ICCJ. Decizia nr. 4192/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4192/2012
Dosar nr. 3950/85/2011
Şedinţa publică din 17 decembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 28/2012 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 3950/85/2011, în baza art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 s-a dispus condamnarea inculpatului R.A.M. la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
În baza art. 71 alin. (1), (2) C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei aplicate.
În baza art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, termen stabilit în condiţiile art. 82 C. pen.
În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra cauzelor de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute de art. 83 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.
În baza art. 14 şi 346 C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ. a fost admisă acţiunea civilă formulată de Ministerul Finanţelor - A.N.A.F. prin Garda Financiară Secţia Sibiu şi Ministerul Finanţelor - A.N.A.F. - A.N.V.-prin D.J.A.O.V. Sibiu şi în consecinţă a fost obligat inculpatul la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri materiale:
- 63.178 lei către Ministerul Finanţelor - A.N.A.F. - A.N.V.-prin D.J.A.O.V. Sibiu ;
- 15.904 lei către Ministerul Finanţelor - A.N.A.F. prin Garda Financiară Secţia Sibiu.
În baza art. 118 lit. f) C. pen. s-a dispus confiscarea a 10.000 de pachete ţigarete a căror deţinere este interzisă de lege.
A fost menţinută măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa procurorului din data de 26 ianuarie 2011 asupra autoturismelor inculpatului, până la concurenţa sumei de 63.178,00 lei.
În baza art. 191 C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în faza urmăririi penale şi a judecăţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 03 martie 2010 inculpatul R.A.M. a fost oprit în trafic, fiind la volanul autoturismului între localităţile Veştem şi Bradu, judeţul Sibiu. La controlul efectuat în interiorul autoturismului, lucrătorii din cadrul D.J.A.O.V. au descoperit 10.000 pachete de ţigarete.
Cartuşele de ţigarete identificate asupra inculpatului aveau aplicate timbre de Republica Sârbă.
Inculpatul nu a putut prezenta documente care să ateste provenienţa bunurilor în cauză şi nici nu a putut face dovada plăţii accizelor.
În nota explicativă dată în faţa organelor vamale, inculpatul a arătat că ţigările le-a găsit şi urma să le predea organelor de poliţie.
Această apărare nu a fost reţinută de către instanţă din următoarele considerente:
Cantitatea mare de ţigări transportată, modul minuţios de aranjare al acestora, dar şi atitudinea inculpatului care ar fi avut obligaţia de a anunţa imediat organele de poliţie, au probat faptul că inculpatul deţinea aceste produse, neintroduse în sistemul legal de accize şi care urmau să fie comercializate.
În drept, fapta inculpatului R.A.M. de a deţine 10.000 pachete de ţigarete, având aplicate timbre de Republica Sârbă, nemarcate şi netimbrate cu timbre valabile în România şi neintroduse în sistemul legal de accize, ţigări care urmau să fie comercializate, fără plata taxelor (acciza) datorată statului, a fost apreciată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
Văzând criteriile generale de individualizare ale pedepselor prevăzute de art. 52 şi 72 C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social concret al faptei care este unul mediu, cantitatea mare de ţigarete, atitudinea inculpatului pe parcursul procesului penal, dar şi concluziile pozitive ale referatului de evaluare, scopul comiterii faptelor, dar şi elementele ce vin în favoarea acestuia (lipsa antecedentelor penale, faptul că s-a prezentat în faţa instanţei de judecată, că este la prima confruntare cu legea penală) au îndreptăţit instanţa de fond în a aplica inculpatului o pedeapsă egală cu minimul special prevăzut de lege şi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei conform art. 81 C. pen., apreciindu-se că scopul prevenţiei generale şi sociale poate fi atins şi fără executare, aşa cum reiese şi din cuprinsul referatului de evaluare.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu şi inculpatul R.A.M.
Apelurile au fost declarate în termen şi au fost motivate în scris.
În motivarea apelului Parchetul a criticat hotărârea atacată, susţinând că, în mod greşit, inculpatului nu i-a fost aplicată pedeapsa complementară, iar pedeapsa a fost greşit individualizată solicitând majorarea acesteia cu executarea în regim de detenţie, ţinând seama de prejudiciul cauzat.
În motivarea apelului, inculpatul, a criticat hotărârea atacată sub aspectul laturii penale şi civile, susţinând că s-a comis o gravă eroare de fapt care a avut drept consecinţă greşita condamnarea a sa, solicitând achitarea, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., deoarece ţigările nu-i aparţineau.
S-a susţinut că a fost încălcată regula ne bis in idem, deoarece a fost sancţionat contravenţional pentru aceeaşi faptă, iar între motivarea hotărârii şi dispozitiv există neconcordanţe, în motivare făcându-se vorbire de „deţinere”, iar în dispozitiv condamnarea s-a făcut pentru „ascunderea” bunului.
Prin Decizia penală nr. 54/ A din 26 decembrie 2012 Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu împotriva sentinţei penale nr. 28/2012 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 3950/85/2011.
A desfiinţat sentinţa penală atacată, sub aspectul laturii penale, privind omisiunea aplicării pedepsei complementare şi procedând la o nouă judecată, în aceste limite, a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe durata de 1 an, în condiţiile art. 65, 66 C. pen.
A menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa penală atacată.
A respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul R.A.M. împotriva sentinţei penale nr. 28/2012 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 3950/85/2011.
A obligat pe inculpatul apelant să plătească statului suma de 100 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat în apel, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în cotă procentuală, va fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de prim control judiciar a apreciat corect reţinută situaţia de fapt de către instanţa de fond, precum şi încadrarea juridică dată faptei, vinovăţia inculpatului fiind pe deplin dovedită.
Pedeapsa aplicată inculpatului s-a considerat just individualizată, prin raportare la criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., însă, în raport de dispoziţiile legale, se impunea aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani.
Cu privire la criticile formulate de către apelantul inculpat R.A.M., instanţa de prim control judiciar le-a considerat neîntemeiate.
Astfel, o amendă dată în temeiul unor norme legale prevăzute pentru stabilirea şi sancţionarea contravenţională nu poate constitui temei pentru a se constata autoritate de lucru judecat cu privire la o faptă ce constituie obiectul unei cauze penale.
S-a considerat că inculpatul a ascuns ţigarete în scopul eludării plăţii accizei şi T.V.A.-ului, fapta sa întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
Instanţa a apreciat că subiectul activ principal (autorul) al infracţiunii în modalitatea ascunderii bunului poate fi orice persoană fizică responsabilă penal deoarece acţiunea de ascundere poate fi săvârşită, atât în folosul propriu, cât şi în folosul altei persoane (a contribuabilului).
Critica cu privire la contradicţia existentă între dispozitiv şi considerente a fost considerată nefondată, în dispozitiv fiind indicată săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, iar în considerente se menţionează că inculpatul a deţinut 10.000 pachete de ţigări.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul R.A.M., solicitând casarea deciziei şi în rejudecare, în latura penală achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar sub aspectul laturii civile, respingerea pretenţiilor formulate de către părţile civile, întrucât a fost sancţionat contravenţional.
În dezvoltarea scrisă a motivelor de recurs, inculpatul a arătat că pentru aceeaşi faptă a fost antrenată atât răspunderea contravenţională, cât şi răspunderea penală, fapt ce contravine principiului Ne bis in idem, cât şi dispoziţiilor C.E.D.O., respectiv art. 4 din Protocolul nr. 7 C.E.D.O.
De asemenea, inculpatul a considerat că s-a produs o gravă eroare de fapt, în sensul că fapta nu există. Astfel, intenţia inculpatului nu a fost de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale, ci doar a transportat acele ţigări, pentru care a fost şi sancţionat contravenţional.
Apărătorul din oficiu al inculpatului a susţinut că inculpatul doar a deţinut acele bunuri, iar deţinerea nu intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, ci doar ascunderea. De asemenea, persoana fizică nu poate fi subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală, ci subiectul activ trebuie să fie calificat, respectiv un comerciant, care să depoziteze ţigări. În subsidiar, a solicitat redozarea pedepsei aplicate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul inculpatului prin prisma motivelor invocate şi din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la critica recurentului inculpat, referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte o consideră neîntemeiată (caz de casare prevăzut de art. 3859pct. 15 C. proc. pen.).
Susţinerile inculpatului, referitoare la imposibilitatea sancţionării pentru aceeaşi faptă atât contravenţional, cât şi penal sunt reale şi în concordanţă cu legislaţia europeană, însă în prezenta cauză nu este vorba de o dublă sancţiune pentru aceeaşi faptă, iar principiul enunţat nu-şi găseşte aplicarea.
Este adevărat că între cele două forme ale răspunderii juridice (în speţă cea penală şi contravenţională) există întrepătrunderi şi puncte de contact care se concretizează în scopul lor comun şi anume, determinarea unui comportament adecvat al membrilor societăţii, comportament care să contribuie la apărarea şi dezvoltarea continuă a valorilor şi raporturilor sociale ocrotite de lege.
Răspunderea penală, bazată pe principiul legalităţii incriminării, este angajată numai pentru acele fapte care sunt expres prevăzute ca infracţiuni, pe când în cazul răspunderii contravenţionale raportul juridic de răspundere ia naştere în urma săvârşirii unei abateri contravenţionale.
Este posibil că fapte de aceeaşi natură în materialitatea lor pot constitui fie contravenţii, fie infracţiuni în funcţie de o serie de elemente, precum: importanţa obiectului ocrotirii la un moment dat, împrejurările concrete în care s-a săvârşit fapta, felul şi intensitatea vinovăţiei, natura mobilului urmărit, urmările faptei, posibilităţile de prevenire a faptelor, elemente care, alături de trăsăturile faptei, concură la stabilirea diferenţiată a gradului de pericol social, determinând în final atât forma de răspundere pe care o angajează, cât şi dozarea sancţiunii, înlăuntrul formei de răspundere respectivă.
Cumulul răspunderii contravenţionale cu răspunderea penală intervine în speţă în legătură cu fapta inculpatului care aduce atingere atât relaţiilor sociale protejate de legea penală, cât şi celor prevăzute în materie contravenţională.
Din punct de vedere contravenţional inculpatul a fost sancţionat pentru transportul de produse accizabile care nu era însoţit de documente administrative de însoţire a mărfii - D.A.I., pe când, în prezentul dosar, a fost sancţionat pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 care constă în ascunderea bunului sau a sursei impozabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, faptă care are o natură şi un obiect juridic diferite de fapta reţinută în materie contravenţională.
Astfel, în speţă, în aprecierea Curţii nu se poate vorbi de încălcarea regulii non bis idem.
De altfel, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în sensul că dreptul prevăzut de art. 4 Protocolul nr. 7 C.E.D.O. ca să poată fi invocat, trebuie ca persoana să fi suferit o condamnare, să fi fost achitat sau să se fi dispus încetarea procesului penal pentru fapta cu privire la care acesta este din nou urmărit sau judecat. Or, în speţă, inculpatul nu a mai fost sancţionat în cadrul unui proces penal nici măcar cu o sancţiune administrativă pentru aceeaşi faptă (evaziunea fiscală).
Astfel, aşa cum au subliniat şi instanţa de fond, cât şi de prim control judiciar, sancţionarea contravenţională a inculpatului nu poate constitui temei pentru a se constata autoritate de lucru judecat cu privire la fapta care constituie obiectul cauzei penale.
Cu privire la critica inculpatului R.A.M. întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 3859pct. 18 C. proc. pen., în sensul că s-a săvârşit o gravă eroare de fapt, Înalta Curte o consideră neîntemeiată.
Potrivit art. 3859alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. Astfel cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul Legii nr. 8 din 9 februarie 2009, incidenţa dispoziţiilor art. 3859alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată. Aşadar, prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.
Pornind de la aceste explicaţii din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, dezvoltate anterior şi de doctrină, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu există contradicţie evidentă între cele reţinute prin hotărârea recurată şi conţinutul probelor administrate, starea de fapt reţinută nefiind consecinţa unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a acestora.
Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 constituie infracţiune de evaziune fiscală ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile, săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
Acţiunea de „ascundere a bunurilor ori a sursei impozabile sau taxabile” poate avea loc atât prin mijloace fizice (mai ales cu privire la bunuri corporale), cât şi prin manipulări juridice (mai ales cu privire la sursele veniturilor), făcute în scopul sustragerii acestor bunuri sau surse de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Ascunderea juridică presupune disimularea totală sau parţială a bunului sau sursei impozabile sau taxabile, prin omisiunea de a îndeplini obligaţiile declarative.
Acţiunea de „ascundere a bunului” se referă practic la deţinerea acestuia care e supusă impozitării sau taxei. Inculpatul R.A.M. a ascuns bunurile prin faptul că a deţinut ţigările, care erau supuse impozitării sau taxelor, acesta neputând face dovada achitării obligaţiilor fiscale care-i reveneau.
Susţinerea inculpatului în sensul că nu a urmărit comercializarea acelor bunuri, ci doar predarea către organele competente este lipsită de suport probator, raportat la contextul faptic al cauzei şi la materialul probator administrat.
Declaraţiile de nerecunoaştere ale inculpatului sunt simple afirmaţii care au ca scop doar disculparea de consecinţele penale ale faptelor sale, fiind făcute vădit pro cauza, motiv pentru care Înalta Curte le va aprecia ca atare.
Dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. exclud o ordine de preferinţă a probelor, în raport de faza în care au fost administrate, determinant în aprecierea acestora constituindu-l forţa probelor de a exprima adevărul.
Astfel, simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare, utilizată de inculpat, respectiv negarea realităţii evidente nu poate influenţa convingerea legală pe probe certe.
În ceea ce priveşte susţinerea apărării cu privire la necesitatea existenţei unui subiect activ calificat al infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 (ascunderea bunului sau a sursei impozabile), Înalta Curte apreciază că în cazul acestei infracţiuni (ca şi în cazul infracţiunii prevăzută de art. 7 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, art. 9 lit. d), art. 9 lit. g) din aceeaşi lege) subiectul activ nu trebuie să aibă o anumită calitate, să fie calificat, ci este simplu, fapta putând fi comisă de alte persoane decât contribuabilul. Într-adevăr pentru celelalte modalităţi infracţionale răspunderea penală revine unui subiect calificat, contribuabil, plătitor sau custode.
Astfel, în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005.
Critica recurentului inculpat, R.A.M., privind greşita soluţionare a laturii civile, Înalta Curte o consideră nefondată. În mod corect a fost soluţionată latura civilă în raport de infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, aceea de evaziune fiscală.
Cu privire la critica întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte o consideră neîntemeiată.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul ridicat de pericol social al faptei (în ultima perioadă acest gen de infracţiuni a cunoscut o creştere alarmantă), elementele obiective şi subiective care au condus la săvârşirea unei astfel de fapte, poziţia procesuală a inculpatului atât la momentul săvârşirii faptei, cât şi pe parcursul procesului, circumstanţele personale ale inculpatului, astfel încât, pedeapsa de 2 ani închisoare, orientată spre minimul special este aptă să asigure scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.
Faptul că inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale nu obligă instanţa să reţină circumstanţele atenuante în favoarea inculpatului, întrucât acest lucru este lăsat la aprecierea instanţei care se raportează şi la alte aspecte care ţin de pericolul social concret al faptei, de ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea şi urmările produse, de conduita inculpatului pe parcursul procesului penal, explicaţiile pe care le-a oferit cu privire la provenienţa bunurilor găsite asupra sa, sunt aspecte care cântăresc în a nu reţine în sarcina inculpatului circumstanţe atenuante.
Aplicarea unei pedepse într-un cuantum redus nu ar reprezenta decât o încurajare în săvârşirea de fapte de acelaşi gen, atât a inculpatului, cât şi a celorlalţi membrii ai societăţii, care văzând modul de sancţionare din punct de vedere al legii penale al acestor persoane, ar avea convingerea că legea nu are eficienţă faţă de astfel de persoane şi totodată ar crea un sentiment de insecuritate în capacitatea de ripostă a organelor judiciare.
Faţă de cele reţinute, Înalta Curte, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul inculpat R.A.M. împotriva Deciziei penale nr. 54/ A din 26 aprilie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat R.A.M. împotriva Deciziei penale nr. 54/ A din 26 aprilie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 17 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3926/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4202/2012. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
