ICCJ. Decizia nr. 375/2012. Penal. Ucidere din culpă (art.178 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 375/2012
Dosar nr.105/242/2011
Şedinţa publică din 13 februarie 2012
Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată că, prin sentinţa penală nr. 239/D din 7 iunie 2011, pronunţată în dosarul nr. 105/242/2011, Tribunalul Cluj, secţia penală, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. şi art. 3201 C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului B.C.I. pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., iar, în temeiul art. 91 C. pen., a aplicat acestuia sancţiunea administrativă a amenzii în cuantum de 1.000 lei.
S-a constatat că în cauză nu au fost formulate pretenţii civile, iar, în temeiul art. 192 pct. 1 lit. d) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească suma de 1.300 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în fapt, că, la data de 11 martie 2010, în timp ce conducea un autoturism, pe DN 1E60, în sensul de circulaţie Cluj-Napoca - Oradea, în afara localităţii Izvorul Crişului, inculpatul a pierdut controlul volanului şi a intrat pe contrasens, izbind frontal o autoutilitară, condusă regulamentar de numitul V.A., provocând, astfel, moartea minorei B.A.E., fiica sa, în vârstă de 8 ani, aflată în propria maşină pe locul din dreapta faţă.
În şedinţa de judecată din data de 31 mai 2011, Tribunalul a admis cererea inculpatului de a fi judecat în procedura specială prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., acesta recunoscând comiterea faptei aşa cum a fost reţinută de către organele de urmărire penală, cunoscând şi însuşindu-şi probele administrate în cauză în faza urmării penale şi anume: procesul-verbal de cercetare la faţa locului, raportul de constatare medico-legală, buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie, declaraţiile martorilor, înscrisurile şi imaginile foto depuse la dosar.
Având în vedere ansamblul probator administrat în cauză, însuşit de către inculpat, instanţa fondului a constatat că fapta comisă de acesta întruneşte teoretic, abstract, elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., însă, în concret, s-a apreciat că faptei săvârşite îi lipseşte una dintre trăsăturile esenţiale ale oricărei infracţiuni, şi anume gradul de pericol social concret, la evaluarea căruia a ţinut seama de criteriile stabilite prin dispoziţiile alin. (2) al art. 181 C. pen. În acest context, instanţa a reţinut împrejurarea că,anterior comiterii faptei, inculpatul a avut o conduită pozitivă în societate şi la locul de muncă, având calitatea de agent şef în structura poliţiei judiciare a I.P.J. Botoşani, cu caracterizări deosebite din partea conducerii şi colegilor. De asemenea, are o familie închegată, ale cărei probleme, respectiv starea de sănătate precară a fiicei minore, l-au adus în acea zi nefastă a producerii accidentului rutier, fiind obligat să se deplaseze periodic din municipiul Botoşani la Băile Felix Oradea, pentru ca minora să urmeze proceduri speciale pentru recuperare fizică, fiind adusă cu maşina drum lung şi obositor atât pentru ea cât şi pentru inculpat, care conducea autoturismul. S-a arătat de către instanţă că la fel s-a întâmplat şi în ziua accidentului, când este posibil ca inculpatul să fi aţipit la volan şi atunci să fi pierdut controlul maşinii. Judecătorul fondului a mai avut în vedere şi impactul psihic deosebit al evenimentului rutier produs asupra inculpatului, dovadă fiind scriptele medicale de la dosar, care indică pierderea memoriei pe termen scurt, fiind un şoc pentru acesta atât accidentul în sine, cât mai ales urmarea lui, respectiv moartea singurului copil. Totodată, instanţa a raportat atât fapta, cât şi posibilităţile legale concrete de sancţionare a acesteia la principiul proporţionalităţii, având în vedere, pe de o parte, gradul de pericol social concret al faptei, iar, pe de altă parte, consecinţele unei condamnări penale pentru autorul ei.
Faţă de aceste considerente şi ţinând seama de circumstanţele reale şi personale, instanţa a concluzionat că fapta comisă de către inculpat este de natură a aduce doar o atingere minimă valorii sociale protejate prin legea penală încălcată şi este în mod vădit lipsită de importanţă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
S-a arătat în cuprinsul motivelor de apel că aplicarea procedurii simplificate, reglementată de art. 3201 C. proc. pen., este incompatibilă cu pronunţarea unei hotărâri de achitare în temeiul art. 10 lit. b1) C. proc. pen., invocându-se ca argument de text alin. (7) al articolului menţionat, care prevede că, în cazul recunoaşterii vinovăţiei şi a admiterii cererii de judecare a cauzei în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, instanţa de judecata va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte netemeinicia soluţiei de achitare, s-a arătat de către Parchet că, raportat la gradul de pericol social abstract, fapta inculpatului prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, avându-se în vedere culpa exclusivă a acestuia în comiterea evenimentului rutier, urmările culpei sale, precum şi condiţiile efective de timp şi de loc în care s-a produs accidentul. S-a mai făcut trimitere la dispoziţiile art. 97 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002, potrivit cărora conducătorilor de autovehicule le este interzis să transporte copii cu vârste de până al 12 ani pe scaunul din faţă, în timpul deplasării pe drumurile publice, obligaţie pe care inculpatul a încălcat-o, decesul minorei fiind determinat şi de lipsa oricărui dispozitiv de susţinere în scaun a acesteia.
În concluzie, s-a solicitat de către Parchet admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, în rejudecare, condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă la pedeapsa închisorii, cu suspendarea condiţionată a executării acesteia, şi aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 169/A din 6 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, dispunând rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a constatat că instanţa de fond a reţinut o stare de fapt conformă cu realitatea şi necontestată de inculpat, care a recunoscut săvârşirea faptei şi a solicitat aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
De asemenea, s-a arătat că prima instanţă a făcut o corectă apreciere a gradului de pericol social concret al faptei, ţinând seama de toate datele ce caracterizează persoana inculpatului, respectiv împrejurarea că nu are antecedente penale, are un loc de muncă stabil, fiind agent şef de poliţie, iar, în activitatea desfăşurată, a dat dovadă de corectitudine, obiectivitate, răspundere, perseverenţă, principialitate şi integritate morală, fiind apreciat de colegi şi de superiori.
În ceea ce priveşte susţinerile Parchetului în sensul că aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. înlătură achitarea inculpatului în baza art. 181 C. pen., acestea au fost apreciate de Tribunal ca fiind neîntemeiate, arătându-se că declaraţia inculpatului luată în condiţiile art. 3201 C. proc. pen. a vizat recunoaşterea faptei şi nu a infracţiunii de care este acuzat. Instanţa de apel a concluzionat că recunoaşterea faptei de către inculpat nu este incompatibilă cu formularea unor apărări ale acestuia legate de lipsa pericolului social concret al faptei comise, apărări care nu necesită un probatoriu suplimentar.
Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, criticându-le pe motive de nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei achitări a inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., cu referire la art. 181 C. pen.
Reiterând întocmai motivele de apel, Ministerul Public a solicitat, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., admiterea căii de atac promovate, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele inferioare şi, în rejudecare, condamnarea inculpatului B.C.I. pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen., la o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, reţinându-se şi dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
Verificând cauza sub aspectul motivelor de recurs invocate, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., conform dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 8/2009 a instanţei supreme, Înalta Curte apreciază sentinţa pronunţată de instanţa de fond şi Decizia dată în apel ca fiind legale şi temeinice şi ca nefondat recursul declarat de Parchet, având în vedere în acest sens următoarele considerente:
Definind noţiunea de infracţiune prin trimitere la trăsăturile sale esenţiale, Codul penal prevede în art. 17 alin. (1) că infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
Aşadar, pentru ca o faptă să fie inclusă în sfera ilicitului penal şi, deci, calificată ca infracţiune, este necesar ca aceasta să prezinte trei trăsături esenţiale, precis arătate în textul de lege, şi anume să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală.
În cursul procesului penal, organele judiciare chemate să aplice legea în cadrul conflictelor de drept penal trebuie să constate existenţa în fapta săvârşită a tuturor acestor trăsături, lipsa vreuneia dintre ele conducând la inexistenţa infracţiunii, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie.
Prin introducerea în Codul de procedură penală a art. 3201, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, legiuitorul a reglementat o procedură judiciară simplificată în cazul în care inculpatul recunoaşte, până la începerea cercetării judecătoreşti, săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare şi solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.
Astfel cum se menţionează atât în cuprinsul alin. (1), (2) şi (4) ale art. 3201, care fac referire la „recunoaşterea faptelor", cât şi în titlul marginal al articolului în discuţie, respectiv „Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei", atitudinea procesuală a inculpatului, susceptibilă să atragă aplicarea procedurii simplificate, nu trebuie să constea în recunoaşterea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, ci doar a faptelor care formează obiectul actului de inculpare, fapte pe care acesta acceptă că le-a comis cu vinovăţie. Aşadar, în această situaţie, organele judiciare nu mai au obligaţia legală de a administra noi probe în cursul judecăţii pentru a constata existenţa unor fapte săvârşite cu vinovăţie, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, însă, în opinia Înaltei Curţi, au îndatorirea de a stabili dacă sunt întrunite şi celelalte două trăsături esenţiale prevăzute de art. 17 C. pen. pentru ca respectivele fapte să poată fi incluse în sfera ilicitului penal şi să se pronunţe o hotărâre de condamnare, conform dispoziţiilor alin. (7) al art. 3201 C. proc. pen., constatarea prevederii faptelor în legea penală şi a gradului de pericol social al acestora fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată, fără a putea fi deduse din conduita procesuală a acuzatului manifestată după trimiterea lui în judecată.
Ca urmare, Înalta Curte apreciază că solicitarea inculpatului adresată instanţei de judecată de a urma procedura simplificată prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. nu atrage în mod automat pronunţarea unei hotărâri de condamnare, ci numai în situaţia în care organul judiciar, ţinând eventual seama şi de înscrisurile la care face referire alin. (2) al art. 3201, stabileşte că faptele ce fac obiectul actului de inculpare, fapte prevăzute de legea penală, prezintă, în concret, gradul de pericol social al unei infracţiuni, în caz contrar urmând să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., cu referire la art. 181 C. pen.
Este adevărat că alin. (7) al art. 3201 C. proc. pen. se referă în mod imperativ la pronunţarea unei hotărâri de condamnare în cazul în care este urmată procedura simplificată, însă aceste prevederi nu pot fi aplicate decât prin coroborare cu celelalte dispoziţii ale aceluiaşi articol, astfel cum au fost anterior interpretate, şi care conduc la concluzia că, numai în situaţia constatării de către instanţă, cu privire la faptele recunoscute de inculpat, a tuturor trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, poate fi pronunţată o soluţie de condamnare faţă de acesta, conform textului de lege anterior menţionat.
Pe de altă parte, dacă s-ar admite teza potrivit căreia, în cazul aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., nu poate fi pronunţată decât o hotărâre de condamnare, s-ar ajunge la crearea unei situaţii discriminatorii pentru cei care uzează de această procedură, în sensul că aceştia, deşi au avut o atitudine procesuală sinceră şi cooperantă, nu pot beneficia de prevederile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., cu referire la art. 181 C. pen., spre deosebire de alţi acuzaţi care, cu toate că nu au recunoscut comiterea faptelor, au manifestat o conduită oscilantă sau au uzat de dreptul la tăcere, sunt îndreptăţiţi la aplicarea respectivelor dispoziţii legale.
Având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte va înlătura critica formulată de Parchet referitoare la incompatibilitatea dintre procedura prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. şi pronunţarea unei hotărâri de achitare în temeiul art. 10 lit. b1) C. proc. pen.
Totodată, nu pot fi reţinute nici celelalte critici invocate de Ministerul Public, Înalta Curte apreciind, pe baza materialului probator administrat în cauză, că, în mod întemeiat, instanţele inferioare au făcut aplicarea faţă de intimatul inculpat a dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen.
Astfel, potrivit art. 181 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
La stabilirea concretă a gradului de pericol social, se ţine seama de toate criteriile prevăzute de art. 181 alin. (2) C. pen., gravitatea faptei săvârşite şi periculozitatea socială a făptuitorului apreciindu-se pe baza unui complex de elemente şi date de ordin subiectiv, dar şi a circumstanţelor obiective în care s-a comis actul de conduită interzis.
În cauză, modalitatea în care s-au derulat evenimentele (inculpatul deplasându-se împreună cu fiica sa minoră de la Botoşani spre Oradea, Băile Felix, pentru ca aceasta să urmeze anumite proceduri speciale în vederea recuperării fizice, fiind posibil ca, din cauza problemelor legate de starea de sănătate a minorei şi datorită oboselii, să fi aţipit la volan şi, astfel, să fi pierdut controlul maşinii), faptul că aşezarea minorei pe scaunul din faţă s-a datorat problemelor grave de sănătate pe care aceasta le avea, suferind de o boală rară care îi afecta membrele inferioare şi superioare, astfel încât supravegherea sa permanentă din partea tatălui, singura persoană prezentă în autoturism, era absolut necesară, precum şi datele ce caracterizează persoana inculpatului.
Având în vedere aceste considerente şi constatând, pentru motivele anterior expuse că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., făcându-se, în speţă, o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 181 C. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj.
Faţă de soluţia ce va fi pronunţată, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., se va dispune rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare avansate de acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva deciziei penale nr. 169/A/2011 din 06 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, privind pe inculpatul B.C.I.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat până la prezenţa apărătorului ales, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 378/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 374/2012. Penal → |
|---|
