nu sunt întemeiate.

Astfel, referitor la criticile formulate de Parchet, vizând greşita achitare a inculpaţilor O.G.I. şi M.C. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, critici circumscrise cazurilor de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte reţine următoarele:

Cazul de casare invocat de Parchet implică două cerinţe: pe de o parte să se fi comis o eroare în stabilirea faptelor şi pe de altă parte această eroare să fie gravă.

Eroarea gravă de fapt nu poate proveni din îndoiala pe care o provoacă probele administrate, ci ea trebuie să fie evidentă, să ducă la concluzia că situaţia de fapt este alta decât cea reţinută de instanţa de judecată.

Doctrina a statuat că există eroare gravă de fapt, ori de câte ori este evidentă stabilirea faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia ca acest aspect să fi influenţat asupra soluţiei adoptate.

În acelaşi sens, jurisprudenţa a statuat că există eroare gravă de fapt atunci când în hotărârea instanţei de fond se susţine că la dosar există probe de vinovăţie, deşi, în realitate, acestea nu există, sau că nu există astfel de probe, deşi acestea există.

Aşadar, nu orice eroare asupra faptelor este de natură să atragă incidenţa acestui caz de casare, ci numai acea eroare care a influenţat soluţia procesului în sensul sus-menţionat.

Din această perspectivă, în raport de probatoriul administrat, analizat şi coroborat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză nu este incident cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Pornind de la conţinutul reglementării menţionate, raportându-se la întreg materialul probator administrat în cauză se constată că instanţa de apel a stabilit în mod corect succesiunea activităţilor întreprinse de inculpaţi şi de partea vătămată.

Din analiza şi coroborarea mijloacelor de probă administrate rezultă că spre sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie 2004, inculpaţii O.G.I. şi M.C. s-au întâlnit cu numita F.M. - minoră la acea dată - şi împreună s-au deplasat la mai multe baruri de pe raza municipiului Caracal. Ulterior, aceştia s-au deplasat împreună la o discotecă unde au consumat băuturi alcoolice, după care cei doi inculpaţi i-au propus părţii vătămate să meargă acasă la inculpatul M.C. pentru a întreţine raporturi sexuale, propunere acceptată de cea din urmă.

La domiciliul inculpatului M.C. cei doi inculpaţi au întreţinut raporturi sexuale cu partea vătămată, şi, cu acordul acesteia, au înregistrat raportul sexual dintre partea vătămată şi inculpatul M.C., folosindu-se o cameră video.

În rechizitoriul Parchetului şi în hotărârea instanţei de fond s-a reţinut că înregistrarea s-a făcut fără acordul părţii vătămate şi chiar fără ca aceasta să cunoască ce se întâmplă, însă varianta nu poate fi considerată ca dovedită în condiţiile în care din analiza directă a înregistrării rezultă că inculpatul M.C. a pornit camera video în prezenţa părţii vătămate, filmându-se dintr-un unghi care îi permitea acesteia să observe dispozitivul.

Sub acelaşi aspect declaraţiile inculpaţilor au fost constante încă de la începutul anchetei penale, ambii declarând că filmarea s-a realizat cu acordul minorei şi că ulterior au şi vizionat toţi trei înregistrarea.

Este de observat că proba contrară celor mai sus reţinute, de altfel singulară, este declaraţia părţii vătămate, dată la data de 27 octombrie 2005 în faza de urmărire penală, în care aceasta arată că nu ştia de existenţa înregistrării şi a aflat că a fost filmată numai în luna septembrie 2005, când a vizionat înregistrarea la o sală de internet.

Conform principiului coroborării probelor în procesul penal, declaraţia părţii vătămate nu poate fi reţinută singură pentru dovedirea stării de fapt, în absenţa oricărei alte probe cu care aceasta să se coroboreze, mai ales în condiţiile în care aceasta a fost dată după ce mai multe persoane, printre care şi apropiaţi ai minorei, vizionaseră înregistrarea şi deja se începuse o anchetă pentru identificarea celor care o postaseră pe internet.

Astfel, în contextul în care viaţa sa privată era deja în atenţia membrilor comunităţii respective, este explicabil de ce partea vătămată a decis să susţină că înregistrarea nu s-a realizat cu acordul său.

În conturarea realităţii faptice instanţele de fond şi implicit instanţa de prim control judiciar au reţinut în mod corect lipsa sa de sinceritate sub acest aspect dacă se are în vedere şi faptul că ulterior vizionarii înregistrării (deşi a susţinut ca inculpaţii au acţionat fără ştirea sa), nu a formulat plângere la organele de politie şi nici nu s-a prezentat la chemările repetate în faţa procurorului sau la instanţa de judecată pentru a fi audiată.

De asemenea, se are în vedere faptul că din probatoriul administrat rezultă că ulterior, tot în cursul anului 2005, o parte din casetele înregistrate de către M.C., printre care şi cea pe care era înregistrat actul sexual cu minora, a ajuns la inculpatul I.M.R., acestea fiind date de M.C.O. (fratele inculpatului M.C.) la solicitarea lui I.M.R., fiindu-i necesare pentru înregistrarea unor evenimente.

Din contractul declaraţiei acestuia rezultă că la momentul predării lor, M.C.O. i-a solicitat inculpatului I.M.R. ca, în măsura în care va înregistra pe casete, să se asigure că materialele filmate anterior vor fi salvate pe CD-uri. În contextul aceleiaşi discuţii martorul M.C.O. i-a spus inculpatului I.M.R. că pe una din casete era şi înregistrarea cu partea vătămată, că aceasta are caracter explicit sexual, atrăgându-i atenţia să nu o multiplice.

Împrejurările referitoare la întâlnirea şi discuţiile care s-au purtat între cei doi, sunt confirmate, pe de o parte, de martorul M.C.O., care precizează că I.M.R. ştia în mod sigur ce conţine înregistrarea întrucât o vizionase anterior, dar şi de martorul P.A. care l-a însoţit pe I.M.R. când acesta a luat casetele, iar pe de altă parte inculpatul M.C. cu ocazia audierilor în faza de urmărire penală şi ulterior în instanţă care a confirmat că a fost de acord ca o parte din casetele sale să-i fie împrumutate numitului I.M.R., însă, nefiind prezent la acel moment, predarea efectiva a bunurilor s-a făcut de către fratele său.

În contextul arătat, inculpatul I.M.R., după ce a primit casetele a copiat înregistrările pe hard disk-ul calculatorului său şi pe suport optic (CD), iar ulterior a luat acest dispozitiv la o petrecere la care erau mai mulţi invitaţi, pentru a aduce înregistrări muzicale. Hard disk-ul a fost conectat la calculatorul gazdei astfel că persoanele prezente au avut acces la toate datele salvate, inclusiv la înregistrarea cu caracter pornografic, care a fost vizionată de cei prezenţi la eveniment.

Materialul astfel înregistrat, conţinând imaginile cu caracter obscen care îi prezentau pe inculpaţii M.C. şi O.G.I. când întreţineau raporturi sexuale fireşti şi nefireşti cu minora F.M. au circulat la foarte multe persoane din municipiul Caracal.

Martorii audiaţi în cauză au confirmat faptul că aceste imagini au circulat şi pe reţeaua Internet în municipiul Caracal, foarte mulţi cetăţeni din localitate având cunoştinţă despre aceste imagini, dar şi de persoanele implicate în materialul înregistrat.

În raport de starea de fapt reţinută, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în mod corect s-a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prev. de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.

Văzând conţinutul normativ al dispoziţiilor legale raportat la faptele săvârşite de inculpaţii O.G.I. şi M.C., Înalta Curte relevă următoarele:

Art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 încriminează fapta de a expune, a vinde sau a răspândi, a închiria, a distribui, a confecţiona ori de a deţine în vederea răspândirii de obiecte, filme, fotografii, diapozitive, embleme sau alte suporturi vizuale, care reprezintă poziţii ori acte sexuale cu caracter pornografic, ce prezintă sau implică minori care nu au împlinit vârsta de 18 ani, sau importarea ori predarea de astfel de obiecte unui agent de transport sau de distribuire în vederea comercializării ori distribuirii lor (infracţiunea de pornografie infantilă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani).

Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate rezultă că în cazul oricăreia dintre modalităţile alternative de săvârşire a acestei infracţiuni se cere ca inculpatul să acţioneze cu intenţia de a răspândi obiecte, filme, fotografii, diapozitive, embleme sau alte suporturi vizuale, care reprezintă poziţii ori acte sexuale cu caracter pornografic, ceea ce implică din partea sa ca la momentul la care realizează activitatea interzisă de lege să aibă reprezentarea faptului că ulterior materialele în cauză vor fi puse la dispoziţia uneia sau mai multor persoane, gratuit sau contra cost.

În cauza dedusă judecăţii nu se poate reţine întrunirea acestei condiţii nici în cazul inculpatului O.G.I., care, aşa cum s-a arătat, după realizarea înregistrării nu a mai fost deloc implicat în derularea evenimentelor şi nici nu a mai intrat în posesia casetelor sau a suporturilor optice, şi nici în cazul inculpatului M.C., proprietarul camerei video şi a casetelor, întrucât acesta din urmă nu a dat caseta cu înregistrarea actului sexual lui I.M.R. cu scopul ca acesta să o transforme în format digital şi să o multiplice, ci a împrumutat-o, împreună cu alte casete, pentru a fi folosite de cel din urmă în activitatea sa, cu solicitarea ca în cazul în care se impune să înregistreze peste cele filmate deja, să transfere informaţia pe suport optic astfel încât să nu se piardă.

Înţelegerea intervenită între I.M.R. şi M.C. în forma sus redată rezultă atât din declaraţiile fiecăruia dintre inculpaţi, dar şi din declaraţiile martorilor P.A. şi M.C.O.

Faptul că ulterior inculpatul I.M.R. a permis cu ştiinţă şi altor persoane să aibă acces la înregistrarea în cauză, pentru a o viziona sau pentru a o copia pe alt suport informatic excede activităţii infracţionale a inculpaţilor M.C. şi O.G.I., în condiţiile în care aceştia nu le-au prevăzut şi nici nu le-au solicitat.

În condiţiile arătate, nu se poate reţine intenţia celor doi inculpaţi de a răspândi sau a deţine în vederea răspândirii materialului pornografic cu minori doar din simplul fapt că aceştia au realizat înregistrarea. În cauză era necesar să se stabilească şi faptul că la momentul la care au înregistrat sau ulterior inculpaţii au hotărât să le pună la dispoziţia altor persoane pentru a fi vizionate. În ipoteza în care s-ar accepta ideea că aceasta ar fi fost intenţia lor nu se explică de ce a fost necesar ca aceştia să aştepte aproximativ şase luni până să le multiplice şi să le pună la dispoziţia celor interesaţi, durata de timp în care caseta a rămas la domiciliul lui M.C., fiind vizionată doar de fratele său şi de prieteni ai acestuia din urmă, fără acordul prealabil al inculpatului. Aceeaşi este raţiunea şi pentru situaţia în care se are în vedere că înregistrarea s-a realizat cu acordul părţilor participante, pe fondul consumului de alcool dar şi că momentul în care a devenit publică coincide cu cel în care I.M.R. a avut acces direct şi nesupravegheat la înregistrare.

În ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 51 alin. ( 1 ) din Legea nr. 161/2003 conţinutul normativ relevă că aceasta încriminează producerea în vederea răspândirii, oferirea sau punerea la dispoziţie, răspândirea sau transmiterea, procurarea pentru sine sau pentru altul de materiale pornografice cu minori prin sisteme informatice ori deţinerea, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem informatic sau un mijloc de stocare a datelor informatice.

Din analiza elementelor constitutive ale acestei infracţiuni rezultă că se poate comite fie prin producere în vederea răspândirii de materiale pornografice cu minori, fie prin oferirea, punerea la dispoziţie, răspândirea sau transmiterea, procurarea pentru sine sau pentru altul de materiale pornografice cu minori prin sisteme informatice ori deţinerea, fără drept, de materiale pornografice cu minori într-un sistem informatic.

Infracţiunea presupune, în prima variantă, împrejurarea ca inculpaţii să fi produs materialele pornografice în vederea răspândirii, similar infracţiunii prev. de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, motiv pentru care argumentele expuse anterior, sunt identice.

În cazul celorlalte modalităţi de comitere a faptei este necesar ca oferirea, procurarea sau deţinerea fără drept a materialelor pornografice să se facă prin sisteme informatice sau un mijloc de stocare a datelor informatice.

Analizând această a doua variantă prin raportare la starea de fapt expusă se constată că inculpaţii O.G.I. şi M.C. nu au postat niciodată înregistrarea într-un mediu informatic.

Aşa cum s-a arătat, inculpatul O.G.I. a fost implicat doar în realizarea filmării, fără a mai intra ulterior în posesia casetei, iar inculpatul M.C. a fost în posesia unei înregistrări realizată analog şi nu digital. Momentul în care pentru prima dată înregistrarea în cauză a fost salvată într-un mijloc de stocare a datelor informatice (CD) şi într-un sistem informatic (hard disk) este acela în care inculpatul I.M.R. a intrat în posesia sa, realizând acest lucru la solicitarea martorului M.C.O. care nu dorea să se piardă înregistrările, fără să existe acordul sau informarea prealabilă a celorlalţi doi inculpaţi.

Faptul că în momentele imediat ulterioare realizării înregistrării inculpaţii şi partea vătămată au vizionat caseta conectând camera video direct la monitorul calculatorului, nu este echivalent cu salvarea datelor într-un mediu informatic, întrucât prin operaţiunea realizată s-a asigurat doar redarea semnalului de la camera video şi nu stocarea informaţiei de pe aceasta.

Relevantă în cauză este împrejurarea reţinută, de altfel, de instanţa de prim control judiciar, că în urma autosesizării organelor de anchetă nu au fost întreprinse măsuri pentru a se stabili dacă la domiciliile oricăruia dintre inculpaţii O.G.I. sau M.C. s-a găsit înregistrarea în cauză salvată pe hard disk sau pe CD-uri, singurele unităţi optice recuperate fiind 2 CD-uri care au intrat în posesia organelor de poliţie la data de 06 septembrie 2005, când, în urma activităţilor specifice s-a identificat un astfel de CD la numitul S.L.C.

Apare astfel evident că CD-ul în cauză nu a fost găsit la inculpaţii trimişi în judecată, ci la o terţă persoană care îl procurase de la numitul T.I. Mai mult, nici unul dintre martorii audiaţi în cauză nu îi indică pe inculpaţii O.G.I. sau M.C. ca fiind persoanele de la care au obţinut înregistrarea cu partea vătămata F.M.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază criticile formulate de Parchet ca fiind neîntemeiate, soluţia de achitare a celor doi inculpaţi pentru infracţiunile menţionate, pentru temeiurile de drept indicate, fiind legală şi temeinică.

Referitor la criticile formulate de inculpaţi cu privire la infracţiunea prev. de art. 9 din Legea nr. 196/2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta nu este întemeiată.

Apărarea formulată de cei doi inculpaţi în cazul infracţiunii prev. de art. 9 din Legea nr. 196/2003, respectiv că au procedat la înregistrarea actului sexual cu partea vătămată fără a cunoaşte că aceasta este minoră, apreciind în raport de dezvoltarea ei fizică şi datele pe care le aveau în legătură cu modul de viaţă al acesteia - cunoscută ca fiind de moravuri uşoare - că este majora, întrucât în declaraţiile date în faza de urmărire penală, inculpatul O.G.I. a arătat că o cunoştea pe F.M. din 2004, şi, ulterior s-a mai întâlnit cu aceasta şi au mai întreţinut relaţii sexuale, iar inculpatul M.C. a declarat că o cunoştea pe F.M. de aproximativ 2 ani, respectiv din 2003, ambii cunoscând că aceasta este elevă. Partea vătămată la rândul sau nu infirmă faptul că se ştia de mai mult timp cu inculpaţii, şi de altfel şi faptul că a acceptat să îi însoţească în apartament şi să întreţină relaţii sexuale cu ei demonstrează că cei trei se cunoşteau deja.

Simplul fapt că partea vătămata era elevă la liceu şi că urma să plece din ţară nu reprezintă în aprecierea instanţei informaţii de natură a crea aparenţa că este majoră, mai ales în contextul relaţiilor anterioare dintre inculpaţi şi aceasta. În cazul în care inculpaţii nu erau siguri de vârsta exactă a părţii vătămate aceştia nu pot invoca eroarea de fapt, întrucât această stare nu este echivalentă cu îndoiala, care presupune că făptuitorii sunt conştienţi că nu pot să aibă o reprezentare exactă a realităţii, însă îşi continuă activitatea.

Referitor la criticile formulate atât de Parchet, cât şi de inculpaţii O.G.I. şi M.C. vizând cazul de casare prev. de art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea nu sunt întemeiate reţinând că operaţiunea de individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor corespunde criteriilor reglementate de art. 72 C. pen.

Fiind o parte a activităţii de aplicare a legii penale, individualizarea judicioasă nu se poate realiza decât în condiţiile şi în limitele stabilite de lege, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Individualizarea judiciară constituie o operaţiune prin care pedeapsa trebuie să reflecte evaluarea coroborată a tuturor elementelor care caracterizează o cauză, în acest sens fiind necesară examinarea şi reţinerea aspectelor semnificative din starea de fapt, instanţa trebuia să reţină starea de fapt şi încadrarea juridică în mod corect astfel încât pedepsele stabilite să fie într-un cuantum corespunzător criteriilor stabilite de art. 72 C. pen.

La stabilirea modalităţii de executare şi la aplicarea pedepselor trebuie avute vedere atât împrejurările în care au fost săvârşite faptele, cât şi datele care îl caracterizează pe inculpat, iar referitor la acestea, în raport cu prevederile art. 72 C. pen., la stabilirea pedepselor, cât şi la executarea lor, instanţa trebuie să ia în considerare atât gradul concret de pericol social al faptelor săvârşite, cât şi datele personale ale inculpatului astfel încât pedeapsa să fie de natură a contribui la realizarea funcţiilor şi a scopului acesteia, prevăzute de art. 52 C. pen., adică prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială, iar executarea pedepsei să nu cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana inculpatului.

În considerarea dispoziţiilor legale menţionate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele au avut în vedere că inculpaţii sunt persoane tinere, fără antecedente penale, doi dintre aceştia, respectiv I.M.R. şi M.C. sunt studenţi, inculpatul I.M.R. la Facultatea de Mecanică, conform actelor depuse la dosar şi că în prezent este plecat la muncă în Anglia, potrivit contractului de muncă depus la dosar. Aşa fiind, contrar susţinerilor formulate de Parchet se apreciază că în mod corect s-au reţinut în favoarea inculpaţilor circumstanţele judiciare prev. de art. 74 lit. a) C. pen., cu consecinţa reducerii pedepselor sub limita minimă prevăzută de lege.

Referitor la modalitatea de executare a pedepselor aplicate acestora s-a apreciat corespunzător în ceea ce-l priveşte pe inculpatul I.M.R., că scopul preventiv educativ al pedepsei poate fi atins prin suspendarea condiţionată a executării acesteia, fiind îndeplinite cerinţele prev. de art. 81 şi 82 C. pen., iar în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi doi inculpaţi respectiv O.G.I. şi M.C., scopul pedepsei prev. de art. 52 C. pen. poate fi atins prin suspendarea pedepselor sub supraveghere în condiţiile art. 86¹ şi 86² C. pen.

Pentru considerentele arătate, cum nici din oficiu nu s-au ivit motive de ordine publică care să atragă casarea hotărârii recurate, în temeiul disp.art. 385¹⁵ pct. 2 lit. b) C. proc. pen. urmează a respinge recursurile declarate în cauză, ca nefondate, a menţine ca legală şi temeinică decizia penală nr. 209 din 21 octombrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Văzând dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., urmează a obliga recurenţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Conform dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului formulat de Parchet vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova şi recurenţii intimaţi inculpaţi O.G.I. şi M.C. împotriva deciziei penale nr. 209 din 21 octombrie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurenţii intimaţi inculpaţi O.G.I. şi M.C. la plata sumei de câte 275 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat din care suma câte 75 RON reprezentând onorariul parţial, cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat I.M.R., în sumă de 300 RON se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte vătămată F.M. în sumă de 150 RON se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Craiova, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 octombrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 3378/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3407/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie... →

ICCJ. Decizia nr. 3400/2012. Penal. Pornografia infantilă (Legea 678/2001 art. 18). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3400/2012. Penal. Pornografia infantilă (Legea 678/2001 art. 18). Recurs