ICCJ. Decizia nr. 567/2012. Penal. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 567/2012
Dosar nr. 474/33/2011
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Asupra recursului penal de faţă;
Prin sentinţa penală nr. 106/2011 din 22 septembrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, pronunţată în dosarul nr. 474/33/2011 s-a admis cererea formulată de inculpata A.S.L. şi s-a dispus restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a constatat că diferenţa de venit impozabil este consecinţa neevidenţierii unor venituri din onorarii de succes şi neemiterea unei facturi în sumă de 4950 lei clientului I.A., faptă reţinută la modul general în rechizitoriu nu corespunde realităţii, deoarece fapta producătoare de prejudiciu la bugetul statului astfel cum a fost reţinută prin actul de control este singura în măsură să justifice o acuzaţie de evaziune fiscală.
Din cuprinsul actului de control rezultă în mod expres că în totalul veniturilor şi a calculului prezumtivul prejudiciu nu a fost cuprins onorariul de succes, sens în care rechizitoriul a reţinut o faptă producătoare de prejudiciu, care este exclusă prin actul de control prin care s-a stabilit prejudiciul, de unde rezultă că procurorul a preluat un prejudiciu fără a efectua o urmărire penală şi fără a verifica dacă faptele reţinute au fost în măsură să producă acel prejudiciu.
Nici raportul de control referitor la clientul I.A. nu a afirmat că suma respectivă nu a fost înregistrată în contabilitate, doar că s-a încălcat disciplina financiar-contabilă prin neemiterea facturii.
S-a constatat din nou că fapta prin care s-a prejudiciat bugetul statului nu a fost descrisă, în realitate prejudiciul prezumtiv este consecinţa unor fapte pe care rechizitoriul nu le-a amintit.
Rechizitoriul a descris fapte care nu au fost luate în considerare ca evaziune fiscală de organele de control, în schimb nu a reţinut fapte apreciate ca şi evaziune fiscală, prejudiciul reţinut pentru fapte diferite este acelaşi.
Evident instanţa nu a putut fi legal sesizată cu fapte ce nu au făcut obiectul lucrărilor de urmărire penală, după cum nu a putut fi legal sesizată cu un prejudiciu care nu corespunde faptelor menţionate în rechizitoriu, sau vizează cu totul alte fapte.
La fel pentru anii 2006 – 2007 nu au fost descrise în concret faptele care ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, ci dimpotrivă s-a făcut referire la fapte ce nu sunt producătoare de prejudiciu, respectiv împrejurarea că inculpata nu a trecut pe chitanţe ce anume reprezintă sumele de bani încasate, sau că unele cheltuieli nu au avut legătură cu activitatea contribuabilului.
Procurorul nu a administrat nici o probă raportat la prejudiciul aferent acestor ani, iar din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că fapta descrisă în rechizitoriu trebuie să explice modalitatea în care s-au produs anumite consecinţe juridice, ceea ce nu s-a realizat în prezenta cauză.
Pentru anul 2008 fapta de evaziune fiscală ar fi descrisă în rechizitoriu, însă în realitate este o preluare din actul de control al organelor financiare, fără ca procurorul să fi efectuat o proprie cercetare şi fără să menţioneze în concret producerea unui prejudiciu la bugetul statului, ceea ce a echivalat cu lipsa descrierii evaziunii fiscale şi a urmăririi penale sub acest aspect.
Pe de altă parte, faptele susceptibile de a fi încadrate ca şi evaziune fiscală fac obiectul urmăririi penale într-un alt dosar, ceea ce înseamnă că nu a existat o urmărire penală reală sub aspectul acestor fapte.
Prin rechizitoriul întocmit în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de numita J.D.C. cu privire la săvârşirea infracţiunilor de complicitate la înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals şi evaziune fiscală prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 215, art. 290, art. 291 C. pen. şi art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.
Împotriva acestei rezoluţii partea vătămată R.R. a formulat plângere, care a fost admisă prin sentinţa penală nr. 76 din 1 iulie 2011 a Curţii de Apel Cluj şi s-a dispus continuarea cercetărilor pentru aceleaşi fapte, urmând ca în contextul acestora procurorul să stabilească care din chitanţele de încasare a onorariului privind pe făptuitoarea J.D.C. sunt reale şi care sunt fictive, iar în măsura în care acest fapt nu este posibil, să fie anulate toate chitanţele care depăşesc suma de 21.117,45 lei (dosar fond).
Prin sentinţa penală menţionată mai sus s-a stabilit că în raporturile cu J.D.C. procurorul nu a menţionat care chitanţe sunt reale, fictive sau false, sens în care instanţa nu a putut fi legal sesizată în prezenta cauză nici cu privire la evaziunea fiscală şi nici cu privire la infracţiunea de fals.
În considerentele aceste sentinţe s-a arătat că actul intitulat chitanţă ca document justificativ al unei plăţi ar trebui să aibă la bază operaţiuni reale, neputând fi primită ca şi valabilă o chitanţă dacă suma menţionată în aceasta nu a fost achitată efectiv.
Cercetările dispuse au vizat inclusiv conţinutul şi întinderea infracţiunii de evaziune fiscală, întrucât acele chitanţe care au fost considerate fictive, fără a avea la bază plata efectivă a onorariului, nu au putut fi luate în considerare la calculul presupusului prejudiciu produs prin evaziune fiscală. Aceasta deoarece dacă sumele nu au fost încasate ele nu au fost luate în considerare ca şi venit şi au fost anulate.
Din cele arătate mai sus rezultă că s-a calculat un prejudiciu produs prin evaziune fiscală, fără a se cerceta realitatea operaţiunilor, iar într-o altă cauză penală, aflată în curs de urmărire penală, s-au făcut cercetări care au stabilit existenţa sau întinderea prejudiciului pentru infracţiunea de evaziune fiscală.
Cele două cauze sunt indisolubil legale, întrucât evaziunea fiscală şi înşelăciunea în modalitatea cercetată se exclud. Fie chitanţele sunt false şi nu corespund unor operaţiuni legale, situaţie în care infracţiunea de evaziune fiscală, rămâne fără obiect, respectiv fără venituri nedeclarate, fie sunt reale, caz în care este exclusă infracţiunea de înşelăciune.
Faţă de toate acestea, s-a apreciat că instanţa nu a fost legal sesizată, din moment ce s-au făcut cercetări care au vizat întinderea prejudiciului şi încadrarea juridică a faptelor, iar sub acest aspect în rechizitoriu nu s-a făcut nicio descriere a elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală sau a întinderii prejudiciului, iar pentru soluţionarea corectă a cauzei în ansamblul acesteia, este necesară refacerea urmăririi penale.
Împotriva acestei soluţii a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi părţile civile Statul Român prin A.N.A.F. şi R.R.
Parchetul a criticat hotărârea ca netemeinică şi nelegală întrucât nu este incident niciunul din cazurile prevăzute de art. 332 C. proc. pen.
Partea civilă R.R. a criticat soluţia ca nelegală întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 300 alin. (2) C. proc. pen. conform cărora instanţa trebuia să se rezume la verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 263 şi 264 C. proc. pen. privind conţinutul rechizitoriului. Instanţa a dispus trimiterea cauzei la Parchet fără să fi indicat încălcările de ordine publică privind actele elaborate în cursul urmăririi penale, a dezbătut caracterul cert al prejudiciului, fără a face o analiză a cererii de restituire formulată de inculpată.
Înalta Curte, analizând recursurile formulate în cauză prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3856 C. proc. pen. constată că acestea sunt fondate.
În cauză inculpata A.S.L. a formulat o cerere de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, învederând instanţei că între rechizitoriu şi actele de urmărire penală nu există corespondenţă în sensul că între raportul de inspecţie fiscală încheiat la 16 aprilie 2009 şi fapta din rechizitoriu nu există corespondenţă.
Instanţa a dispus restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.
Textul care reglementează restituirea pentru refacerea urmăririi penale este art. 332 C. proc. pen.
Conform acestui text se poate dispune o astfel de măsură atunci când se constată, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti că cercetarea penală s-a efectuat de un alt organ decât cel competent, în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.
Instanţa nu a indicat în motivare niciunul din aceste motive, ci a făcut o amplă expunere cu privire la ceea ce trebuie să cuprindă Rechizitoriul, făcând o confuzie între instituţia verificării regularităţii actului de sesizare, reglementată în art. 300 C. proc. pen. şi restituirea pentru refacerea urmăririi penale prevăzută de art. 332 C. proc. pen.
Această confuzie este evidenţiată şi în ultima frază a motivării unde se precizează că nu au fost respectate dispoziţiile legale referitoare la sesizarea instanţei, motiv pentru care, în baza art. 300 şi 332 alin. (2) C. proc. pen. cererea urmează a fi admisă, iar cauza restituită la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.
Cu toate însă că se referă la regularitatea actului de sesizare a instanţei, Curtea face o analiză a prejudiciului reţinut în Rechizitoriu, indicând faptul că el nu corespunde celui rezultat din probe, analiză ce excede cu mult examenului formal căruia trebuie supus Rechizitoriul, conform dispoziţiilor art. 300 C. proc. pen., o asemenea problemă nefiind circumscrisă nici cauzelor pentru care se poate dispune restituirea în vederea refacerii urmăririi penale.
A mai criticat instanţa de asemenea atribuirea prin Rechizitoriu a calităţii de parte civilă numiţilor C.L., R.R. şi C.M. deşi infracţiunea de evaziune fiscală vizează patrimoniul statului, iar celelalte infracţiuni din cauză sunt infracţiuni de pericol şi nu de rezultat şi ca atare nu poate exista latură civilă în cauză.
Aceasta reprezintă în opinia instanţei tot o încălcare a dispoziţiilor referitoare la sesizarea instanţei.
Înalta Curte constată că nici această problemă nu poate fi soluţionată prin intermediul instituţiei reglementate în art. 300 C. pen., nefiind una care să ţină de regularitatea actului de sesizare.
Toate problemele antamate de instanţă în motivare sunt aspecte ce ţin de fondul cauzei, şi nu de regularitatea actului de sesizare.
De asemenea, nefiind indicată nicio nulitate absolută care să impună refacerea urmăririi penale, rezultă că hotărârea pronunţată este netemeinică şi nelegală, motiv pentru care va admite recursurile formulate în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) şi va trimite cauza la Curtea de Apel Cluj pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi părţile civile Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj şi R.R. împotriva sentinţei penale nr. 106 din 22 septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Casează sentinţa penală atacată şi trimite cauza la Curtea de Apel Cluj, pentru continuarea judecăţii.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată A.S.L. în sumă de 50 lei, până la prezentarea apărătorului ales se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 577/2012. Penal. Conflict de competenţă... | ICCJ. Decizia nr. 51/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
