ICCJ. Decizia nr. 374/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 374/2012
Dosar nr.1860/87/2011
Şedinţa publică din 13 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 68 din 14 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia penală în dosarul nr. 1860/87/2011, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. şi art. 74-76 C. pen., a fost condamnat inculpatul C.L., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare.
În baza art. 71 C. pen. i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii aceloraşi drepturi pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen. s-a fixat termen de încercare pe o perioadă de 5 ani.
S-a atras inculpatului atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiţionate a pedepsei principale.
A fost obligat inculpatul la plata către partea civilă G.Ş. a sumei de 15.000 lei despăgubiri civile şi către partea civilă Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti a sumei de 1502,47 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărâi astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman nr. 435/P/2010 din 23 martie 2011 a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul C.L., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.
S-a reţinut în actul de sesizare a instanţei că în ziua de 21 septembrie 2010, în jurul orelor 19:30, partea vătămată G.Ş. era oprit cu căruţa sa pe o stradă din comuna Ciuperceni. La un moment dat, a apărut în spatele căruţei sale, inculpatul C.L. care, de asemenea, era cu căruţa sa. Între cei doi au avut loc discuţii, C.L. solicitându-i părţii vătămate să-i facă loc pentru a trece mai departe.
În această împrejurare, partea vătămată a coborât din căruţa sa şi a luat de căpăstru calul lui C.L. demonstrând astfel faptul că se poate trece mai departe pe lângă căruţa sa.
Deranjat de atitudinea părţii vătămate, inculpatul C.L., l-a lovit pe G.Ş. cu hăţurile peste faţă şi şi-a continuat ulterior drumul spre locuinţa sa. Ca urmare a loviturii primite, partea vătămată s-a lăsat pe vine, ţinându-se în acelaşi timp din cauza durerii, de cap.
După ce şi-a revenit din lovitura primită, partea vătămată a luat căruţa şi a plecat în urmărirea inculpatului pentru a-i cere explicaţii în legătură cu atitudinea sa.
Când G.Ş. a ajuns la locuinţa inculpatului C.L., acesta introdusese deja căruţa în curte şi se afla singur la poartă, martora O.F. fiind în curte şi neavând posibilitatea (aşa cum a declarat) să vadă ce se petrece la poartă.
Când partea vătămată a ajuns în dreptul locuinţei inculpatului, a oprit căruţa şi a coborât pentru a-l întreba pe inculpat ce a avut cu el de la lovit. În timp ce victima se apropia de inculpatul C.L., acesta a tras furca pe care G.Ş. o avea la căruţa sa şi i-a aplicat acestuia mai multe lovituri în cap.
În urma acestor lovituri, victima a căzut la pământ, iar inculpatul a continuat să o lovească până a apărut în zonă fiul acestuia G.S.Ş. care a început să strige la agresor pentru a înceta. După agresiune, inculpatul C.L. a aruncat furca şi a intrat în curte şi apoi în locuinţă, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
Din actele medico-legale a rezultat că leziunile suferite au necesitat pentru vindecare 45-50 zile de îngrijiri medicale, iar acestea au pus în primejdie viaţa victimei.
Totodată, actele medico-legale precizează că, în situaţia în care nu se intervenea medical, partea vătămată şi-ar fi pierdut viaţa.
S-a mai reţinut că faptele inculpatului C.L., de a-i aplica victimei cu un corp apt de a produce moartea (furcă), mai multe lovituri într-o zonă vitală (cap), provocându-i leziuni traumatice care i-au pus în primejdie viaţa, întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor.
Având în vedere că fapta s-a săvârşit într-un loc public în înţelesul art. 152 lit. a C. pen. (o stradă din comuna Ciuperceni), s-a reţinut tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.
La termenul din 14 iunie 2011 inculpatul C.L. a declarat că recunoaşte săvârşirea faptei aşa cum a fost reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu şi că solicită judecarea sa în temeiul art. 3201 C. proc. pen., pe baza probatoriului administrat la urmărirea penală.
Astfel, tribunalul a constatat că situaţia de fapt este cea reţinută în actul de sesizare a instanţei, fapta săvârşită de inculpat întrunind în drept elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.
La individualizarea pedepsei, conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, gradul de pericol social ridicat al faptei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită (7,6 la 12,6 ani), iar pe de altă parte faptul că inculpatul nu are antecedente penale, a avut o poziţie sinceră pe parcursul procesului, a recunoscut şi regretat fapta, precum şi faptul că inculpatul a înţeles să se judece pe procedura prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., beneficiind astfel de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.
Tribunalul a apreciat că scopul prevăzut de art. 52 C. pen. a fost pe deplin atins prin condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 3 ani închisoare, prin aplicarea art. 3201 C. proc. pen. şi art. 74-76 C. pen.
Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite cerinţele art. 81 alin. (1) C. pen., astfel, inculpatul nu a mai fost condamnat anterior, pedeapsa aplicată este 3 ani şi în raport de circumstanţele personale ale inculpatului, scopul art. 52 C. pen. poate fi atins şi fără executarea în penitenciar a pedepsei. Ca atare, s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen. a fost fixat un termen de încercare.
Cu privire la latura civilă a cauzei, tribunalul a obligat inculpatul la plata despăgubirilor civile şi a cheltuielilor de spitalizare către părţile civile G.Ş., respectiv, către Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, solicitând admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.
Ministerul Public a criticat hotărârea ca fiind netemeinică sub aspectul individualizării pedepsei aplicate inculpatului, această instanţă având în vedere gradul de pericol social al faptei, limitele de pedeapsă, lipsa antecedentelor penale, precum şi faptul că inculpatul poate beneficia de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
S-a arătat că, la stabilirea modului de executare a pedepsei aplicată inculpatului, instanţa de fond nu a ţinut seama, în mod corespunzător, de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), sens în care, nu s-a acordat semnificaţia cuvenită împrejurărilor în care a fost săvârşită şi anume, prin lovirea victimei, în zona capului, prin cauzarea unor leziuni care au necesitat pentru vindecare 45-50 zile de îngrijiri medicale, leziuni care i-au pus viaţa în pericol.
În concret, Ministerul Public a reţinut că pedeapsa aplicată inculpatului C.L. nu a fost judicios individualizată în raport cu gradul concret de pericol social al faptei, de modalitatea concretă de comitere, de urmarea produsă.
Prin Decizia penală nr. 288/A din 30 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman împotriva sentinţei penale nr. 68 din data de 14 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia penală, în dosarul nr. 1860/87/2011.
A desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată, numai cu privire la modalitatea de executare a pedepsei aplicate şi rejudecând în fond:
A înlăturat dispoziţiile art. 81, 82 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei principale şi a pedepselor accesorii, urmând ca inculpatul C.L. să execute pedeapsa de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale. S-a dispus ca onorariul apărătorului din oficiu în cuantum de 200 lei să se avanseze din fondul Ministerului Justiţiei.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale atacate, prin prisma motivului de apel invocat, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de prim control judiciar a constatat apelul ca fiind fondat.
S-a reţinut că situaţia de fapt a fost corect stabilită de instanţa de fond în urma coroborării întregului material probatoriu administrat în faza de urmărire penală şi în mod temeinic a fost încadrată juridic fapta săvârşită de inculpatul C.L. în dispoziţiile art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.
S-a constatat, de asemenea, că pedeapsa aplicată de instanţa de fond, de 3 ani închisoare, orientată sub minimul special prevăzut de lege, urmare a reţinerii de circumstanţe atenuante judiciare, dar şi a cauzei legale de reducere a limitelor pedepsei prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., a fost just individualizată.
S-a apreciat, însă, că sentinţa penală atacată este netemeinică sub aspectul individualizării judiciare a executării pedepsei aplicate, nefiind întrunite cerinţele art. 81 alin. (1) lit. c) C. pen. pentru a se putea dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Astfel, au fost avute în vedere natura şi gravitatea deosebită a infracţiunii reţinută în sarcina inculpatului; modalitatea şi împrejurările concrete de comitere a faptei, inculpatul a aplicat mai multe lovituri victimei, cu ajutorul unei furci, într-o zonă vitală (cap), în stradă şi a continuat să lovească victima, după ce aceasta căzuse la pământ, oprindu-se doar în momentul intervenţiei martorului G.Ş., fiul victimei; gradul ridicat de pericol social al infracţiunii de tentativă la omor calificat; contribuţia adusă la săvârşirea faptei în calitate de autor.
De asemenea, au fost reţinute urmările grave produse sau care s-ar fi putut produce, partea vătămată fiind internată în spital cu diagnosticul: traumatism cranio - cerebral, fractură craniană, hemoragie subanahnoidiană posttraumatică, hematom epicranian şi necesitând un număr de 45-50 de zile de îngrijiri medicale în vederea vindecării, iar leziunile suferite au pus în primejdie viaţa victimei.
În ceea ce priveşte persoana inculpatului, Curtea de apel a reţinut atitudinea procesuală oscilantă a acestuia în cursul urmăririi penale, dar şi împrejurarea că a mai fost cercetat penal, pentru comiterea unor fapte similare, contra persoanei.
Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.L., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea deciziei penale atacate şi menţinerea sentinţei instanţei de fond, în sensul menţinerii dispoziţiilor art. 81 şi urm. C. pen.
Înalta Curte, examinând recursul declarat prin prisma criticilor invocate, dar şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care urmează.
Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, cât şi de instanţa de prim control judiciar este în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, din care rezultă, fără dubiu, că inculpatul a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., constând în aceea că, în data de 21 septembrie 2010, a lovit pe partea civilă G.Ş., pe un drum public, cu o furcă în cap, cauzându-i leziuni ce au necesitat 45-50 zile îngrijiri medicale şi au pus în primejdie viaţa victimei, de altfel inculpatul recunoscând comiterea faptei în faţa primei instanţe, solicitând să beneficieze de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, criticile formulate de către recurentul inculpat nu sunt întemeiate, Înalta Curte apreciind că în speţă s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancţiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităţilor acesteia, în cauză negăsindu-şi astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.
Înalta Curte reţine că în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului, a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunii, precum şi circumstanţelor personale ale acestuia.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care îi sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Este neîndoielnic că fapta săvârşită prezintă un grad de pericol social sporit, dovadă fiind limitele de pedeapsă prevăzute de legiuitor pentru această infracţiune, precum şi împrejurările în care a fost comisă şi modul de acţionare.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, Înalta Curte reţine că suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ca mijloc de individualizare judiciară a pedepsei, poate fi acordată de către instanţă dacă se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim privativ de libertate, ori în speţă, faţă de natura faptei comise şi de modul concret de săvârşire, inculpatul acţionând în circumstanţele anterior menţionate, dovedeşte un comportament ce nu permite presupunerea că aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ar fi suficientă pentru a se realiza reeducarea sa şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni.
În speţă, în mod just instanţa de apel a apreciat că sentinţa primei instanţe este netemeinică sub aspectul individualizării judiciare a executării pedepsei aplicate, ţinând seama de natura şi gravitatea deosebită a infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, de împrejurările concrete de comitere a faptei, de gradul ridicat de pericol social al infracţiunii de tentativă la omor calificat, de urmările grave produse sau care s-ar fi putut produce, dar şi de datele ce caracterizează persoana inculpatului.
Astfel fiind, Înalta Curte, în acord cu instanţa de prim control judiciar, apreciază că o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, este aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare al pedepsei, consfinţit prin disp. art. 52 C. pen., cât şi principiului proporţionalităţii între gravitatea concretă a faptei şi datele personale ale inculpatului, pe de o parte şi sancţiunea aplicată, pe de altă parte.
În lumina acestor consideraţii, criticile formulate de recurentul inculpat apar ca nefiind întemeiate, circumstanţele reale ale comiterii faptei şi cele personale ale inculpatului nefiind de natură a atrage adoptarea unei soluţii de schimbare a modalităţii de executare a pedepsei, astfel că, neexistând nici motive care, examinate din oficiu, să determine casarea hotărârilor, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.L. împotriva deciziei penale nr. 288/A din 30 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 375/2012. Penal. Ucidere din culpă (art.178... | ICCJ. Decizia nr. 371/2012. Penal. Violul (art.197 C.p.).... → |
|---|
