ICCJ. Decizia nr. 3488/2012. Penal. Infracţiuni la legea privind mărcile şi indicaţiile geografice (Legea 84/1998). Recurs

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3488/2012

Dosar nr. 4443/117/2010

Şedinţa publică din 30 octombrie 2012

Asupra recursurilor penale de faţă;

Prin sentinţa penală nr. 395 din 13 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de partea vătămată SC D. SRL Cluj-Napoca prin apărătorul său ales, din infracţiunile de contrafacere de marcă şi concurenţă neloială, prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 modif. prin O.U.G. nr. 190/2005 cu art. 13 C. pen. şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991 în infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1) C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de concurenţă neloială prev. de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991 în infracţiunea de concurenţă neloială prev. de art. 86 din Legea nr. 84/1998 cu art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen. s-a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului S.l.V., pentru săvârşirea infracţiunii de concurenţă neloială, prev. de art. 86 din Legea nr. 84/1998 cu art. 13 C. pen., plângerea fiind tardiv introdusă.

În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen. s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea vătămată SC D. SRL Cluj-Napoca.

În baza art. 192 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. a obligat partea vătămată SC D. SRL Cluj-Napoca la plata sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

A fost condamnat inculpatul la pedeapsa de: 3 (trei) luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de contrafacere de marcă, prev. de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 cu art. 13 C. pen.

În baza art. 81, 82 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 3 luni.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza II C. pen., începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la terminarea executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. ultim C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

În baza art. 14, 346 C. proc. pen. şi art. 85 din Legea nr. 84/1998 s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea vătămată SC D. SRL Cluj-Napoca şi a obligat pe inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC T.P.N. SRL Cluj-Napoca să plătească acesteia despăgubiri civile în sumă de 35000 RON.

În baza art. 163 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. s-a dispus instituirea sechestrului asigurător până la concurenţa sumei de 35000 RON, asupra cotei devălmaşe aparţinând inculpatului S.l.V., din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. A.V., jud. Cluj, înscris în CF AA, nr. top. XX.

În baza art. 193 alin. (2) C. proc. pen. a obligat pe inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC T.P.N. SRL Cluj-Napoca să plătească părţii vătămate SC D. SRL Cluj-Napoca cheltuieli judiciare în sumă de 7000 RON reprezentând onorariul avocaţial parţial.

În baza art. 191 C. proc. pen. a obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente SC T.P.N. SRL Cluj-Napoca la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în sumă de 600 RON.

Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că la data de 25 mai 2009 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, o plângere penală formulată de către SC D. SRL Cluj-Napoca, prin reprezentantul său B.V., împotriva inculpatului S.l.V. în calitate de administrator al SC T.P.N. SRL Cluj-Napoca, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 215 alin. (2) C. pen., art. 5 lit. a) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi art. 83 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

În susţinerea acestei plângeri, s-a arătat că în mod continuu, inculpatul foloseşte însemnele mărcii D. prin prestarea de servicii de taximetrie, care formează obiectul principal de activitate al firmei sale, fără autorizare scrisă, deci fără consimţământul titularului mărcii, care desfăşoară acelaşi gen de servicii către beneficiari, această conduită fiind contrară practicilor loiale în activitatea comercială şi având aptitudinea de a induce în eroare consumatorii, beneficiarii acestor servicii.

De precizat este faptul că între reprezentanţii celor două societăţi amintite, respectiv inculpatul S.l.V. şi numitul B.V. există de mai mult timp un conflict privind dreptul de folosire a mărcii D. în activitatea de taximetrie desfăşurată de cele două societăţi.

Parte vătămată SC D. SRL Cluj-Napoca, administrată de către asociatul unic B.V., a fost înregistrată la ORC Cluj sub nr. J12/2729 din 04 septembrie 1991, suferind în timp, până în anul 2003, modificări sub aspectul denumirii firmei (respectiv R. SRL - până în anul 1992, R.T. SRL - până la data de 30 aprilie 1999 şi D.R.T. SRL - până în anul 2003, când a devenit SC D. SRL).

La data de 27 noiembrie 2000 SC D.R.T. SRL Cluj-Napoca a depus la O.S.I.M. cerere de înregistrare a mărcii individuale verbale „D.", pentru clasa de servicii 39, respectiv „transport auto de mărfuri şi persoane, depozitare de mărfuri, organizare de călătorii, servicii de taximetrie", ulterior constituindu-se depozitul naţional reglementar nr. M2000/05050. Firma în discuţie, cu consimţământul titularului D.C. AG, în condiţiile Legii nr. 84/1998, a obţinut certificatul de înregistrare pentru marca „D.", având nr. 48868/2000, pentru o perioadă de 10 ani, cu începere de la data de 27 noiembrie 2000.

Prin acest certificat de înregistrare SC D. SRL a obţinut protecţie şi exclusivitate pe teritoriul României pentru clasa de servicii 39, al cărei conţinut a fost arătat anterior, fiind prin urmare singura firmă îndreptăţită să folosească marca D. în derularea obiectului de activitate, care în principal se axează pe prestarea de servicii de taximetrie.

Concret, SC D. SRL Cluj-Napoca, şi-a materializat dreptul său exclusiv asupra mărcii D. prin aplicarea pe autovehiculele deţinute şi pe cele destinate prestării de servicii de taximetrie, în baza unor contracte de colaborare sau de prestări servicii de dispecerat încheiat cu terţii, respectiv pe cupolele şi pe portierele acestor mijloace de transport a însemnului mărcii D. Pe portiere s-au aplicat autocolante ce conţin inscripţia mărcii D. scrisă cu alb pe fond de culoare roşie, alături de numărul de apel YYY.

Pe de altă parte, inculpatul S.l.V. este asociat şi administrator al SC T.P.N. SRL Cluj-Napoca începând cu data de 30 ianuarie 2003, corespunzătoare datei înregistrării acestei firme în registrul comerţului (J12/208/2003), obiectul principal de activitate fiind transportul cu taxiuri. În perioada 1999-2006 inculpatul a fost asociat şi administrator la firma T.D.C. SRL, care a fost înregistrată la O.R.C. sub nr. J12/3098 din 02 octombrie 1991 şi care a fost cesionată în anul 2006 numitului D.R.M.

La data de 12 decembrie 2000, deci ulterior datei când partea vătămată SC D. SRL Cluj-Napoca, administrată de către B.V., a înregistrat la O.S.I.M. cererea pentru marca D., inculpatul S.l.V. în numele SC T.D.C. SRL a înregistrat la rândul său la O.S.I.M. marca D., înregistrarea acestei mărci fiind anulată însă prin sentinţa civilă nr. 236 din 16 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti. O.S.I.M. a înscris anularea mărcii D.C. aparţinând societăţii inculpatului, în Registrul National al Mărcilor şi a publicat acţiunea anulării mărcii în B.O.P.I. nr. RR/2006.

În acest context, inculpatul S.l.V. a declanşat o serie de procese civile prin care a urmărit ca şi firma părţii vătămate să piardă calitatea de titular al mărcii D.

Astfel, în luna iunie 2006 a promovat la Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, o acţiune prin care a solicitat anularea înregistrării mărcii D., clasa 39, invocând reaua-credinţă a părţii vătămate în demararea procedurii de dobândire a mărcii. Acţiunea promovată de inculpat în calitate de asociat şi administrator al SC T.D.C. SRL a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 419 din 14 martie 2007 emisă de Tribunalul Bucureşti. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 224 A, pronunţată la data de 28 septembrie 2007, a respins ca nefondat apelul declarat de către SC T.D.C. SRL, prin reprezentantul S.l.V.

Recursul declarat în cauză de către acesta a fost de asemenea respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 8170 din 05 decembrie 2008 emisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cercetările ce au avut loc, urmare a plângerii formulate la data de 25 mai 2009, au demonstrat că, în toată perioada februarie 2003 - august 2009, pe fondul derulării acţiunilor civile ce au avut loc, inculpatul S.l.V. a derulat activităţi de taximetrie prin firmele pe care Ie-a condus în calitate de asociat şi administrator, respectiv prin SC T.D.C. SRL şi SC T.P.N. SRL Cluj-Napoca, folosind neautorizat însemnele mărcii D. (cea din urmă firmă la rândul ei a suferit modificări sub aspectul numelui comercial, care iniţial a fost SC T.D.P.N. SRL).

Interzicerea folosirii semnului distinctiv D., a prestării, oferirii de servicii de taximetrie sub acest semn, a aplicării semnului distinctiv D. pe cupolele şi caroseriile autovehiculelor folosite de firma inculpatului s-a dispus oficial prin sentinţa comercială nr. 2461 din 17 iunie 2009, pronunţată de către Tribunalul Comercial Cluj, însă abia în luna august 2009 inculpatul S.l.V. a hotărât schimbarea inscripţiei mărcii D. de pe cupolele şi caroseriile maşinilor, destinate a fi folosite în activitatea de taximetrie, cu denumirea „N.".

Inculpatul S.l.V. la nivel declarativ, cu ocazia audierii sale pe parcursul procesului penal, a susţinut că nu se face vinovat de comiterea infracţiunilor pentru care este cercetat, în condiţiile în care a înregistrat la Registrul Comerţului Cluj denumirea T.D.C., la acel moment fiind singurul utilizator al denumirii D. de pe piaţă. A mai susţinut inculpatul că din această cauză, s-a socotit îndreptăţit să folosească în continuare denumirea D., mai ales că prin acţiunile în justiţie întreprinse a încercat să dovedească acest lucru, iar în momentul în care Tribunalul Cluj a pronunţat prin sentinţa comercială nr. 2461/2009 în sensul interzicerii folosirii de către SC T.D.P.N. SRL a semnului distinctiv D. s-a conformat, îndepărtând de pe cupole ori caroserii semnul distinctiv D.

Aşadar, această folosire a însemnului mărcii D., neautorizată de către titular, îndelungată şi continuă, în activitatea de taximetrie prestată prin firma sa, a fost recunoscută de către inculpatul S.l.V., însă susţinerile acestuia cum că era îndreptăţit la aceasta nu pot fi primite, deoarece nu se poate pune semnul egalităţii între numele comercial sau firmă şi marcă, aceasta din urmă asigurând o protecţie sporită titularului său prin înregistrarea sa la O.S.I.M. în condiţiile Legii nr. 84/1998.

Învinuirea adusă inculpatului a fost susţinută şi prin declaraţia reprezentantului părţii vătămate SC D. SRL Cluj-Napoca, numitul B.V., care a descris natura relaţiilor existente între cele două societăţi, concretizată într-o serie de acţiuni în justiţie, precizând că acesta a folosit fără drept denumirea D. până în anul 2009, deşi în mod repetat a discutat cu inculpatul pentru a-l determina să-şi reconsidere poziţia, însă fără succes, inculpatul susţinând că în realitate, determinant pentru atragerea clientelei era indicativul ZZZ, nu denumirea D.

Printr-o adresă din data de 01 octombrie 2009 Camera Taximetriştilor a Judeţului Cluj a comunicat că SC T.P.N. SRL a purtat înscrisuri conţinând cuvântul D. pe taxiurile deservite prin dispecerat în perioada februarie 2003-august 2009.

Totodată, la dosar au fost depuse fotografii efectuate în standurile de taxiuri în diferite perioade de timp, care fac dovada prezenţei pe caroseriile unor taxiuri a însemnului mărcii D. cu numărul de apel ZZZ, iar colaboratorii celor două firme concurente care au fost audiaţi ca martori în prezenta cauză, respectiv numiţii M.D., C.D.l., M.I., E.l.S., Ş.S.T., T.M. şi B.A.M., au confirmat aceste aspecte.

Cu titlu exemplificativ, din declaraţia martorului M.D., colaborator al firmei inculpatului, rezultă că acesta a folosit cuvântul D., prin aplicare pe cupolele, uşile, parasolarele şi parbrizele maşinilor firmei SC T.P.N. SRL Cluj-Napoca, în mod continuu în perioada 2000-2009, că la un moment dat, începând cu luna august 2009 din dispoziţia inculpatului cuvântul D. de pe maşinile folosite pentru prestarea activităţii de taximetrie de către firma sa, a fost înlocuit cu cuvântul „N.", încetând astfel activitatea de folosire a mărcii D. în mod neautorizat de către titular.

Pe aceeaşi poziţie declarativă s-a situat şi martorul C.D.l. care este colaborator al firmei prejudiciate şi care a confirmat în esenţă că sigla D. a fost prezentă pe maşinile firmei inculpatului până în luna august 2009 când a fost înlocuită cu denumirea N.

La dosarul cauzei s-au depus spre exemplificare şi două contracte de prestări servicii de dispecerizare, încheiate de către societatea inculpatului T.D.P.N. SRL cu doi colaboratori, în speţă martorii S.T. şi E.l.S., care sunt persoane fizice autorizate să presteze servicii de taximetrie.

În baza acestor contracte, firma inculpatului se obliga să presteze servicii de dispecerat pentru aceştia, respectiv predare comenzi de transport în regim taxi pentru cetăţeni cu obligaţia pentru beneficiarii acestor servicii de dispecerat, respectiv pentru cei doi şoferi taxi, luaţi ca exemplu, de a purta pe maşinile folosite în activitatea de taximetrie a însemnelor, înscrisurilor şi siglei operatorului dispecer, de a purta reclamele suplimentare distribuite de operatorul dispecer.

În faza cercetării judecătoreşti au fost reaudiaţi martorii C.D.l., M.D., M.I., P. (fostă B.) A.M. şi T.M., care au menţinut declaraţiile formulate anterior în faza urmăririi penale.

S-a considerat că, probele administrate în cauză şi la care s-a referit mai sus susţin teza că în perioada 2000-2009 inculpatul S.l.V., fie în calitate de asociat şi administrator al SC T.D.C. SRL (până în anul 2006 când a cesionat-o numitului D.R.M.), fie în calitate de reprezentant legal al SC T.P.N. SRL (care a purtat şi denumirea D. inclusă în numele firmei în cursul anului 2009 până în luna iulie), a folosit continuu această inscripţie a mărcii D., scrisă cu litere de culoare roşie pe fond galben, alături de numărul de apel ZZZ, fără a avea consimţământul titularului mărcii, în speţă SC D. SRL Cluj-Napoca conform dispoziţiilor Legii nr. 84/1998.

S-a susţinut în apărarea inculpatului aceea că în realitate, deşi există indicii că acesta a folosit marca D. pe maşinile proprii sau ale colaboratorilor firmei sale, totuşi a acţionat fără vinovăţie, lipsind astfel unul dintre elementele constitutive ale infracţiunilor în discuţie, respectiv intenţia, deoarece nu a acţionat cu rea credinţă, ci dimpotrivă a încercat să-şi valorifice dreptul său prin acţiuni în justiţie din momentul anulării mărcii D., acţiune care a fost soluţionată nefavorabil pentru acesta prin sentinţa civilă nr. 236 din 16 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, însă s-a considerat că odată ce inculpatul a luat la cunoştinţă despre conţinutul sentinţei civile nr. 236 din 16 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, acesta trebuia să-şi reconsidere poziţia şi, indiferent de demersurile ulterioare întreprinse, la sugestii mai mult sau mai puţin avizate, trebuia să se abţină de la a folosi denumirea D. în orice modalitate, în activitatea pe care o desfăşura, ştiind faptul că singurul titular al mărcii D., care era autorizat să folosească această inscripţie pentru prestarea de servicii de taximetrie era partea vătămată SC D. SRL Cluj-Napoca.

S-a mai susţinut în apărarea inculpatului că, pe fondul derulării proceselor civile în justiţie în perioada 2003-2009, autocolantele folosite de acesta pe maşinile firmelor sale sau ale colaboratorilor, destinate să fie utilizate în activitatea de taximetrie, care purtau marca D., erau diferite sub aspect cromatic de cele aplicate pe maşinile titularului mărcii D., respectiv era vorba despre culori diferite ale fondului autocolantelor şi despre numere de apel diferite, însă chiar aşa fiind, simpla comparare a acestora evidenţiază prezenţa inscripţiei mărcii D. pe autocolantele maşinilor firmei inculpatului.

În literatura de specialitate, s-a definit imitarea ca modalitate alternativă de realizare a elementului material al infracţiunii analizate, ca fiind o contrafacere deghizată în materializarea căreia imitatorul reproduce doar trăsăturile esenţiale, evidente, sperând cu ajutorul asemănării de ansamblu să inducă în eroare consumatorii, iar cu ajutorul deosebirilor (de ex. de cromatică) să se sustragă de la eventuale consecinţe prescrise de lege (a se vedea Mihai A. Hotca, Maxim Dobrinoiu, Infracţiuni prevăzute în legi speciale, comentarii şi explicaţii, Editura C.H.B.).

Cel mai adesea, utilizatorii serviciilor de taximetrie, nu observă diferenţele de cromatică ale autocolantelor aplicate pe lunete sau pe caroseriile maşinilor destinate să presteze servicii taxi, numerele de apel diferite sau cuvintele scrise în format unic pe autocolante, însă inscripţia D. iese în mod deosebit în evidenţă, acesta fiind un element dominant, care odată asimilat, va determina utilizatorul să apeleze la serviciul oferit de aceeaşi marcă.

Drept urmare, se poate afirma că inculpatul S.I.V., sub aparenţa materializării obiectului de activitate al firmei sale, care a prestat direct sau ca operator dispecer servicii de taximetrie folosind marca D., a imitat marca D. în perioada 2003 - august 2009, fără drept şi a folosit-o în mod continuu, ca formă şi poziţionare pe maşinile de taxi care au deservit cetăţenii, cu cea utilizată de dispecerul taxi SC D. SRL Cluj-Napoca, care este titularul acestei mărci şi care are drept exclusiv de folosire pe teritoriul României în baza Legii nr. 84/1998 pentru clasa de servicii 39.

În mod evident, această conduită a inculpatului a avut aptitudinea de a-l induce în eroare pe consumatorul serviciilor de taximetrie cu privire la calitatea serviciilor ori cu privire la provenienţa acestora, însă într-adevăr, riscul de confuzie dintre marca înregistrată şi cea contrafăcută nu trebuie să se producă efectiv, fiind suficient ca semnul care materializează marca contrafăcută să aibă aptitudinea de a produce confuzie în raport cu marca înregistrată, în ceea ce priveşte prestatorul serviciului particularizat prin marcă şi calitatea sa de utilizator legitim al mărcii.

Conform literaturii de specialitate, „imitarea" se poate realiza când marca este reprezentată de nume, ca în cazul în discuţie, cifre, culori sau combinaţii ale acestora, caz în care pentru determinarea realizării elementului material al laturii obiective în varianta analizată (imitare) se procedează, la o analiză comparativă sub aspect fonetic, vizual şi intelectual.

Pe de altă parte, „folosirea" presupune întrebuinţarea sau utilizarea în interes propriu a unei mărci de către o altă persoană decât proprietarul, titularul, situaţie de asemene demonstrată în cauză.

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 presupune pe de o parte, realizarea anumitor activităţi ilicite, respectiv contrafacere, imitare sau folosire fără drept şi obţinerea unor mărci false, de natură să producă confuzie printre consumatori iar pe de altă parte, producerea unei stări de pericol pentru titularul mărcii sub aspectul exercitării depline a drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale ce decurg din aceasta.

Latura subiectivă a infracţiunii condiţionează comiterea infracţiunii de cunoaşterea de către autor a faptului că activităţile sale sunt realizate fără drept şi pentru inducerea în eroare a consumatorilor.

În speţa de faţă, intenţia infracţională derivă din chiar conduita inculpatului, care a imitat şi folosit marca D. cu privire la care nu era autorizat conform legii, pentru prestarea unor servicii identice cu cele ale titularului mărcii, conduită de natură să inducă o stare de confuzie în rândul consumatorilor cu privire la calitatea serviciilor şi a identităţii prestatorului de servicii marca D.

Inculpatul S.l.V. a fost trimis în judecată pentru infracţiunile de contrafacere marcă, prev. de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr .84/1998 modificată prin O.U.G. nr. 190/2005 cu aplic. art. 13 C. pen. şi concurenţă neloială, prev. de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen., reţinându-se că activitatea sa infracţională s-a derulat în perioada 2003-august 2009.

S-a menţionat faptul că Legea nr. 84/1998 a fost modificată succesiv prin O.U.G. nr. 190/2005 care a intrat în vigoare la data de 28 decembrie 2005 şi prin Legea nr. 66 din 31 martie 2010, care a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea în M. Of. nr. 226/09.04.2010.

Prin O.U.G. nr. 190/2005 s-a abrogat alin. (5) al art. 83 din Legea nr. 84/1998, care prevedea că în privinţa infracţiunilor încriminate în art. 83 al legii acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate.

Pe de altă parte, prin Legea nr. 66/2010 s-a abrogat infracţiunea de concurentă neloială incriminată în art. 86 şi s-a modificat conţinutul infracţiunii de contrafacere de marcă prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 în sensul că este incriminată infracţiunea de contrafacere, termen care este definit în alin. (3) al aceluiaşi articol, în sensul de „realizare sau utilizare fără consimţământul titularului de către terţi, în activitatea comercială, a unui semn:

a) identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată;

b) care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu o marcă, ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul (...)".

Prevederile art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 înainte de modificarea în discuţie se regăsesc incriminate în prevederile art. 83 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) lit. a), b) din Legea nr. 84/1998 după modificarea adusă prin Legea nr. 66/2010, însă procurorul a considerat în mod corect că incriminarea iniţială este mai favorabilă sub aspectul pedepsei prevăzute raportat la pedeapsa alternativă a amenzii care în prima variantă are un conţinut mai atenuat sub aspectul pragului valoric aplicabil în cazul alegerii unei atari pedepse, spre deosebire de noile modificări ale amenzii penale care sunt de nivel superior sub aspectul cuantumului.

În concluzie analizând cele două incriminări ale faptei de contrafacere reţinută în cauză s-a apreciat în mod just că varianta anterioară modificării aduse prin Legea nr. 66/2010 este mai favorabilă inculpatului, motiv pentru care s-a reţinut în cauză ca având aplicabilitate art. 13 C. pen. privind legea penală mai favorabilă.

În ceea ce priveşte infracţiunea de concurenţă neloială reţinută iniţial în sarcina inculpatului în modalitatea prev. de art. 86 din Legea nr. 84/1998, având în vedere abrogarea expresă a acesteia din conţinutul Legii nr. 84/1998 prin Legea nr. 66/2010, s-a apreciat că această faptă rămâne în vigoare în modalitatea reglementată prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, respectiv prin prevederile art. 5 alin. (1) lita din Legea nr. 11/1991, act normativ care are valoare de lege generală în comparaţie cu Legea nr. 84/1998 care era lege specială în materia combaterii concurenţei neloiale în domeniul mărcilor până la momentul abrogării.

Drept urmare, în cauză procurorul a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului din infracţiunea de concurenţă neloială, prevăzută de art. 86 din Legea nr. 84/1998 în infracţiunea de concurenţă neloială prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, astfel cum inculpatul a şi fost trimis în judecată.

La termenul de judecată din data de 09 iunie 2011 tribunalul, din oficiu, a pus în discuţie în condiţiile art. 334 C. proc. pen. schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului din infracţiunea prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991 în infracţiunea prevăzută de art. 86 din Legea nr. 84/1998 cu art. 13 C. pen., apreciind că această reglementare a infracţiunii este mai favorabilă inculpatului, faţă de împrejurarea că, potrivit art. 86 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, acţiunea penală pentru infracţiunea în discuţie se punea în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate.

Într-adevăr, la momentul de început al activităţii infracţionale desfăşurată de către inculpat (nivelul anului 2003, ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 236/2003 a Tribunalului Bucureşti) era în vigoare Legea nr. 84/1998, care incrimina infracţiunea de concurenţă neloială în art. 86, pentru ca la momentul epuizării infracţiunii de concurenţă neloială (august 2009), acest articol să fie abrogat expres prin Legea nr. 66/2010.

În perioada de referinţă infracţională era în vigoare, astfel cum a reţinut procurorul, şi Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale, care încrimina infracţiunea în discuţie în art. 5 alin. (1) lit. a) şi care prevedea necesitatea unei plângeri a părţii vătămate pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, fără a fi vorba despre o plângere prealabilă, care are o natură specifică.

Plângerea părţii vătămate SC D. SRL Cluj-Napoca a fost formulată la data de 29 mai 2009, deci anterior abrogării art. 86 din Legea nr. 84/1998, când erau în vigoare şi dispoziţiile care prevedeau necesitatea unei plângeri prealabile a persoanei vătămate, plângere supusă anumitor condiţii expres prevăzute de lege, sub aspectul conţinutului său, dar şi al termenului de introducere.

Sub acest ultim aspect, este de observat faptul că infracţiunea de concurentă neloială este o infracţiune continuă, caracterizată aşadar printr-un moment al consumării sale şi unul al epuizării, chestiunea în discuţie prezentând relevanţă în privinţa termenului de 2 luni pentru introducerea plângerii care potrivit art. 284 C. proc. pen., curge de la data la care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul.

Potrivit însă, deciziei Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii nr. 10/2008, în cazul infracţiunilor continue, termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile curge de la data la care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul, fără a prezenta importanţă momentul consumării ori acela al epuizării infracţiunii.

În cazul de faţă, reţinând că Legea nr. 84/1998 conţine dispoziţii legale mai favorabile inculpatului decât Legea nr. 11/1991, rezultă că plângerea prealabilă formulată de partea vătămată SC D. SRL este tardivă, din mijloacele de probă administrate reieşind în mod cert că identitatea făptuitorului era cunoscută încă din anul 2003, însă partea vătămată prin reprezentatul său, a ales să depună plângere abia în luna mai 2009, deci mult după expirarea termenului de 2 luni.

Partea vătămată s-a opus schimbării încadrării juridice în sensul precizat mai sus, argumentând cu faptul că art. 13 C. pen. priveşte strict norme de drept penal material sau substanţial şi nu norme de drept procesual penal, iar dacă s-ar susţine contrariul, s-ar realiza un transfer al situaţiei de excepţie a aplicării legii penale substanţiale mai favorabile în domeniul legii procesual penale, ceea ce nu ar fi admisibil, deoarece în cazul normelor de procedură penală operează doar principiul activităţii legii, fără nici o excepţie.

Fără îndoială, teza avansată este corectă, în literatura şi practica instanţelor de judecată fiind încetăţenită ideea că nu este posibilă aplicarea unei alte legi de procedură decât cea activă în momentul efectuării unui anumit act sau la momentul luării unei anumite măsuri procesuale sau procedurale.

Însă, în cazul de faţă, la momentul formulării plângerii prealabile era în vigoare Legea nr. 84/1998 care prevedea necesitatea plângerii prealabile în cazul infracţiunii de concurenţă neloială, pentru ca la un moment ulterior să fie adoptată Legea nr. 66/2010 care abrogă expres art. 86 din Legea nr. 84/1998 în întregul său.

Dar pe de altă parte, Legea nr. 66/2010 nu ar putea retroactiva, deci nu s-ar putea aplica situaţiilor ivite înainte de intrarea sa în vigoare, tocmai din considerentele reţinute mai sus, astfel că problema nu ar putea fi rezolvată decât făcând apel la instituţia legii penale mai favorabile, a cărei aplicabilitate este susţinută şi de faptul că instituţia plângerii prealabile are un caracter mixt, de drept penal reprezentând o condiţie pentru tragerea la răspundere penală a infractorului care a săvârşit anumite infracţiuni, cu implicaţii în planul dreptului procesual penal.

Altfel spus, aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate, plângerea prealabilă sub aspect penal reprezintă o condiţie de pedepsibilitate, iar sub aspect procesual penal o condiţie de procedibilitate, aceasta găsindu-şi reglementarea atât în norme de drept penal substanţial cât şi în norme procesuale.

Drept urmare, în privinţa infracţiunii de concurenţă neloială, instanţa a reţinut că la momentul formulării plângerii prealabile erau în vigoare prevederile art. 86 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 conform cărora acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ulterior aceste dispoziţii legale fiind abrogate.

În aceste condiţii, instanţa a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 C. pen. privind legea penală mai favorabilă, atâta timp cât de la săvârşirea faptei şi până la momentul judecării sale definitive, au intervenit una sau mai multe legi penale, dintre acestea cea mai favorabilă fiind legea care în întregul ei conţine dispoziţii mai favorabile şi care, în acest caz concret, este legea care condiţiona punerea în mişcare a acţiunii penale de introducerea unei plângeri prealabile.

Pe cale de consecinţă, tribunalul, în baza art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de concurenţă neloială prev. de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991 în infracţiunea de concurenţă neloială prev. de art. 86 din Legea nr. 84/1998 cu art. 13 C. pen.

S-a susţinut de către inculpat prin apărătorul său că situaţia ar fi aceeaşi şi în cazul infracţiunii de contrafacere de marcă, prev. de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, deoarece şi în privinţa acestei infracţiuni, art. 83 alin. (4) din lege prevedea că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate, acest text de lege fiind abrogat prin O.U.G. nr. 190/2005, act normativ în vigoare din data de 28 decembrie 2005.

În realitate, situaţia este diferită, deoarece dacă în cazul infracţiunii de concurentă neloială, actul abroaator intervenise ulterior epuizării sale, în cazul infracţiunii de contrafacere de marcă, aceasta a continuat şi ulterior datei de 28 decembrie 2005, când a avut loc abrogarea expresă a art. 83 alin. (4) din Legea nr. 84/1998 prin O.U.G. nr. 190/2005.

Aceasta înseamnă că pentru perioada ulterioară acestui moment nu se mai pretinde existenţa unei plângeri prealabile, însă infracţiunea se poate urmări din oficiu sau la plângerea persoanei vătămate.

Cum însă pentru perioada anterioară intervenirii actului de abrogare (O.U.G. nr. 190/2005), plângerea prealabilă formulată de partea vătămată la data de 29 mai 2009, apare ca fiind tardivă, instanţa de judecată a reţinut drept perioadă de referinţă infracţională pentru infracţiunea de contrafacere de marcă, perioada cuprinsă între data de 28 decembrie 2005 şi luna august 2009.

La rândul său, partea vătămată prin apărător, a solicitat instanţei să dispună schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de contrafacere de marcă, prev. de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 şi concurenţă neloială, prev. de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991 în infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., pe considerentul că infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată nu sunt infracţiuni de rezultat, deci nu presupun existenţa unui prejudiciu, or în rechizitoriu s-a reţinut crearea unui prejudiciu.

Afirmaţia nu este întrutotul exactă, deoarece procurorul nu a reţinut nici un moment, producerea unui prejudiciu în dauna părţii vătămate, produs urmare a activităţii infracţionale desfăşurate de către inculpat, ca element constitutiv al vreuneia dintre infracţiunile în discuţie, ci pur şi simplu a arătat că SC D. SRL Cluj-Napoca s-a constituit parte civilă în cauză cu o anumită sumă de bani pentru folosirea ilegală a mărcii Diesel de către inculpat.

Într-adevăr, analizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor în discuţie, se poate observa că, atât infracţiunea de contrafacere de marcă prev. de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 şi infracţiunea de concurenţă neloială prev. de art. 86 din Legea nr. 84/1998, cât şi infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen., au un element comun şi anume inducerea în eroare.

Aceasta nu înseamnă însă că se poate pune semnul egalităţii între acestea, deoarece, dacă în cazul infracţiunii de înşelăciune, inducerea în eroare presupune prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul obţinerii unui folos material, în cazul infracţiunilor prevăzute de legile speciale, este încriminată contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci în scopul inducerii în eroare a publicului asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se referă marca, precum şi orice utilizare a mărcilor contrară practicilor loiale în activitatea industrială sau comercială în scopul de a induce în eroare consumatorii.

Or, nici un moment nu se poate susţine că inculpatul ar fi desfăşurat o activitate de inducere în eroare a părţii vătămate, dimpotrivă prin metodele folosite, acesta s-a adresat consumatorilor de activităţi de taximetrie, spre a-i atrage pe aceştia şi a-i determina să apeleze la serviciile oferite de firma sa, bineînţeles această conduită a sa răsfrângându-se în mod negativ asupra activităţii similare desfăşurate de titularul mărcii, care în această situaţie a fost în mod cert prejudiciat.

Deci chiar acceptând teza producerii unui prejudiciu, nu se poate afirma existenţa infracţiunii de înşelăciune, raportat la starea de fapt reţinută, lipsind elementele constitutive ale infracţiunii în discuţie. Pe de altă parte, afirmaţia că infracţiunile deduse judecăţii ar fi infracţiuni de pericol, nu de rezultat, nu schimbă cu nimic situaţia, atâta timp cât, chiar legiuitorul a prevăzut posibilitatea reparării daunelor patrimoniale sau morale care ar decurge din activităţi de concurenţă neloială ori contrafacere de marcă (art. 9 din Legea nr. 11/1991, art. 85 din Legea nr. 84/1998 sau art. 14 din O.U.G. nr. 10/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală) iar practica judiciară este constantă în acest sens.

Drept urmare tribunalul a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de partea vătămată SC D. SRL Cluj-Napoca prin apărătorul său ales, din infracţiunile de contrafacere de marcă şi concurenţă neloială, prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 modif. prin O.U.G. nr. 190/2005 cu art. 13 C. pen. şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991 în infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1) C. pen.

Faţă de considerentele expuse mai sus, tribunalul în baza art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 lit. f) C. proc. pen. a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului S.l.V., pentru săvârşirea infracţiunii de concurenţă neloială, prev. de art. 86 din Legea nr. 84/1998 cu art. 13 C. pen., apreciind că plângerea părţii vătămate a fost tardiv introdusă.

În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea vătămată SC D. SRL Cluj-Napoca.

În baza art. 192 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. a obligat partea vătămată SC D. SRL Cluj-Napoca la plata sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că vinovăţia inculpatului S.l.V. a fost dovedită pe deplin în privinţa infracţiunii de contrafacere de marcă, prev. de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, acesta urmând a răspunde penal pentru această faptă, reţinând ca perioadă de referinţă infracţională, perioada cuprinsă între data de 28 decembrie 2005 şi luna august 2009.

În drept, fapta inculpatului S.l.V., care în perioada 28 decembrie 2005 - august 2009, în calitate de administrator şi asociat al SC T.D.C. SRL şi al SC T.P.N. SRL (fostă T.D.P.N. SRL) în mod continuu, a imitat şi folosit însemnele mărcii D. în activitatea de prestări servicii taximetrie şi dispecerizare, care a format şi formează obiectul principal de activitate al firmelor sale, fără autorizarea scrisă din partea titularului mărcii, respectiv a SC D. SRL Cluj-Napoca, care desfăşoară acelaşi gen de servicii către beneficiari, în scopul inducerii în eroare a publicului asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se referă marca întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de contrafacere de marcă prev. de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 mod., prin O.U.G. nr. 190/2005 cu aplic. art. 13 din C. pen.

La individualizarea judiciară a pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, tribunalul a avut în vedere criteriile generale de individualizare cuprinse în art. 72 C. pen., respectiv gravitate concretă a faptei comise, raportat la modalitatea de săvârşire şi mijloacele folosite, limitele speciale prevăzute de lege şi desigur, persoana inculpatului.

În legătură cu aceste aspecte este de remarcat activitatea infracţională desfăşurată de inculpat, pe parcursul unei perioade de timp de câţiva ani, dar şi lipsa antecedentelor sale penale şi conduita adoptată în faţa organelor judiciare penale, inculpatul recunoscând fapta comisă în materialitatea sa, chiar dacă a susţinut că nu se face vinovat de comiterea vreunei infracţiuni.

Raportat la toate aceste elemente de individualizare, tribunalul a aplicat inculpatului pedeapsa de 3 luni închisoare, apreciind că o atare pedeapsă corespunde pe deplin scopului pedepsei, în sensul art. 52 C. pen.

Având în vedere lipsa antecedentelor penale, vârsta inculpatului, faptul că are o familie legal constituită şi desfăşoară activităţi lucrative, consideră că scopul acestei pedepse va putea fi atins şi fără executarea sa în regim de detenţie, fiind aşadar îndeplinite toate cerinţele art. 81 C. pen.

Pe cale de consecinţă, instanţa a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 3 luni.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. ultim C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii.

Partea vătămată SC D. SRL Cluj-Napoca s-a constituit parte civilă în cauză solicitând obligarea inculpatului şi a părţii responsabile civilmente SC T.P.N. SRL Cluj-Napoca la plata unor despăgubiri civile în sumă de 840.000 RON cu titlu de daune materiale şi 4.000.000 RON cu titlu de daune morale, generate de folosirea ilegală a mărcii D. de către inculpat în activitatea comercială desfăşurată de-a lungul timpului, până la încetarea actului ilicit. Totodată, s-a solicitat luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile aparţinând acestora până la concurenţa sumelor pretinse.

În legătură cu daunele materiale pretinse, s-a afirmat că acestea reprezintă profitul estimativ al societăţii inculpatului pe o perioadă de 7 ani, raportat la contractele de colaborare încheiate de societate cu diverse persoane, contracte având ca obiect prestarea de servicii de dispecerat pentru aceştia, respectiv predare comenzi de transport în regim taxi pentru cetăţeni, beneficiarii având obligaţia achitării unei taxe fixe lunare.

Aşa cum s-a arătat deja, în mod cert activitatea infracţională desfăşurată de inculpat (care se configurează infracţiunii de contrafacere de marcă desfăşurată în perioada 2005-2009), a fost prejudiciabilă pentru partea vătămată titulară a mărcii D., existând probabil pe piaţa serviciilor de acest fel persoane care preferă să folosească aceeaşi firmă de taximetrie din diverse considerente, însă totuşi, este greu de susţinut teza că, consumatorii serviciilor de taximetrie, au ales să apeleze la serviciile uneia dintre cele două firme, exclusiv în considerarea acestei mărci şi a serviciilor oferite, în mare parte având relevanţă şi alte elemente, cum ar fi indicativul folosit (şi care era distinct, fie ZZZ, fie YYY), fiind lesne de observat că pentru a beneficia de serviciile firmelor în cauză, era necesar să se apeleze unul dintre cele două numere de telefon, or în acest caz era necesar ca respectivul consumator să reţină numărul de telefon şi nu marca D.

Mai mult, cu siguranţă există consumatori pe piaţa serviciilor de taximetrie cărora le este indiferentă firma de taximetrie la care apelează.

Ca atare, nu se poate afirma că profitul uneia dintre societăţi reprezintă beneficiul nerealizat de cealaltă, sau că acesta din urmă ar fi fost egal cu suma rezultând dintr-o evaluare financiară a mărcii D.

Din aceste considerente, cererea în probaţiune formulată de partea vătămată în sensul efectuării unei expertize contabile care să stabilească profitul SC T.P.N. şi a unei evaluări a mărcii D. a fost respinsă, la dosar existând şi extrase de informare de la Oficiul Registrului Comerţului Cluj privind situaţia financiară a celor două societăţi, care în perioada respectivă era comparabilă.

Drept urmare, s-a apreciat că solicitarea părţii vătămate în sensul obligării inculpatului şi a părţii responsabile civilmente la plata sumei de 840000 RON cu titlu de daune materiale nu poate fi primită.

În ceea ce priveşte acordarea unor daune morale, situaţia este diferită, atâta timp cât inculpatul a imitat şi folosit fără drept marca D., în detrimentul titularului, prin activitatea sa inculpatul atrăgând consumatorii serviciilor de taximetrie oferite de partea vătămată, aceştia fiind direcţionaţi spre alte servicii decât cele vizate.

Imitarea şi folosirea fără drept a mărcii D. de către inculpat o perioadă îndelungată de timp reprezintă acte de contrafacere în sensul Legii nr. 84/1998 şi ca atare, acestea se impun a fi sancţionate şi din punct de vedere civil, fiind cert că partea vătămată a suferit un prejudiciu de ordin nepatrimonial, deoarece dincolo de faptul că a fost lipsită de un anumit câştig material, renumele şi prestigiul firmei au avut de suferit, partea vătămată fiind pusă în situaţia de a-şi reafirma constant credibilitatea pe piaţa consumatorilor de servicii de taximetrie din Cluj-Napoca, însă chiar aşa fiind, cuantumul daunelor morale pretinse este exagerat.

Ca atare, în baza art. 14, 346 C. proc. pen. şi art. 85 din Legea nr. 84/1998 instanţa a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea vătămată SC D. SRL Cluj-Napoca şi a obligat pe inculpat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC T.P.N. SRL Cluj-Napoca să plătească acesteia despăgubiri civile în sumă de 35000 RON, reprezentând daune morale.

Conform art. 163 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. în cursul procesului penal se iau măsuri asigurătorii constând în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpatului şi părţii responsabile civilmente în vederea reparării pagubei, până la concurenţa valorii probabile a acesteia.

Drept urmare, tribunalul constatând existenţa unui prejudiciu în dauna părţii vătămate a admis cererea acesteia şi a dispus instituirea sechestrului asigurător până la concurenţa sumei de 35000 RON, asupra cotei devălmaşe aparţinând inculpatului S.l.V., din imobilul situat în Cluj-Napoca, str. A.V., jud. Cluj, înscris în CF AA, nr. top. XX.

Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel inculpatul S.I.V. şi partea civilă SC D. SRL.

În susţinerea apelului promovat inculpatul S.l.V. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în parte a hotărârii atacată doar în ce priveşte condamnarea pentru comiterea infracţiunii de contrafacere de marcă, prevăzută de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, menţinând integral celelalte dispoziţii cuprinse în sentinţa atacată.

S-a solicitat, în principal, încetarea procesului penal faţă de inculpat, constatând că plângerea penală formulată împotriva acestuia a fost tardiv introdusă, în ce priveşte comiterea infracţiunii prev. de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

În temeiul art. 346 alin. (4) C. proc. pen. în latura civilă a cauzei s-a solicitat lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile promovată de partea civilă SC D. SRL Cluj-Napoca.

În subsidiar, s-a solicitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. achitarea inculpatului cu privire la comiterea infracţiunii prevăzute de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, cu aplicarea art. 13 C. pen.

În acest caz, conform art. 346 alin. (1) C. proc. pen. s-a solicitat respingerea ca neîntemeiate pretenţiile civile formulate de partea civilă SC D. SRL.

În cazul în care instanţa de apel nu va da curs solicitărilor formulate anterior, solicită achitarea inculpatului în temeiul art. 11 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b¹) C. proc. pen. cu aplicarea art. 18¹ C. pen. constatând că fapta reţinută în sarcina inculpatului nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Partea civilă SC D. SRL a solicitat admiterea apelului declarat, desfiinţarea sentinţei Tribunalului Cluj şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună, în ceea ce priveşte latura penală, schimbarea încadrării juridice din infracţiunile de contrafacere de marcă, art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 şi concurenţa neloială, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991 în infracţiunea de înşelăciune prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. şi condamnarea inculpatului S.l.V. la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

În ce priveşte latura civilă solicită admiterea acţiunii civile formulată pe baza administrării de noi probe în condiţiile art. 377 alin. (2) C. proc. pen. şi obligarea în solidara inculpatului S.l.V. cu partea responsabilă civilmente SC T.P.N. SRL la plata despăgubirilor civile în cuantum de 840.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi 1.680.000 RON daune morale conform art. 14 C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ., art. 85 din Legea nr. 84/1998.

Solicită acordarea cheltuielilor de judecată pentru urmărirea penală cât şi pentru faza procesuală a fondului, în cuantumul dovedit cu înscrisurile depuse.

Prin decizia penală nr. 34/A din 10 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a fost admis apelul declarat de către partea civilă SC D. SRL, s-a desfiinţat în parte sentinţa, doar sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate şi judecând în aceste limite:

S-a majorat cuantumul daunelor morale la plata cărora este obligat inculpatul S.I.V., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC T.P.N. SRL, în favoarea părţii civile SC D. SRL de la 35.000 RON la 100.000 RON.

S-a dispus instituirea sechestrului asigurător, conform art. 163 alin. (1), (2) şi art. 164 C. proc. pen., asupra imobilului-construcţie şi teren - situat în str. G.B., Cluj Napoca identificate în CF BB nr. cadastral WW pentru teren şi nr. cadastral WW pentru construcţie şi menţine sechestrul asigurător instituit prin sentinţa apelată asupra cotei devălmaşe aparţinând inculpatului din imobilul situat în Cluj Napoca, str. A.V. înscris în CF AA, nr. top. XX, ambele măsuri asigurătorii până la concurenta sumei de 100.000 RON.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de către inculpatul S.I.V. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Analizând apelurile declarate din prisma motivelor invocate, a probatoriului administrat şi a disp. art. 379 şi urm. C. proc. pen., Curtea de Apel a constatat următoarele:

Instanţa fondului a reţinut o stare de fapt conformă cu realitatea constând în aceea că inculpatul S.V.l. în perioada 2003 - august 2009, în calitate de administrator şi asociat al SC T.D.C. SRL şi SC T.P.N. SRL - anterior T.D.P.N. SRL - în mod continuu şi contrar practicilor loiale în activitatea comercială şi în scopul inducerii în eroare a consumatorilor, a imitat şi a folosit însemnele mărcii D. în activitatea de prestări servicii taximetrie şi dispecerizare care a format şi formează obiectul principal de activitate a firmelor sale, fără autorizarea scrisă din partea titularului mărcii respectiv partea civilă SC D. SRL Cluj-Napoca care desfăşoară acelaşi gen de servicii către beneficiari.

Având în vedere că starea de fapt a fost expusă de o manieră amplă însă sintetică de către instanţa fondului şi nu este contestată de către părţi nu vom mai reveni asupra acesteia. Vom constata că din probele administrate, atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească în faţa instanţei de fond şi în faţa instanţei de apel rezultă fără putinţă de tăgadă că inculpatul S.l.V. se face vinovat de săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, respectiv infracţiunea de contrafacere marcă prev. de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, modificată prin O.U.G. nr. 190/2005 cu aplic. art. 13 C. pen. şi concurenţă neloială prev. de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, faptele fiind comise în condiţiile concursului ideal de infracţiuni.

Nu vor fi primite solicitările apărătorilor aleşi ai inculpatului S.l.V. de a se dispune, în principal, încetarea procesului penal faţă de inculpatul apelant constatând că plângerea penală formulată împotriva acestuia a fost tardiv introdusă în ceea ce priveşte comiterea infracţiunii prev. de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, deoarece actul normativ ce reglementează această materie a suferit modificării succesive după cum urmează.

Iniţial, prin Legea nr. 84/1998 publicată în M. Of nr. 161/23.04.1998 în alin. (4) al art. 83 se prevedea în mod expres că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Prin O.U.G. nr. 190 din 21 noiembrie 2005 acest alin. al art. 83 a fost abrogat, dispoziţie ce a fost menţinută şi prin Legea nr. 332/2006 de aprobare a ordonanţei menţionate şi prin Legea nr. 66/2010.

Ca atare, aşa cum în mod legal şi temeinic a reţinut instanţa fondului, în cazul în care ne aflăm în prezenţa unei infracţiuni continue care s-a epuizat ulterior abrogării intervenite prin O.U.G. nr. 190/2005 pentru perioada anterioară acestui act normativ lipseşte plângerea prealabilă a părţii vătămate, condiţie esenţială la acel moment pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi în consecinţă a constituirii unui cadru procesual corect, acea perioadă de activitate infracţională respectiv 2003-noiembrie 2005 nu va fi analizată, urmând a se face vorbire doar de perioada ulterioară acestei date şi până la momentul epuizării infracţiunii.

Nici solicitarea subsidiară formulată de aceiaşi apărători de a se dispune achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. constatând cu privire la aceeaşi infracţiune anterior menţionată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia sub aspectul laturii subiective şi a laturii obiective nu este fondată pentru următoarele considerente:

Sub aspectul laturii obiective, ne aflăm fără dubiu în prezenţa unei acţiuni de contrafacere prin imitarea mărcii D. de o manieră aptă să inducă în eroare publicul prin asemănarea izbitoare cu marca utilizată de partea vătămată. Această percepţie greşită a fost cu atât mai uşor indusă publicului cu cât 2 firme diferite, acţionând sub o marcă relativ similară, prestau aceleaşi servicii de taximetrie şi dispecerizare. Marca D. utilizată în mod legal de către partea vătămată SC D. SRL consta într-o inscripţie D. scrisă cu alb pe un fond de culoare roşie alături de un număr de telefon YYY, în timp ce inculpatul S. a folosit denumirea D. scrisă cu litere de culoare roşie pe fond galben alături de numărul de apel ZZZ.

Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate şi în practica judiciară prin imitaţie se înţelege reluarea elementelor vizuale sau fonetice ale unei mărci în condiţii susceptibile de a crea un risc de confuzie pentru consumatori.

Contrafacerea prin imitaţie este analizată după întregul mărcii, după aranjamentul desenelor, distribuţia lor, forma, culoarea şi după impresia pe care o face asupra consumatorului. Or, aşa cum am arătat şi anterior, prin diferenţele minime care existau între cele 2 mărci -gen culoarea fondului şi a literelor şi numărul de apel- a existat posibilitatea pentru consumatori de a fi înşelaţi, de a le fi indusă o anumită stare de confuzie.

De asemenea a ne aflăm şi în prezenţa unei folosiri unei mărci fără acordul proprietarului. Noţiunea de folosinţă fără drept a unei mărci este interpretată foarte larg, fiind incluse în categoria acestora orice act de concurenţă făcut cu ajutorul mărcii reproduse sau imitate aparţinând altuia.

Sub aspectul laturii subiective vom observa că inculpatul a acţionat cu intenţia de a crea o stare de confuzie pentru consumatori în ceea ce priveşte marca în litigiu. Vom constata că la data de 27 noiembrie 2000 SC D.R.T. SRL Cluj Napoca a depus la O.S.I.M. o cerere de înregistrare a mărcii individual verbale D. pentru clasa de servicii transport auto de mărfuri şi persoane, depozitare de mărfuri, organizare de călătorii, servicii de taximetrie obţinând certificatul de înregistrare pentru marca D. pentru o perioadă de 10 ani, având în acest sens şi acordul titularului D.C. Prin acest act partea vătămată a obţinut dreptul exclusiv de a folosi marca D. în derularea obiectului de activitate pe teritoriul României. Partea vătămată nu doar că a obţinut acest drept, dar s-a şi folosit de el inscripţionând mijloacele de transport deţinute şi cele destinate prestării de servicii de taximetrie cuaceastă marcă.

La data de 12 decembrie 2000, ulterior datei formulării cereii de înregistrare la O.S.I.M. a mărcii D. de către partea vătămată, inculpatul a formulat în numele SC T.D.C. SRL o cerere de înregistrare a mărcii D., înregistrare ce însă a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 236 din 16 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, sentinţa fiind comunicată şi înscrisă de către O.S.I.M. în Registrul Naţional de Mărci şi publicată în B.O.P.I. Din acest moment inculpatul S. a desfăşurat activitatea de utilizare fără drept a unei mărcii având în mod cert reprezentarea faptului că titularul real al mărcii D. este societatea parte vătămată.

Cu privire la infracţiunea prev. de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 şi concurenţă neloială prev. de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991 s-a solicitat de către apărătorii părţii civile schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de înşelăciune prev. de ped. de art. 215 alin. (1) şi (2) C. pen. apreciindu-se că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni atât cât priveşte latura obiectivă respectiv existând o acţiune de inducere în eroare, o urmare imediată şi un raport de cauzalitate între inducerea în eroare şi paguba pricinuită, precum şi sub aspectul laturii subiective inculpatul acţionând cu intenţia de a obţine pentru sine un folos material injust respectiv clientela fidelă a mărcii D., resursele financiare ale acestei clientele şi no5torietatea pozitivă de care se bucura marca în rândul clientelei.

Cu privire la această schimbare de încadrare juridică s-a pronunţat şi instanţa fondului motivând extrem de elaborat şi întemeiat respingerea acestei cereri. Pe lângă argumentele aduse de instanţa fondului vom mai adăuga doar că infracţiunea de înşelăciune presupune un subiect pasiv determinat, o persoană fizică sau juridică ce a fost indusă în eroare şi căreia i s-a cauzat un prejudiciu. Or, categoria consumatorilor din municipiul Cluj Napoca a fost potenţial şi probabil indusă în eroare prin acţiunea ilicită a inculpatului S. şi nu partea vătămată, constituită parte civilă în prezentul dosar.

Nu va fi primită nici solicitarea apărătorilor inculpatului de a constata că în cauza dedusă judecăţii sunt incidente disp. art. 18¹ C. pen. raportat la infracţiunea prev. de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 deoarece nu sunt îndeplinite cerinţele acestui articol. În susţinerea acestei afirmaţii vom aduce ca şi argumente faptul că prin activitatea sa ilicită inculpatul nu a adus o atingere minimă valorilor ocrotite de legile penale şi prin conţinutul ei concret nu este vădit lipsită de importanţă. Vom constata de asemenea că inculpatul a acţionat o perioadă îndelungată de timp, respectiv 2003 - august 2009 alegând să ignore hotărâri judecătoreşti pronunţate în materie civilă şi comercială care îi erau defavorabile sau să le interpreteze de o manieră pe care Ie-a considerat convenabile. De asemenea, conduita inculpatului pe întreg parcursul procesului penal de nerecunoaştere a faptelor evidente îndreptăţeşte instanţa de control judiciar să aprecieze că nu se impune reţinerea art. 18¹ C. pen.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei Curtea constată că daunele materiale de 840.000 RON nu sunt justificate în nici un fel pe de o parte pentru argumentele pertinente expuse în hotărârea apelată, iar pe de altă parte prin faptul că din scriptele depuse în faţa instanţei de apel nu a rezultat că urmare a activităţii ilicite a inculpatului firma pe care acesta o administra a obţinut beneficii mai mari decât anterior utilizării mărcii D.

S-a apreciat însă că sub aspectul daunelor morale acordate părţii civile SC D. SRL se impune majorarea acestora până la un cuantum de 100.000 RON deoarece este evident că prin imitarea şi folosirea o perioadă atât de îndelungată fără drept a mărcii D. s-a cauzat un prejudiciu semnificativ părţii civile.

S-a mai constatat că multitudinea de procese civile şi comerciale derulate în perioada 2003-2009, precum şi încercarea permanentă de a învedera societăţii că titularul mărcii D. este o singură persoană este titularul de drept al acestuia justifică acordarea sumei în cuantumul menţionat anterior.

În conformitate cu disp. art. 163 alin. (1) şi (2) şi art. 164 C. pen. instanţa de control judiciar, având în vedere cuantumul majorat al despăgubirilor acordat părţii civile, a dispus instituirea sechestrului asigurător şi asupra imobilului construcţie şi teren situat în str. G.B. Cluj-Napoca identificat cu datele de carte funciară menţionate în dispozitivul prezentei şi a menţinut sechestrul asigurător instituit prin sentinţa apelată asupra cotei devălmaşe aparţinând inculpatului din imobilul situat în Cluj-Napoca str. A.V.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs partea civilă SC D. SRL, inculpatul S.l.V. şi partea responsabilă civilmente SC T.P.N. SRL.

Prin motivele scrise de recurs, partea civilă a invocat următoarele cazuri de casare:

- art. 385⁹ pct. 3 C. proc. pen., întrucât completul de judecată din apel a avut o compunere diferită la termenul la care au avut loc dezbaterile fată de termenul la care s-au luat în discuţie cererile de probaţiune;

- art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., criticându-se în esenţă soluţia dată în latura civilă cu referire la daunele materiale solicitate.

Cu ocazia dezbaterilor orale, partea civilă prin apărător a invocat şi cazurile de casare prev. de art. 385⁹ pct. 9 şi 10 C. proc. pen., susţinându-se în esenţă că instanţa de apel a răspuns în mod nejustificat cererilor de probaţiune formulate de partea civilă, nefiind încuviinţat niciun mijloc de probă pentru a face dovada daunelor materiale suferite.

Prin motivele scrise de recurs, inculpatul S.l.V. şi partea responsabilă civilmente SC T.P.N. SRL au reiterat criticile formulate în apel, fără a le circumscrie cazurilor de casare prevăzute în art. 385⁹ alin. (1) C. proc. pen. Astfel, s-au solicitat următoarele:

- în principal, încetarea procesului penal pentru infracţiunea prev. de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, constatând că plângerea penală formulată de partea civilă a fost tardiv introdusă;

- în subsidiar, achitarea inculpatului pentru aceeaşi infracţiune cu referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen.;

- într-un alt subsidiar, achitarea inculpatului cu referire la art. 18¹ C. proc. pen.;

În latura civilă, în principal respingerea acţiunii civile, iar în subsidiar, menţinerea despăgubirilor acordate de prima instanţă.

Cu ocazia dezbaterilor orale, s-a renunţat la susţinerea solicitării de încetare a procesului penal, dezvoltându-se celelalte motive scrise de recurs.

Prin notele scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, s-a invocat cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen. (nemotivarea soluţiei instanţei de apel pe latură civilă), s-a însuşit motivul de recurs invocat de partea civilă referitor la compunerea instanţei de apel şi s-a învederat că se susţine în continuare critica referitoare la încetarea procesului penal.

Faţă de modalitatea în care părţile au înţeles să-şi motiveze şi să-şi susţină căile de atac declarate, Curtea reţine, cu titlu preliminar, că potrivit art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2) C. proc. pen. recursul trebuie motivat în scris fie chiar prin cererea de declarare a căii de atac, fie printr-un memoriu separat depus cu 5 zile înaintea primului termen de judecată, sub sancţiunea neanalizării decât a acelor critici care se circumscriu cazurilor de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu, enumerate în art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen.

Din această perspectivă, Curtea constată pe de o parte că în speţă doar partea civilă a îndeplinit această obligaţie procedurală, iar pe de altă parte că, cu ocazia dezbaterilor, aceasta şi-a suplimentat motivele scrise de recurs cu altele două (art. 385⁹ pct. 9 şi 10 C. proc. pen.), deşi cel puţin în privinţa unuia (art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen.) acest lucru nu era posibil, căci nu era vorba despre un caz de casare care să poată fi luat în considerare din oficiu.

În privinţa inculpatului şi a părţii responsabile civilmente, aceştia nu doar că nu au depus motivele de recurs în termen şi nu au indicat cazurile de casare în care se încadrează criticile formulate, ci şi-au modificat la rândul lor aceste motive de recurs prin notele scrise depuse după închiderea dezbaterilor, situaţie inadmisibilă, căci nu pot fi cenzurate decât motivele care au fost invocate în condiţii de contradictorialitate cu ocazia dezbaterilor.

Mai mult, deşi aceste din urmă părţi au renunţat cu ocazia dezbaterilor la unul din motivele scrise de recurs, prin aceleaşi note scrise au învederat că s-au răzgândit şi că înţeleg să le susţină.

Faţă de aceste considerente, Curtea nu va analiza cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 9 C. proc. pen., întrucât acesta a fost invocat de părţi cu nerespectarea condiţiilor impuse de lege (partea civilă - abia cu ocazia dezbaterilor, inculpatul - după închiderea acestora, prin notele scrise depuse în vederea pronunţării).

Examinând celelalte critici formulate de părţi prin prisma cazurilor de casare în care acestea se încadrează, Curtea constată că toate recursurile sunt nefondate.

În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 3 C. proc. pen., Curtea constată că acesta nu este incident în cauză.

Potrivit art. 292 alin. (2) C. proc. pen., completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor.

Din examinarea dosarului instanţei de apel, rezultă că a fost respectată dispoziţia legală sus-menţionată, în condiţiile în care la două din cele trei termene de judecată completul de judecată a avut aceeaşi compunere, iar cel în faţa căruia au avut loc dezbaterile a fost acelaşi cu cel care a soluţionat căile de atac.

Din această perspectivă, este lipsită de relevanţă şi nu poate atrage casarea hotărârii împrejurarea că la unul dintre termenele intermediare, când s-au discutat probele părţilor, completul a avut (parţial) o altă compunere decât cel care ulterior a dezbătut şi soluţionat apelurile declarate în cauză.

În ce priveşte cazul de casare prev.de art. 385⁹ pct. 10 C. proc. pen., Curtea constată că partea civilă nu a fost în măsură să învedereze care sunt probele administrate ori cererile formulate de părţi, asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Ceea ce se critică în limitele acestui caz de casare nu este modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat cererile de probatiune ori a analizat probele administrate în cauză, ci doar faptul de a fi omis să se pronunţe asupra acestora, ceea ce nu este cazul în speţă.

Dimpotrivă, examinând dosarul instanţei de apel, Curtea constată că aceasta s-a pronunţat motivat asupra cererilor în probatiune formulate de părţi în această fază procesuală (a se vedea încheierea din 16 ianuarie 2012) şi a analizat toate motivele de apel prin prisma întregului probatoriu administrat în cauză (a se vedea considerentele deciziei recurate).

În consecinţă, modul în care instanţa de apel a soluţionat cererile de probaţiune nu poate fi cenzurat în limitele acestui caz de casare, însă acest aspect urmează a fi analizat ulterior, pe fondul celorlalte critici ce vizează latura civilă a cauzei.

În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 15 C. proc. pen., Curtea constată că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au analizat activitatea infracţională a inculpatului şi au stabilit în mod corect că nu există niciun impediment pentru tragerea la răspundere penală a acestuia pentru perioada ulterioară modificării Legii nr. 84/1998 prin O.U.G. nr. 190/2005, act normativ care a înlăturat condiţia existenţei plângerii prealabile pentru infracţiunea imputată inculpatului, infracţiune continuă, epuizată în august 2009.

În consecinţă, critica inculpatului nu este întemeiată.

În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen., Curtea constată că faptele comise de inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev.de art. 83 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, astfel încât nici din această perspectivă recursul inculpatului nu este întemeiat.

Astfel, pe de o parte conduita inculpatului se circumscrie activităţilor ilicite incriminate prin textul de lege (fiind vorba, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, atât despre imitarea, cât şi despre folosirea unei mărci cu privire la care nu era autorizat conform legii), iar pe de altă parte acestea au fost comise cu forma de vinovăţie cerută de lege, inculpatul cunoscând că acţionează fără drept şi intenţionând să inducă în eroare consumatorii cu privire la identitatea prestatorului de servicii de taximetrie marca D.

Împrejurarea că în luna august 2009, consecutiv unei hotărâri judecătoreşti care interzicea folosirea semnului distinctiv D. de către societatea inculpatului, acesta s-a conformat acesteia şi a dispus înlăturarea menţiunii D. din denumirea firmei sale şi de pe toate maşinile societăţii parte responsabilă civilmente şi ale colaboratorilor, nu reprezintă o dovadă a bunei-credinţe a inculpatului şi, implicit, a lipsei laturii subiective a infracţiunii.

Din actele aflate la dosar rezultă cu certitudine că inculpatul a cunoscut faptul că partea vătămată avea dreptul exclusiv de folosire a mărcii D. în activitatea de prestări servicii în domeniul taximetriei pe teritoriul României încă din anul 2000. Pe de altă parte, prin sentinţa civilă nr. 236 din 16 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti a fost anulată marca D., ce fusese anterior înregistrată la O.S.I.M. de către inculpat, sentinţă care a rămas irevocabilă în anul 2006.

Este real faptul că între părţi au existat ulterior mai multe litigii privitoare la această marcă, însă această împrejurare este lipsită de relevanţă din perspectiva intenţiei cu care a acţionat inculpatul, fiind vorba despre valorificarea unui drept care nu-i aparţinea, demersurile judiciare ale inculpatului nereprezentând decât un pretext pentru folosirea continuă a mărcii pe toată durata proceselor.

De altfel, independent de raţiunile care au condus la asemenea demersuri, protecţia conferită de lege titularului mărcii nu ar fi efectivă dacă ea ar putea fi paralizată pe durata unor proceduri judiciare.

Altfel spus, numai după epuizarea acestor proceduri şi doar în situaţia în care acestea ar fi avut un rezultat pozitiv, inculpatul ar fi fost îndrituit să folosească marca respectivă, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat, în condiţiile în care acesta a folosit continuu şi neautorizat marca în litigiu în perioada 2003-august 2009, adică pe întreaga durată a procedurilor judiciare, care s-au finalizat de altfel în totalitate cu rezultate defavorabile inculpatului.

În consecinţă, nici această critică nu poate fi primită.

În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen., cu referire la incidenţa art. 18¹ C. proc. pen., Curtea constată că în motivarea scrisă a recursului inculpatul şi-a fundamentat această solicitare pe datele ce caracterizează persoana sa, omiţând să constate că persoana şi conduita făptuitorului reprezintă doar o parte dintre criteriile avute în vedere de instanţă la stabilirea în concret a gradului de pericol social al faptei deduse judecăţii.

În acest context, Curtea constată pe de o parte că nu se poate face abstracţie de împrejurările în care fapta a fost comisă şi de perioada continuă şi îndelungată în care inculpatul a acţionat, iar pe de altă parte că respectivele circumstanţe personale invocate de către acesta au fost deja valorificate în procesul de individualizare a pedepsei, atât în ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare a ei.

Prin urmare, în acord cu instanţa de apel şi prin raportare la toate criteriile enumerate în art. 18¹ alin. (2) C. pen., Curtea reţine că solicitarea inculpatului de achitare nu este întemeiată, neputându-se susţine că fapta comisă de acesta ar fi în mod vădit lipsită de importanţă şi nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni

În ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17² C. proc. pen., cu referire la latura civilă a cauzei, Curtea reţine că partea vătămată SC D. SRL s-a constituit parte civilă în faţa instanţei de fond cu suma de 840.000 RON despăgubiri materiale şi 4.000.000 RON daune morale.

Conform cererii de constituire ca parte civilă, daunele materiale solicitate au reprezentat profitul estimativ obţinut de societatea parte responsabilă civilmente în cei 7 ani în care a folosit fraudulos marca D.

Această estimare a profitului părţii responsabile civilmente s-a făcut prin raportare la profitul părţii civile (10.000 RON lunar x 12 luni x 7 ani).

Prin aceeaşi cerere, partea civilă a solicitat ca probă în dovedirea daunelor materiale efectuarea unei expertize contabile care să aibă ca obiectiv stabilirea profitului părţii responsabile civilmente în perioada de referinţă (2003-2009).

Ulterior, partea civilă şi-a completat cererea de probatorii, solicitând atât efectuarea unei expertize contabile, cât şi a unei expertize vizând evaluarea mărcii D., ambele probe fiind respinse motivat atât de către instanţa de fond, cât şi de către cea de apel.

În ce priveşte evaluarea mărcii, partea civilă a solicitat aceasta pentru a stabili valoarea financiară de piaţă a mărcii D. şi pentru a stabili în mod obiectiv redevenţele lunare la care partea civilă ar fi fost îndreptăţită să le primească de la inculpat şi societatea acestuia, în condiţiile în care ar fi avut acordul părţii civile pentru utilizarea mărcii.

Curtea reţine că în faţa instanţei de apel, prin memoriul depus la dosar partea civilă a menţionat trei metode alternative de evaluare a daunelor cuvenite titularului mărcii: beneficiul nerealizat de titular (scăderea profitului său datorat plasării pe piaţă a produselor contrafăcute); profitul injust realizat de autorul contrafacerii; suma cuvenită titularului mărcii dacă autorul contrafacerii ar fi beneficiat de o licenţă din partea acestuia.

Curtea constată însă că din cele trei variante alternative susmenţionate, în cererea de constituire de partea civilă formulată în faţa instanţei de fond în condiţiile legii (mai înainte de citirea actului de sesizare), partea vătămată a optat pentru cea de-a doua variantă, respectiv profitul estimativ obţinut de societatea parte responsabilă civilmente în cei 7 ani în care a folosit fraudulos marca D.

În raport de această precizare au fost analizate probatoriile solicitate de partea civilă şi au fost respinse cele două expertize, constatându-se întemeiat că acestea nu sunt concludente şi utile, întrucât pe de o parte nu se poate stabili dacă profitul obţinut de inculpat în perioada de referinţă a fost determinat exclusiv de folosirea mărcii D. (a se vedea solicitarea de expertiză contabilă), iar pe de altă parte că daunele materiale au fost precizate de partea civilă în considerarea profitului injust obţinut de inculpat şi societatea sa, iar nu a eventualelor redevenţele lunare la care partea civilă ar fi fost îndreptăţită (a se vedea solicitarea de expertiză privind evaluarea mărcii în litigiu).

Cu alte cuvinte, solicitând evaluarea mărcii, partea civilă s-a raportat la alt tip de pretenţii civile decât cele precizate în cererea de constituire ca parte civilă, singura care lega instanţa şi faţă de care inculpatul, respectiv partea responsabilă civilmente îşi puteau face apărarea.

Curtea constată că nu există nicio contradicţie în considerentele hotărârilor pronunţate în cauză în ce priveşte modul în care instanţele de fond şi apel au analizat daunele materiale solicitate de partea civilă, întrucât deşi acţiunea în sine, de folosire frauduloasă a mărcii, a fost una de natură a aduce prejudicii titularului acesteia, nu se poate pune semnul egalităţii între profitul înregistrat de societatea inculpatului şi eventualul beneficiu nerealizat de societatea parte civilă în aceeaşi perioadă de referinţă. Singura concluzie certă care se poate trage din examinarea actelor contabile ale celor două societăţi este că rezultatele financiare ale acestora pentru perioada 2003-2009 au fost fluctuante, profiturile alternând cu pierderile, neobservându-se un trend al acestora începând cu anul 2003 (în sensul că societatea inculpatului a avut doar profit, eventual în creştere faţă de anul 2002, iar societatea parte civilă ar fi înregistrat doar o scădere a profitului sau chiar o pierdere în raport de aceeaşi perioadă anterioară).

Prin urmare, daunele materiale solicitate de partea civilă, astfel cum acestea au fost precizate în cererea de constituire ca parte civilă, nu au fost dovedite şi, prin urmare, soluţia de respingere a lor este legală şi temeinică.

În privinţa daunelor morale, acordarea acestora a fost justificată prin prejudiciul de ordin nepatrimonial cauzat părţii civile prin conduita inculpatului. Cuantumul acestora nu poate forma însă obiectul analizei instanţei de recurs, căci el a fost stabilit în urma unui proces de apreciere al instanţelor de fond şi apel, care nu poate fi cenzurat prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen., atât în sensul majorării (cum a solicitat partea civilă), cât şi în cel al înlăturării sau micşorării (aşa cum au solicitat inculpatul şi partea responsabilă civilmente).

Faţă de toate aceste considerente, Curtea constată că toate recursurile declarate în cauză sunt nefondate şi vor fi respinse conform art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând şi disp. art. 192 alin. (2), art. 193 C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de partea civilă SC D. SRL, inculpatul S.l.V. şi partea responsabilă civilmente SC T.P.N. SRL împotriva deciziei penale nr. 34/A din 10 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurenta parte civilă, recurentul inculpat şi recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumei de câte 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 30 dctombrie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 3431/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215...		ICCJ. Decizia nr. 3490/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune... →

ICCJ. Decizia nr. 3488/2012. Penal. Infracţiuni la legea privind mărcile şi indicaţiile geografice (Legea 84/1998). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3488/2012. Penal. Infracţiuni la legea privind mărcile şi indicaţiile geografice (Legea 84/1998). Recurs