ICCJ. Decizia nr. 3475/2012. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Dosar nr. 6739/1/2012

Decizia nr. 3475/2012

Şedinţa publică din 25 octombrie 2012

Asupra recursului de faţă

În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea de şedinţa din data de 22 octombrie 2012, pronunţata de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, în dosarul nr. 375/42/2012 a admis cererile formulate de inculpaţii C.C.M., şi T.G., ambii în prezent deţinuţi în Penitenciarul Mărgineni.

În temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen., a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpaţilor C.C.M. şi T.G. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, pe toată durata procesului penal.

În temeiul art. 145¹ alin. (2) raportat la art. 145 alin. (1¹) C. proc. pen. a impus inculpatului C.C.M. ca pe durata măsurii de a nu părăsi ţara să respecte următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, respectiv la Poliţia comunei Filipeştii de Pădure, judeţul Prahova, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme.

În temeiul art. 145¹ alin. (2) rap la art. 145 alin. (1¹) C. proc. pen. a impus inculpatului T.G. ca pe durata măsurii obligării măsurii de a nu părăsi ţara să respecte următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, respectiv la Poliţia comunei Floreşti, judeţul Prahova, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;

c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 145 alin. (2²) C. proc. pen. a atras atenţia inculpaţilor că, în caz de încălcare cu rea credinţă a măsurii sau a obligaţiilor ca le revin, se va lua faţă de aceştia măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea în libertate, de îndată, a inculpaţilor:

- C.C.M., de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/U emis la data de 22 martie 2012 de Curtea de Apel Ploieşti - secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul penal nr. 213/42/2012 şi

- T.G., de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 4/U emis la data de 22 martie 2012 de Curtea de Apel Ploieşti - secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul penal nr. 213/42/2012, dacă nu sunt reţinuţi sau arestaţi în altă cauză.

Curtea a constat că, cererile formulate de inculpaţi de înlocuire a măsurii arestării preventive sunt întemeiate şi a reţinut că, în conformitate cu art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.

Arestarea preventivă în care au fost plasaţi inculpaţii de circa 7 luni a fost necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care avea prioritate în raport de interesul privat al inculpaţilor în faza de urmărire penală fiind justificată de asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal - art. 136 alin. (1) teza I C. proc. pen. adică pentru a permite organelor de anchetă să identifice participanţii, persoanele vătămate, martorii, să cunoască întreaga dimensiune a activităţii potenţial ilicite, astfel încât cercetarea să se desfăşoare în mod complet şi cu celeritate.

Aceste aspecte, s-a reţinut de instanţa de fond, nu mai sunt relevante, în condiţiile în care de la sesizarea instanţei-15 mai 2012 până la termenul de judecată acordat cauzei la 2 noiembrie 2012, nu s-a reuşit începerea cercetării judecătoreşti datorită deficienţelor actului de sesizare, semnalate repetat sub formă de excepţii de inculpaţi, referitoare la corecta stabilire a cadrului procesual, citarea şi chemarea în proces a persoanelor vătămate precum şi precizarea întinderii pagubei pretins încercate de acestea, comunicarea actului de inculpare spre luare la cunoştinţă de inculpaţii aflaţi în arest preventiv, astfel cum rezultă din încheierile de şedinţă prin care s-au luat măsurile procesuale pregătirii etapei judecăţii în primă instanţă.

Instanţa a avut în vedere că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul instituind garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive. Pe de o parte, în reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere. Pe de altă parte, detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Curtea a reţinut totodată că, din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 5 paragraful 3 consacră dreptul oricărei persoane arestate sau deţinute, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, de a fi judecate într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

În sfârşit, Curtea a apreciat că atât activitatea organelor de anchetă, cât şi a instanţelor de judecată, va fi mult mai eficientă şi se va concentra cu precădere asupra fondului cauzei prin cercetarea inculpaţilor în stare de libertate, în speţă obligaţiile impuse acestora constituind suficiente garanţii ale prezenţei în faţa organelor judiciare şi a asigurării celerităţi desfăşurării procesului penal.

Împotriva acestei încheieri de şedinţă a declarat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, dosarul fiind înregistrat pe rolul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 23 octombrie 2011 sub nr. 6739/1/2012.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public ale apărătorilor intimaţilor inculpaţi, precum şi ultimul cuvânt al fiecărui inculpat au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin prisma dispoziţiilor prevăzute de art. 385⁶ C. proc. pen., înalta Curte constată recursul ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:

Subliniind funcţionalitatea măsurilor preventive, art. 136 C. proc. pen. arată că acestea se iau pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecarea cauzei.

Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că la menţinerea unei persoane în detenţie, instanţele de judecată trebuie să se raporteze atât la gravitatea faptei pentru care sunt cercetate,cât şi la alte circumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza N.C. Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968).

În ceea ce priveşte temeinicia cererii formulată de inculpaţii C.C.M. şi T.G., de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, Curtea constată următoarele: inculpaţii sunt cercetaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave, precum şi de infracţiunii de corupţie, infracţiuni care au impact social deosebit asupra valorilor şi relaţiilor sociale, ce formează conceptul de ordine publică. În ceea ce priveşte natura şi pericolul social al infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii, este adevărat că - în măsura în care se va dovedi că ele există şi au fost comise cu vinovăţie de aceştia - sunt grave, dar natura şi gravitatea faptelor nu pot constitui criterii care determine respingerea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventiva cu o alta măsura preventiva, care asigura in condiţiile de fata scopul instituit de lege masurilor preventive, respectiv asigurarea desfăşurării procesului penal in bune condiţii pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecarea cauzei, cu atât mai mult cu cât, o dată cu trecerea timpului rezonanţa socială negativă a faptelor se estompează.

A considera că o persoană acuzată de fapte de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv şi menţinută în această stare până la soluţionarea fondului cauzei sau până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, care eventual s-ar pronunţa în cauză, fără posibilitatea de a fi înlocuita aceasta măsura cu o alta măsura preventiva în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar legii.

Pe de altă parte, regula respectării libertăţii individuale stabilită în art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, consacrată, aşa cum s-a arătat şi de legislaţia internă, inclusiv la nivel constituţional, permite derogări, numai în cazuri excepţionale care reclamă protejarea interesului public.

Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracţiuni, nu poate constitui un motiv pertinent şi suficient pentru refuzul de admitere a unei asemenea cereri, decât dacă, indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate ordinea publică, ar fi realmente ameninţată.

Natura faptelor, gravitatea şi efectele lor nu justifică în sine necesitatea continuării prevenţiei în lipsa unor fapte care să demonstreze că eliberarea acuzatului ar aduce cu adevărat prejudicii ordinii publice.

În cauză, s-a constatat că măsura arestării preventive a fost luată, invocându-se ca temei dispoziţiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., însă, cum în dosar nu s-au identificat elemente de natură a contura intenţia inculpaţilor ca odată puşi în libertate, să zădărnicească aflarea adevărului în oricare din variantele art. 148 lit. b) C. proc. pen., pe de o parte, iar pe de alta, că pericolul social concret pentru ordinea publică nu mai poate fi suficient legitimat de motivele invocate iniţial, fiindcă după circa 7 luni, numai suspiciunea-îndreptăţită, a comiterii unor infracţiuni, nu constituie un argument relevant pentru privarea de libertate decât prin încălcarea dreptului constituţional la libertate şi a prezumţiei de nevinovăţie ca şi componentă esenţială a unei proceduri judiciare echitabile.

În contextul elementelor ce circumstanţiază cauza de fată, a aspectelor ce ţin de persoana inculpaţilor şi de tratamentul juridic diferenţiat de care ceilalţi doi inculpaţi (care au fost arestaţi preventiv) beneficiază în prezent, de stadiul procesual în care acest dosar penal se află, măsura preventivă dispusă în urmă cu aproximativ 8 luni nu mai poate fi considerată necesară într-o societate democratică şi nici proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia fiindcă potrivit jurisprudenţei dezvoltate de Curtea de la Strasbourg prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăţi democratice, în special preeminenţa dreptului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii de mişcare a unei persoane dar numai cu respectarea principiului proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată or, durata de timp substanţială scursă de la luarea măsurii faţă de inculpaţi, coroborată cu estomparea considerabilă a stării de insecuritate în rândul colectivităţii din care inculpaţii fac parte, odată cu trecerea timpului, precum finalizarea urmăririi penale se constituie în tot atâtea argumente ce întăresc convingerea că măsura preventivă nu mai este proporţională cu situaţia ce a determinat dispunerea ei.

Întrucât starea de libertate a persoanei este cea firească, Codul de procedură penală a prevăzut regula că în cadrul procesului penal trebuie să existe modalităţi şi forme care să permită persoanei arestate să ceară şi să obţină, dacă sunt întrunite condiţiile legale, înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, conform art. 5 C. proc. pen.

În consecinţă, constatând că nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii şi apreciind încheierea recurată ca fiind temeinică şi legală, constatând nefondate criticile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, în baza art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva încheierii de şedinţă din data de 22 octombrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, pronunţată în dosarul nr. 375/42/2012, privind pe intimaţii inculpaţi C.C.M. şi T.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva încheierii din 22 octombrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, pronunţată în dosarul nr. 375/42/2012, privind pe inculpaţii C.C.M. şi T.G.

Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat C.C.M. în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului parchetului, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 octombrie 2012

OPINIE SEPARATĂ

Asupra recursului penal de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din 22 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosar nr. 375/42/2012 s-au admis cererile formulate de inculpaţii C.C.M. şi T.G. şi în temeiul art. 139 alin. (1) C. proc. pen. s-a înlocuit măsura arestării preventive a inculpaţilor cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara pe toată durata procesului penal.

În temeiul art. 145¹ alin. (2) raportat la art. 145 alin. (1¹) C. proc. pen. s-a impus inculpatului C.C.M. ca pe durata măsurii de a nu părăsi ţara să respecte următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

În temeiul art. 145¹ alin. (2) rap la art. 145 alin. (1¹) C proc. pen. s-a impus inculpatului T.G. ca pe durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, acesta să respecte următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei;

d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 145 alin. (2²) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpaţilor că, în caz de încălcare cu rea credinţă a măsurii sau a obligaţiilor ce le revin, se va lua faţă de aceştia măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea în libertate, de îndată, a inculpaţilor C.C.M. şi T.G., dacă nu sunt reţinuţi sau arestaţi în altă cauză.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că art. 136 alin. (1) C. proc. pen. , stabileşte că, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă, iar în alin. (8) al aceluiaşi articol sunt enumerate exemplificativ criteriile în raport de care organul judiciar alege măsura ce urmează a fi luată, respectiv:scopul acesteia, gradul de pericol social al infracţiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.

Pe de o parte, în reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.

Pe de altă parte, detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 5 paragraful 3, consacră dreptul oricărei persoane arestate sau deţinute, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, de a fi judecate într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, instanţa de contencios european a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară procedura judiciară, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

În acest sens Curtea Europeană a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.

Raportând datele cauzei deduse judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Curtea a considerat că la acest moment procesual, cererile celor doi inculpaţi de înlocuire a măsurii arestării preventive cu alte măsuri preventive mai puţin restrictive de libertate sunt justificate, fiindcă scopul urmăririi penale a fost îndeplinit, prin finalizarea anchetei şi trimiterea în judecată a infractorilor, iar desfăşurarea procedurii judiciare în primă instanţă nu impune necesitatea privării de libertate a acestor doi inculpaţi.

S-a reţinut, de asemenea, că detenţia lor provizorie nu mai poate fi considerată legitimă chiar dacă perioada arestării preventive nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului câtă vreme ceilalţi doi inculpaţi, arestaţi preventiv la aceeaşi dată - 22 martie 2012 de Curtea de Apel Ploieşti - şi care au fost trimişi în judecată fiind acuzaţi de o pluralitate de infracţiuni cel puţin similare cu cele imputate inculpaţilor C.C.M. şi T.G., au fost eliberaţi în cursul procedurii, arestul lor preventiv fiind înlocuit cu o măsură restrictivă de libertate mai puţin severă dispusă de instanţa supremă, astfel cum s-a arătat.

În plus, arestarea preventivă în care au fost plasaţi inculpaţii de circa 7 luni a fost necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care avea prioritate în raport de interesul privat al inculpaţilor în faza de urmărire penală fiind justificată de asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal - art. 136 alin. (1) teza I C. proc. pen. - adică pentru a permite organelor de anchetă să identifice participanţii, persoanele vătămate, martorii, să cunoască întreaga dimensiune a activităţii potenţial ilicite, astfel încât cercetarea să se desfăşoare în mod complet şi cu celeritate.

Aceste aspecte nu mai sunt relevante actualmente, în condiţiile în care de la sesizarea instanţei-15 mai 2012 şi până la termenul de judecată acordat cauzei la 2 noiembrie 2012, nu s-a reuşit începerea cercetării judecătoreşti datorită deficienţelor actului de sesizare, semnalate repetat sub formă de excepţii de inculpaţi, referitoare la corecta stabilire a cadrului procesual, citarea şi chemarea în proces a persoanelor vătămate precum şi precizarea întinderii pagubei pretins încercate de acestea, comunicarea actului de inculpare spre luare la cunoştinţă de inculpaţii aflaţi în arest preventiv, astfel cum rezultă din încheierile de şedinţă prin care s- au luat măsurile procesuale pregătirii etapei judecăţii în primă instanţă.

S-a mai reţinut că nu se poate imputa inculpaţilor trimişi în judecată că temporizarea activităţii în primă instanţă s-ar datora comportamentului lor, ci celui al autorităţii judiciare care avea obligaţia să formuleze o acuzaţie clară, expresă şi detaliată de natură a permite exercitarea de către inculpat a dreptului la apărare în toate componentele sale, inclusiv a celui de a beneficia de procedura simplificată de judecată prevăzută de art. 320¹ C proc. pen.

În egală măsură, potrivit dispoziţiilor art. 5 din C.E.D.O., orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.

De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţie.

Potrivit acestora, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.

Cum în dosar nu s-au identificat elemente de natură a contura intenţia inculpaţilor ca odată puşi în libertate, să zădărnicească aflarea adevărului în oricare din variantele art. 148 lit. b) C. proc. pen., pe de o parte, iar pe de alta, că pericolul social concret pentru ordinea publică nu mai poate fi suficient legitimat de motivele invocate iniţial, fiindcă după circa 7 luni, numai suspiciunea-îndreptăţită, a comiterii unor infracţiuni, nu constituie un argument relevant pentru privarea de libertate decât prin încălcarea dreptului constituţional la libertate şi a prezumţiei de nevinovăţie ca şi componentă esenţială a unei proceduri judiciare echitabile.

În contextul elementelor ce circumstanţiază cauza de faţă, a aspectelor ce ţin de persoana inculpaţilor şi de tratamentul juridic diferenţiat de care ceilalţi doi inculpaţi (care au fost arestaţi preventiv) beneficiază în prezent, de stadiul procesual în care acest dosar penal se află, măsura preventivă dispusă în urmă cu aproximativ 8 luni nu mai poate fi considerată necesară într-o societate democratică şi nici proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia fiindcă potrivit jurisprudenţei dezvoltate de Curtea de la Strasbourg prevederile aplicabile într-un stat trebuie să respecte pe cât posibil valorile unei societăţi democratice, în special preeminenţa dreptului.

În acelaşi timp, autorităţile judiciare naţionale pot dispune restrângerea libertăţii de mişcare a unei persoane dar numai cu respectarea principiului proporţionalităţii măsurii şi a scopului pentru care aceasta a fost aplicată or, durata de timp substanţială scursă de la luarea măsurii faţă de inculpaţi, coroborată cu estomparea considerabilă a stării de insecuritate în rândul colectivităţii din care inculpaţii fac parte, odată cu trecerea timpului, precum finalizarea urmăririi penale se constituie în tot atâtea argumente ce întăresc convingerea că măsura preventivă nu mai este proporţională cu situaţia ce a determinat dispunerea ei.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti criticând-o ca fiind netemeinică întrucât nu au intervenit temeiuri noi care să justifice înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, astfel că în raport de complexitatea cauzei, de natura infracţiunilor săvârşite, de activitatea infracţională desfăşurată, de atitudinea inculpaţilor de comportamentul autorităţilor dar şi de durata măsurii arestării preventive luată faţă de aceştia nu se impunea admiterea cererilor formulate de inculpaţi.

S-a solicitat admiterea recursului declarat în cauză, casarea în parte a hotărârii atacate şi rejudecând respingerea cererilor de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara formulată de inculpaţii C.C.M. şi T.G. ca fiind neîntemeiate.

Recursul este fondat.

Examinând hotărârea atacată, actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate de procuror şi a dispoziţiilor art. 385¹ alin. (1) lit. e) C. proc. pen. cu referire la art. 141 şi art. 160^b C. proc. pen. precum şi din oficiu potrivit art. 386⁶ alin. (3) C. proc. pen. în limita investirii sale referitoare la măsura preventive menţionată, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în opinie separată constată că recursul procurorului este fondat pentru următoarele considerente:

Prin rechizitoriul nr. 613/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, inculpatul T.G. a fost trimis în judecată, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), alin. (4) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), infracţiunii prev. de art. 61 din Legea nr. 78/2000 şi pentru art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 33 lit. a) C. pen., reţinându-se în sarcina sa că, în luna septembrie 2010, împreună cu inculpatul C.C.M. , cu învinuiţii N.G.C., C.D. şi B.F., a sustras o parte din conducta de transport produse petroliere şi din stâlpii de susţinere a acesteia, pe raza comunei Băneşti, jud. Prahova, conducta aparţinând SC P. SA Ploieşti, cauzând un prejudiciu în valoare de 548.004 lei, prejudiciu nerecuperat şi că în perioada decembrie 2010 - ianuarie 2011, cu ajutorul oferit de inculpaţii I.C.P. (primar al comunei Băneşti, jud Prahova), V.E.G. (inginer în cadrul SC O.M.V. P. SA) şi învinuitul D.I. (director al SC C.P.B. SA), împreună şi cu inculpatul C.C.M. şi învinuiţii C.D. şi B.F. a sustras conducta inactivă de alimentare cu apă reziduală 10 3/4 ţoii x 16 km. Rafinărie Câmpina, înregistrată în patrimoniul SC O.M.V. P. SA sub nr. de inventar 35015170, cauzând astfel un prejudiciu în sumă de 604.291,59 lei, nerecuperat.

S-a mai reţinut că, la data de 29 decembrie 2010, acesta i-a dat inculpatului I.C.P., primar al comunei Băneşti, jud. Prahova, suma de 5.000 lei pentru a-şi trafica influenţa pe lângă agentul de poliţie P.C. din cadrul Postului de Poliţie Băneşti, jud. Prahova, în sensul ca aceasta să nu îşi exercite corespunzător atribuţiunile de serviciu pe linia menţinerii ordinii publice în raza de competenţă, mai exact de a nu constata faptele de sustragere comise de inculpatul T.G. şi alţii.

Totodată s-a reţinut că în luna februarie 2012, împreună cu inculpaţii C.C.M. şi D.M.C. inculpatul T.G. a sustras de pe raza comunei Floreşti, trei rezervoare metalice aparţinând SC F. SA Bucureşti, cauzând un prejudiciu în sumă de 31.602,17 lei, nerecuperat.

În sarcina inculpatului C.C.M. s-a reţinut săvârşirea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), alin. (4) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) C. pen. şi a infracţiunii prev. de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că în luna septembrie 2010, împreună cu inculpatul T.G., cu învinuiţii N.G.C., C.D. şi B.F., a sustras o parte din conducta de transport produse petroliere şi din stâlpii de susţinere a acesteia, pe raza comunei Băneşti, jud. Prahova, conducta aparţinând SC P. SA Ploieşti, cauzând un prejudiciu în valoare de 548.004 lei, nerecuperat.

În perioada decembrie 2010 - ianuarie 2011, cu ajutorul oferit de inculpaţii I.C.P. (primar al comunei Băneşti, jud. Prahova), V.E.G. (inginer în cadrul SC O.M.V. P. SA) şi de învinuitul D.I. (director al SC C.P.B. SA), împreună cu inculpatul T.G. şi învinuiţii C.D. şi B.F. a sustras conducta inactivă de alimentare cu apă reziduală 10 3/4 ţoii x 16 km. Rafinărie Câmpina, înregistrată în patrimoniul SC O.M.V. P. SA, cauzând un prejudiciu în sumă de 604.291,59 lei, nerecuperat. S-a mai reţinut că în luna februarie 2012, împreună cu inculpaţii T.G. şi D.M.C. acesta a sustras de pe raza comunei Floreşti, trei rezervoare metalice aparţinând SC F. SA Bucureşti, cauzând un prejudiciu în sumă de 31.602,17 lei, nerecuperat.

Măsura arestării preventive a fost dispusă faţă de intimaţii inculpaţi prin încheierea din Camera de consiliu a Curţii de Apel Ploieşti, la data de 22 martie 2012 şi prelungită prin încheieri succesive.

Prin încheierea din 4 octombrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în temeiul art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor C.C.M. şi T.G. şi s-a dispus menţinerea acesteia.

În motivarea soluţiei de menţinere a măsurii arestării preventive a inculpaţilor, instanţa a reţinut că în intervalul scurs de la luarea măsurii arestării preventive şi până la momentul soluţionării legalităţii şi temeiniciei acesteia conform dispoziţiilor legale sus-menţionate nu au fost identificate date noi care să justifice revocarea sau înlocuirea acesteia cu o măsură mai puţin restrictivă de libertate.

La termenul din 15 octombrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti sesizată fiind cu cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de inculpaţii C.C.M. şi T.G., a admis cererile astfel formulate şi a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.

Prin decizia penală nr. 3373 din 19 octombrie 2012 înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul penal nr. 6618/1/2012, a admis recursul declarat de procuror şi, casând încheierea recurată, pe fond a respins cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive formulate de cei doi inculpaţi.

În aceste condiţii, la data de 22 octombrie 2012, inculpaţii C.C.M. şi T.G. au formulat noi cereri de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv ţara.

Prin încheierea recurată, Curtea de Apel Ploieşti a admis cererile formulate de inculpaţi în condiţiile arătate şi a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede, în art. 5 paragraful 3 că „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.

Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere".

Durata rezonabilă a detenţiei conform art. 5 paragraful 3 se apreciază în concret, instanţele naţionale având obligaţia să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe şi, întrucât persistenţa motivelor plauzibile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, aceasta trebuie să evidenţieze existenţa, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârşirii unor noi infracţiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorităţi prin sublinierea complexităţii.

La art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei ocupaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (.)".

Termenul rezonabil al arestării preventive în cursul judecăţii în apel şi în recurs se examinează prin prisma art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ţinând seama de criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, constând în complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi al autorităţilor.

În cazul în care instanţa de judecată constată că, în raport cu criteriile menţionate, termenul rezonabil al arestării preventive a fost încălcat în cursul judecăţii în apel sau în recurs, aceasta poate dispune, conform art. 139 alin. (1) C. proc. pen. înlocuirea măsurii arestării preventive luată în temeiul art. 148 alin. (1) lit. f) cu măsura privind obligarea de a nu părăsi localitate, conferind încălcării termenului rezonabil al arestării preventive semnificaţia schimbării temeiului care a determinat luarea măsurii, prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi anume, a condiţiei referitoare la pericolul concret pentru ordinea publică.

În contextul concret al prezentei cauze, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în opinie separată consideră că instanţa de apel prin hotărârea pronunţată, în mod neîntemeiat, în baza dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen. a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată faţă de intimaţii inculpaţi cu măsura obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 145¹ C. proc. pen.

În speţa de faţă, în raport de infracţiunile deduse judecăţii (infracţiuni de furt cu consecinţe deosebit de grave), de modalitatea de comitere a acestor fapte, aşa cum sunt reţinute în actul de sesizare, de pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracţiuni, se poate aprecia, în mod evident, că în cauză se justifică menţinerea arestării preventive faţă de cei doi inculpaţi.

În lipsa oricăror modificări intervenite în privinţa temeiurilor care au condus la menţinerea măsurii arestării preventive apare evident neîntemeiată cererea de înlocuire a acestei măsuri cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Cum în cauză de la termenul din 15 octombrie 2012, până la cel din 22 octombrie 2012 nu s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri astfel cum prevăd dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. pen., soluţia instanţei este nefondată.

Mai mult, se poate constata că în sarcina acestora s-a reţinut la luarea măsurii arestării preventive s-au reţinut şi dispoziţiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., în sensul că au încercai zădărnicirea aflării adevărului prin influenţarea unui martor, martorul B.F.

Totodată, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul C.C.M. s-a reţinut prin actul de inculpare că, acesta a săvârşit infracţiunile din prezenta cauză cu reţinerea recidivei prev. de art. 37 lit. a) C. pen., iar inculpatul T.G. deşi în prezent este reabilitat a suferit o condamnare tot pentru acelaşi gen de infracţiuni (tentativă la furt calificat). In ceea ce priveşte durata rezonabilă a măsurii arestării preventive, în conformitate şi cu jurisprudenţa C.E.D.O., fiind totuşi un element de natură pur subiectivă, prin natura sa, pentru a verifica dacă aceasta a fost depăşită, este necesar sa ne raportăm unor elemente de natură concretă, cu referinţă strictă la particularităţile acestei speţe.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, cu titlu de exemplu, cauza Slezevicius contra Lituaniei sau cauza Tudorache contra României), caracterul rezonabil al procedurilor în materia penală se apreciază în justiţie în funcţie de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului şi comportamentul autorităţilor.

În cauza de faţă, infracţiunile deduse judecăţii sunt pedepsite cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 10 şi 20 ani, iar prin activitatea infracţională, modalitatea de comitere, numărul de participanţi poate fi considerată o cauză complexă.

În ceea ce priveşte atitudinea inculpaţilor, aceştia nu au recunoscut săvârşirea faptelor reţinute, mai mult au încercat să îngreuneze desfăşurarea urmăririi penale, prin influenţarea unui martor.

În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, respectiv al instanţei de judecată, dedus din modul în care gestionează cercetării întreprinse în cauză, se observă că acesta este conform exigenţelor statuat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar în mare măsură, cercetarea judecătorească nu a putut fi demarată şi datorită unor diverse cereri, excepţii invocate de inculpaţii din prezenta cauză.

Faţă de aceste considerente, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în opinie separată, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C. proc. pen. va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti împotriva încheierii din 22 octombrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia p enală şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa în parte hotărârea atacată şi rejudecând, va respinge cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive a intimaţilor inculpaţi ca neîntemeiate.

← ICCJ. Decizia nr. 1302/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 4141/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... →

ICCJ. Decizia nr. 3475/2012. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3475/2012. Penal. înlocuirea măsurii preventive (art. 139 C.p.p.). Recurs