ICCJ. Decizia nr. 619/2012. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.619/2012
Dosar nr. 5719/85/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 134 din 13 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu în baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) în două infracţiuni concurente prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) fost condamnat inculpatul P.G., la două pedepse de câte 3 ani închisoare pentru două infracţiuni continuate de evaziune fiscală.
În baza art. 273 C. vam. (Legea nr. 86/2006) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) a fost condamnat acelaşi inculpat la 3 ani închisoare pentru infracţiunea de folosire de acte falsificate şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
În baza art. 34 lit. a) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate, dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen. s-au interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.
În baza art. 86 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare pe o durată de 5 ani care constituie termen de încercare, iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat pedeapsa accesorie pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii.
În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra cauzelor de revocare a suspendării pedepsei sub supraveghere.
Soluţionând latura civilă a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de A.N.A.F. şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov, suma de 48.079 lei cu titlu de despăgubiri precum şi să plătească părţii civile Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de A.N.A.F. şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov suma de 146.564 lei cu titlu de despăgubiri, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC L. SRL, prin lichidator SC M.R.L.I. SPRL prin administrator M.C., cu sediul în Iaşi.
S-a dispus desfiinţarea facturilor falsificate din 12 ianuarie 2006, 20 ianuarie 2006, 3 februarie 2006 şi 6 februarie 2006.
S-au menţinut măsurile asigurătorii.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că inculpatul P.G. a fost asociat şi administrator la SC L. SRL Mureş şi SC V.C. SRL Dumbrăveni, societăţi care au avut ca obiect principal de activitate „comerţul cu ridicata al florilor şi plantelor".
La data de 3 aprilie 2007, organele de poliţie din cadrul Serviciului de Investigarea Fraudelor al I.PJ. Sibiu s-au sesizat din oficiu despre faptul că inculpatul a efectuat, în anul 2006 şi primul trimestru al anului 2007, importuri masive de flori naturale din Italia, Olanda şi Austria şi pe care le valorifica ulterior prin intermediul mai multor persoane fizice neautorizate.
În fapt, la data de 2 mai 2007, Direcţia Regională Vamală Braşov a sesizat I.P.J. Sibiu despre faptul că inculpatul s-a sustras plăţii taxelor vamale şi TVA-ului aferent unor importuri realizate din Olanda prin prezentarea unor documente vamale, conţinând preţuri de achiziţie mult diminuate, iar la data de 3 decembrie 2007 Autoritatea Naţională a Vămilor a sesizat parchetul pentru fapte similare aferente unor importuri din Austria.
În urma unor verificări internaţionale efectuate la furnizorii externi ai societăţilor SC V.C. SRL Dumbrăveni şi SC L. SRL Mureş, aparţinând inculpatului P.G. s-a stabilit că societăţile furnizoare au înregistrate în contabilitate valori ale bunurilor livrate către partenerii români mai mari decât cele declarate organelor vamale de către reprezentanţii societăţilor române, cu ocazia perfectării operaţiunilor vamale, moment în care se calculează şi se plătesc către statul român şi obligaţiile ce decurg din respectiva operaţiune vamală (taxă vamală şi taxa pe valoarea adăugată).
S-a mai reţinut că potrivit legislaţiei în vigoare până la data aderării României la Spaţiul Comunitar (01 ianuarie 2007), liberul de vamă era dat doar după ce taxele şi impozitele ocazionate de import erau achitate, iar potrivit controlului efectuat ulterior pentru stabilirea autenticităţii şi conformităţii facturilor de import prezentate, autorităţilor române de către reprezentanţii SC V.C. SRL Dumbrăveni s-a stabilit că pentru un număr de 6 facturi înregistrate în contabilitatea SC V.C. SRL există diferenţe în ceea ce priveşte valoarea declarată organelor vamale române şi valoarea înregistrată în contabilitatea furnizorului.
Astfel, pentru fiecare factură emisă de societatea furnizoare W., preţurile per unitate menţionate în acest document sunt mai mici decât cele la care s-a efectuat tranzacţia. Pentru diferenţa de preţuri, firma W. emitea o altă factură suplimentară, sau chiar o a treia factură, astfel încât valoarea totală a celor două sau trei facturi să reprezinte valoarea de vânzare a bunurilor către beneficiarul român.
I. Cu ocazia importului, reprezentanţii SC V.C. SRL prezentau autorităţilor vamale române doar prima factură, cu preţurile mai mici decât cele reale, detaliate pe fiecare produs, celelalte facturi nefiind prezentate organelor vamale. Situaţia detaliată pe fiecare factură în parte este cuprinsă în actul de control încheiat de reprezentanţii Autorităţii Naţionale a Vămilor Direcţia Regională Vamală Braşov la 02 mai 2007.
Pentru operaţiunea de import efectuată la data de 11 februarie 2005 la Biroul Vamal Mediaş, reprezentantul SC V.C. SRL, inculpatul P.G. (conform delegaţiei existente) a prezentat doar factura externă la 04 februarie 2005, eliberată de W. B.V., în valoare de 1720.77 euro. Contrar acestui aspect, firma olandeză a emis către societatea română două facturi, respectiv factura din 04 februarie 2005 în valoare totală de 1720.77 curo, precum şi factura cu numărul din 04 februarie 2005, în valoare de 5035.20 euro.
Pentru operaţiunea de import efectuată la data de 24 februarie 2005 la Biroul Vamal Mediaş, reprezentantul SC V.C. SRL, numita P.A. (conform delegaţiei existente) a prezentat doar factura externă din 17 februarie 2005, eliberată de W. B.V., în valoare de 2350,40 euro.
Contrar acestui aspect, firma olandeză a emis către societatea română două facturi, respectiv factura din 17 februarie 2005 în valoare totală de 2350.40 euro, precum şi factura din 7 februarie 2005 în valoare de 7224.85 euro. Pe copia facturii din 17 februarie 2005, pusă la dispoziţie de autorităţile olandeze, copie existentă la dosar, exista semnătura inculpatului P.G., aspect care atestă faptul că acesta a luat la cunoştinţă de existenţa ambelor facturi şi în mod deliberat a prezentat autorităţilor vamale doar una dintre ele, în vederea diminuării în mod nejustificat a valorii în vamă (care reprezintă toate cheltuielile efectuate cu ocazia achiziţiei şi transportului bunurilor), având drept urmare diminuarea taxelor şi impozitelor datorate pentru operaţiunea vamală, calculată prin cotă procentuală la valoarea în vamă.
În ceea ce priveşte operaţiunea de import efectuată la data de 24 februarie 2005 la Biroul Vamal Mediaş, reprezentantul SC V.C. SRL, inculpatul P.G. (conform delegaţiei existente) a prezentat doar factura externă din 23 februarie 2005, eliberată de W. B.V., în valoare de 4944,00 euro. Contrar acestui aspect, firma olandeză a emis către societatea română două facturi, respectiv factura din 23 februarie 2005 în valoare totală de 4944.00 euro, semnată spre luare la cunoştinţă de administratorul SC V.C. SRL, P.G., precum şi factura din 23 februarie 2005 în valoare de 17.191,15 euro, şi aceasta având semnătura administratorului SC V.C. SRL de luare la cunoştinţă (document pus la dispoziţie de autorităţile olandeze în urma efectuării comisiei rogatorii internaţionale).
Pentru operaţiunea de import efectuată la data de 09 martie 2005 la Biroul Vamal Mediaş, reprezentantul SC V.C. SRL, P.G. a prezentat doar factura externă din 04 martie 2005, eliberată de W. B.V., în valoare de 2005,85 euro. Contrar acestui aspect, firma olandeză a emis către societatea română două facturi, respectiv factura din 04 martie 2005 în valoare totală de 2005,85 euro, precum şi factura din 04 martie 2005 în valoare de 11.005,50 euro.
Pentru operaţiunea de import efectuată la data de 21 martie 2005 la Biroul Vamal Mediaş, reprezentantul SC V.C. SRL, numitul P.G., delegat în baza declaraţiei existentă la dosar, a prezentat doar factura externă cu numărul din 15 martie 2005, eliberată de W. B.V., în valoare de 1216,50 euro. Contrar acestui aspect, firma olandeză a emis către societatea română două facturi, respectiv factura din 15 martie 2005 în valoare totală de 1216,50 euro, precum şi factura din 15 martie 2005 în valoare de 7141,30 euro.
Pentru operaţiunea de import efectuată la data de 07 aprilie 2005 la Biroul Vamal Mediaş, reprezentantul SC V.C. SRL, P.G., (conform declaraţiei existente) a prezentat doar factura externă din 06 aprilie 2005, eliberată de W. B.V., în valoare de 1695,50 euro. Contrar acestui aspect, firma olandeză a emis către societatea română două facturi, respectiv factura din 06 aprilie 2005 în valoare totală de 1695,50 euro, precum şi factura din 06 aprilie 2005 în valoare de 5152,60 euro.
La data de 18 octombrie 2005, judecătorul sindic, prin încheierea civilă nr. 1290/c/2005, pronunţată în dosarul nr. 368/2005, a dispus încetarea procedurii reorganizării judiciare a SC V.C. SRL şi intrarea în procedura falimentului.
Pe baza documentelor puse la dispoziţie de autorităţile olandeze, privind modalitatea de încasare a sumelor de bani, reprezentând contravaloarea facturilor emise de W. către SC V.C. SRL, s-a stabilit faptul că firma sibiană a achitat inclusiv contravaloarea facturilor pe care reprezentanţii acesteia (P.G. sau P.A.) nu le-au prezentat organelor vamale române.
În răspunsul primit de la autorităţile vamale olande menţionează faptul că societatea română „a dat instrucţiuni" firmei W. să achiziţioneze flori tăiate de la diferite licitaţii din Olanda. Firma W. trimitea apoi un studiu de piaţă al preţurilor globale pentru flori tăiate, iar firma din România decidea ce preţ este menţionat în facturile de export. Aceste preţuri nu coincid cu preţurile reale de vânzare, pentru a obţine preţurile reale de vânzări W. emite o a doua sau chiar a treia factură pe lângă factura de export. În celelalte facturi sunt menţionate detalii cum ar fi costuri de transport, marfa, ambalaje de unică folosinţă, costuri pentru efectuarea documentelor de export şi costuri de închiriere. Transportul era aranjat de firma din România, iar facturile de export erau înmânate acestora şi pe baza lor s-au întocmit documentele de export de către agentul vamal. Parte din livrare era plătită în avans iar firma românească avea şi un cont la W. B.V. Olanda din care s-au retras sume de către W. B.V. Olanda.
Inculpatul a devenit asociat şi administrator la SC L. SRL cu sediul în Târgu Mureş data de 02 noiembrie 2004, societate care a desfăşurat cea mai mare parte a activităţilor de import prin Biroul Vamal Mediaş. Obiectul de activitate a SC L. SRL a fost „Comerţ cu ridicata al florilor şi plantelor".
S-a reţinut că Direcţia Regională Vamală Braşov a iniţiat procedura verificării externe a facturilor prezentate organelor vamale române, pentru această societate comercială, stabilindu-se că, în cursul anilor 2005-2006 firma română a efectuat mai multe importuri de flori din Olanda, de la partenerii W. B.V. Olanda şi S & L G.B.E. BV. Cu ocazia verificărilor s-a mai stabilit că valorile declarate organelor vamale române sunt mai mici decât cele existente în contabilitatea furnizorilor externi, procedându-se la diminuarea valorii facturate prin împărţirea acesteia pe mai multe facturi, ca şi în cazul SC V.C. SRL. Direcţia Regională Vamală Braşov a întocmit procesul verbal de control din 26 aprilie 2007, în care se constată că, pentru un număr de 8 importuri, valoarea facturilor existente la partenerul extern al SC L. SRL Tg. Mureş este mai mare decât valoarea declarată organelor vamale române de către reprezentantul SC L. SRL.
Pentru fiecare operaţiune de import specificată de organele vamale în documentul încheiat cu ocazia verificărilor ulterioare ale facturilor, situaţia se prezintă astfel:
Pentru operaţiunea de import efectuată la data de 13 octombrie 2005 la Biroul Vamal Mediaş, reprezentantul SC L. SRL, inculpatul P.G. (conform împuternicirii existente) a prezentat doar factura externă din 07 octombrie 2005, eliberată de W. B.V., în valoare de 593,80 euro. Contrar acestui aspect, firma olandeză a emis către societatea română două facturi, respectiv factura din 07 octombrie 2005 în valoare totală de 593,80 euro, precum şi factura din 07 octombrie 2005 în valoare de 377,55 euro.
Pentru operaţiunea de import efectuată la data de 17 octombrie 2005 la Biroul Vamal Mediaş, reprezentantul SC L. SRL, P.G. (conform împuternicirii existente) a prezentat doar factura externă din 14 octombrie 2005, eliberată de W. B.V., în valoare de 1314,50 euro. Contrar acestui aspect, firma olandeză a emis către societatea română trei facturi, respectiv factura din 14 octombrie 2005 în valoare totală de 1314,50 euro, precum şi facturile din 14 octombrie 2005 în valoare de 1655.40 euro şi 14 octombrie 2005 în valoare de 5905,30 euro.
Pentru operaţiunea de import efectuată la data de 28 octombrie 2005 la Biroul Vamal Mediaş, reprezentantul SC L. SRL, inculpatul P.G. (conform împuternicirii existente) a prezentat doar factura externă din 21 octombrie 2005, eliberată de W. B.V., în valoare de 1312,40 euro. Contrar acestui aspect, firma olandeză a emis către societatea română trei facturi, respectiv factura din 21 octombrie 2005 în valoare totală de 1312,40 euro, precum şi facturile din 21 octombrie 2005 în valoare de 1648.41 euro şi 21 octombrie 2005 în valoare de 8957,40 euro.
Pentru operaţiunea de import efectuată la data de 09 noiembrie 2005 la Biroul Vamal Mediaş, reprezentantul SC L. SRL, P.G. (conform împuternicirii existente) a prezentat doar factura externă din 04 noiembrie 2005, eliberată de W. B.V., în valoare de 3695,10 euro. Contrar acestui aspect, firma olandeză a emis către societatea română trei facturi, respectiv factura din 2005 în valoare totală de 3695,10 euro, precum şi facturile din 04 noiembrie 2005 în valoare de 1468,40 euro şi 04 noiembrie 2005 în valoare de 3613.35 euro.
Pentru operaţiunea de import efectuată la data de 18 noiembrie 2005 la Biroul Vamal Mediaş, reprezentantul SC L. SRL, P.G. (conform împuternicirii existente) a prezentat doar factura externă din 11 noiembrie 2005, eliberată de W. B.V., în valoare de 3034,90 euro.
Contrar acestui aspect, firma olandeză a emis către societatea română două facturi, respectiv din 11 noiembrie 2005 în valoare totală de 3034,90 euro, precum şi factura din 11 noiembrie 2005 în valoare de 6531,90 euro.
Pentru operaţiunea de import efectuată la data de 06 februarie 2006 la Biroul Vamal Mediaş reprezentantul SC L. SRL, a prezenta doar factura externă din 20 ianuarie 20056 eliberată de W. B.V., în valoare de 3786,10 euro. Contrar acestui aspect, firma olandeză a emis către societatea română două facturi, respectiv factura din 20 ianuarie 2006 în valoare totală de 3786,10 euro, precum şi factura din 20 ianuarie 2006 în valoare de 2658,20 euro.
Pentru operaţiunea de import efectuată la data de 13 februarie 2006 la Biroul Vamal Mediaş, reprezentantul SC L. SRL, P.G. (conform împuternicirii existente) a prezentat doar factura externă din 03 februarie 2006. eliberată de W. B.V., în valoare de 2574,50 euro. Contrar acestui aspect, firma olandeză a emis către societatea română trei tacturi respectiv factura din 03 februarie 2006 în valoare totală de 2574,50 euro, precum şi facturile din 03 februarie 2006 în valoare de 6352,72 euro şi 28 ianuarie 2006 în valoare de 942,30 euro.
Pentru operaţiunea de import efectuată la data de 12 februarie 2006 la Biroul Vamal Mediaş, reprezentantul SC L. SRL, P.G. (conform împuternicirii existente) a prezentat doar factura externă din 10 februarie 2006, eliberată de W. B.E. B.V., în valoare de 3120,60 euro. Contrar acestui aspect, firma olandeză a emis către societatea română trei facturi, respectiv din 10 februarie 2006 în valoare totală de 3120.60 euro, precum şi facturile din 09 februarie 2006 în valoare de 276,71 euro şi 10 februarie 2006 în valoare de 3166,60 euro.
Facturile mai sus menţionate, cumulate pentru fiecare operaţiune descrisă, reprezintă, potrivit declaraţiilor reprezentanţilor firmei W. B.E. B.V. valorile reale de export, pentru bunurile înscrise în prima factură - cea care este prezentată şi autorităţilor vamale române, edificatoare fiind în acest sens afirmaţia reprezentanţilor societăţii exportatoare potrivit căreia „Firma din România decide ce preţ este menţionat în facturile de export. Aceste preţuri nu coincid cu preţurile reale de vânzare, iar pentru a obţine preţurile reale de vânzare W. emite o a doua sau chiar a treia factură pe lângă factura de export. In celelalte facturi sunt menţionate detalii cum ar fi costuri de transport, marfă, ambalaje de unică folosinţă, costuri pentru efectuarea documentelor de export şi costuri de închiriere.
Un alt furnizor al SC L. SRL cu privire la care Direcţia Regională Vamală Braşov a iniţiat procedura verificării ulterioare a realităţii facturilor prezentate autorităţilor vamale române este S & L S&L G.B.E. BV Olanda.
Răspunsul primit de la autorităţile vamale olandeze a stat la baza întocmirii procesului-verbal de control din 26 aprilie 2007, stabilindu-se faptul că „facturile care au fost folosite pentru importul din România nu au fost făcute de către S&L G.B.E. BV Olanda. De asemenea, specificaţiile din facturi sunt false. A fost stabilit, de asemenea, că există o mare diferenţă între suinele de pe facturile originale şi copiile care au fost anexate.".
Pentru importul efectuat de SC L. SRL în data de 07 februarie 2006, a fost prezentată autorităţilor vamale factura externă din 03 februarie 2006 emisă de S&L G.B.E. BV, cu valoare de 2025,45 euro. În urma verificării externe, autorităţile olandeze au pus la dispoziţia organelor vamale române factura cu acelaşi număr, dar cu valoare totală de 23.599,40 euro.
În 13 februarie 2006, SC L. SRL a prezentat autorităţilor vamale factura externă din 06 februarie 2006 emisă de SC S&L G.B.E. BV, cu valoare de 2010,70 euro. În urma verificărilor efectuate prin intermediul autorităţilor olandeze, a fost remisă factura originală existentă în contabilitatea partenerului extern, potrivit căreia valoarea totală a bunurilor livrate către SC L. SRL este în sumă de 22.346 euro.
În cazul S&L G.B.E. BV s-a menţionat faptul că specificaţiile din factură sunt false, existând diferenţe între facturile originale şi copiile anexate. Astfel, pentru importul efectuat în data de 13 februarie 2006 de către SC L. SRL de la firma olandeză S&L G.B.E. BV s-a stabilit că factura înregistrată în contabilitatea exportatorului nu are menţiunea originii europene a bunurilor livrate, în timp ce factura prezentată organelor vamale române conţine aceasta menţiune, care a dat dreptul la calcularea iniţială a unor taxe vamale şi implicit a unui TVA mai mic.
În urma audierii numitului G.J.W.J.H., reprezentant al SC S&L G.B.E. B.V. s-a stabilit faptul că facturile cu valori mari sunt cele emise de firma pe care o reprezintă, valoarea acestor facturi fiind cea încasată şi vărsată în contabilitatea firmei. Mai mult, el declară faptul că adaosul comercial mediu este de circa 13% iar facturile au fost predate celor care au cumpărat marfa, tară a-şi putea aminti însă persoana care a reprezentat SC L. SRL în relaţiile comerciale cu această firmă.
În data de 30 octombrie 2007 reprezentanţii Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov (rezultată din reorganizarea Direcţie Regionale Vamale Braşov) au încheiat actul de control în care s-a stabilit faptul că pentru două dintre facturile prezentate de SC L. SRL Târgu Mureş cu ocazia operaţiunilor de import efectuate în cursul anului 2006, există diferenţe în minus faţă de facturile înregistrate în contabilitatea furnizorului austriac K.V. GmbH. Pentru facturile subevaluate, au fost calculate taxe suplimentare (TVA în sumă de 12.855 lei).
Cele două operaţiuni de import, detaliat, sunt următoarele:
În data de 23 ianuarie 2006, SC L. SRL importă flori de la firma K.V. GmbH, prezentând organelor vamale factura din 13 ianuarie 2006 în valoare de 970,10 euro. În urma verificărilor la furnizorul extern, s-a stabilit că valoarea facturi cu acelaşi număr înregistrată în evidenţele contabile ale acestuia este de 6408.05 euro.
În data de 31 ianuarie 2006, SC L. SRL importa flori de la firma K.V. GmbH, prezentând organelor vamale factura din 20 ianuarie 2006 în valoare de 1394,50 euro. În urma verificărilor la furnizorul extern, s-a stabilit că valoarea facturii cu acelaşi număr înregistrată în evidenţele contabile ale acestuia este de 7319,10 euro.
Reprezentanţii vamali români au stabilit faptul că SC L. SRL Târgu Mureş datorează doar TVA în cuantum de 7.839 lei, la care se adaugă majorări şi penalităţi de întârziere în cuantum de 5.016 lei.
Fiind audiat prin comisie rogatorie internaţională, numitul J.G.M.B., a afirmat faptul că firma SC L. SRL cumpăra flori de la firma K.V. prin intermediul unui comisionar, firma E.B. BV. De asemenea, acesta menţionează faptul că livrarea unui nou transport de flori se făcea doar în momentul în care firma din România achita contravaloarea transportului precedent. Acelaşi martor declară faptul că fiindu-i prezentate copii ale facturilor existente la autorităţile vamale române (cele cu valorile inferioare), poate afirma că aceste facturi sunt falsuri, întrucât nici ştampila şi nici semnăturile aplicate pe aceste facturi nu corespund celor utilizate în mod normal de K.V., martorul recunoscând facturile cu valori mai mari ca fiind cele emise de către societatea sa.
Fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul P.G. a negat săvârşirea vreunei fapte de natură penală, arătând că nu se face vinovat de niciuna dintre infracţiuni, încercând să acrediteze ideea că partenerii externi ai firmelor sale sunt cei care au săvârşit infracţiuni de natură economică.
Din aspectele mai sus redate, instanţa de fond a reţinut intenţia inculpatului, administrator la SC V.C. SRL Dumbrăveni, în primă fază, şi ulterior al SC L. SRL Tg. Mureş, de a se sustrage de la plata taxelor şi impozitelor datorate statului român cu ocazia perfectării documentaţiei de import pentru florile cumpărate de la cei patru parteneri externi, prin diferite mijloace, respectiv fie prin prezentarea autorităţilor române a unor facturi parţiale, constând în aceea că preţurile menţionate pe facturi aveau valori mai mici decât preţurile reale plătite de administratorul societăţii pentru bunurile respective, în momentul achiziţionării bunurilor din Olanda, fie prin prezentarea autorităţilor vamale a unor facturi falsificate, în acelaşi scop, de a diminua taxele vamale şi taxa pe valoarea adăugată datorată pentru operaţiunile de import efectuate în numele societăţilor pe care le reprezenta. Scopul urmărit de inculpat şi atins prin mijloacele ilicite folosite de acesta a fost acela de achitare către bugetul de stat a unor taxe inferioare celor legale datorate, având în vedere faptul că pentru stabilirea taxelor vamale şi a taxei pe valoarea adăugată cu ocazia importului, valoarea la care se aplică cotele procentuale ale acestor taxe este valoarea în vamă a bunurilor, respectiv totalitatea cheltuielilor ocazionate pe parcurs extern cu achiziţia, ambalarea şi transportul bunurilor în cauză.
Cu privire la cererea de schimbare a încadrării juridice instanţa de fond a reţinut că inculpatul a fost trimis în judecată pentru o unică infracţiune continuată de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În perioada arătată în rechizitoriu, februarie 2005 - februarie 2006, inculpatul în calitate de administrator la cele două societăţi comerciale, a omis în mod intenţionat să evidenţieze în contabilitate o serie de operaţiuni comerciale efectuate, diminuând astfel taxele datorate statului.
Lucrând, distinct, pe seama celor două societăţi în mod întemeiat s-a apreciat că inculpatul a avut şi rezoluţii infracţionale distincte, în raport cu fiecare din cele două societăţi administrate care au patrimonii distincte, şi au avut activitate separată pentru care datorează statului taxe şi impozite. Astfel spus, acestea sunt datorate de societate ca atare şi nu de cel care o administrează, calitatea de contribuabil în sensul legii, fiind a celei dintâi.
Faţă de această împrejurare, s-a dispus schimbarea încadrării juridice dintr-o singură infracţiune continuată de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 în două infracţiunii continuate, concurente, de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din aceeaşi lege.
Sub aspect probatoriu instanţa de fond a mai reţinut existenţa la dosar de facturi care provin de la parteneri externi şi care nu au fost prezentate autorităţilor vamale române, dar care poartă semnătura inculpatului P.G. prin care se dovedeşte că acesta a luat la cunoştinţă de valorile mai mari ale livrărilor de bunuri către cele două societăţi ale sale, declaraţia martorului P.G.M.D., reprezentantul firmei W. B.E. B.V., care arată faptul că reprezentantul firmei române - P.G. - este cel care a dat dispoziţie ca valoarea totală a bunurilor să fie „spartă" în mai multe facturi, în scopul de a folosi o factură cu valoare mai mică la autorităţile vamale române, în scopul sustragerii de la plata taxelor şi impozitelor ocazionate de importurile de flori.
În urma audierii reprezentanţilor partenerilor externi, aceştia au declarat că florile vândute către cele două societăţi române aveau un adaos comercial de 10-15 %, ceea ce în opinia instanţei de fond denotă faptul că aceste societăţi nu puteau din punct de vedere economic, comercial, să vândă către România florile la preţurile menţionate pe facturile prezentate organelor vamale române, deoarece preţurile de pe aceste facturi sunt inferioare celor de achiziţie din Olanda. Pentru furnizorul W. din Olanda, valoarea totală a facturilor emise către SC L. SRL, pentru cele opt operaţiuni analizate în cadrul dosarului penal, este de 62.990,20 euro, în timp ce organelor vamale române au fost prezentate facturi în valoare de 19.431,90 euro. Astfel, rezultă o diferenţă de 43.558.30 euro, facturi neprezentate organelor vamale, dar achitate parţial, întrucât reprezentantul W. a declarat faptul că partenerul român nu şi-a achitat în întregime obligaţiile comerciale, rezultând o diferenţă de plată de circa 30.000 euro, nerecuperată până în prezent. Şi acest lucru reliefează faptul că inculpatul P.G. cunoştea valoarea reală a achiziţiilor de flori din Olanda, acesta achitând preţuri mai mari decât totalul facturilor pe care le-a prezentat autorităţilor vamale române.
Faptele au fost probate şi prin declaraţia martorului T.A.S., care a menţionat faptul că singura persoană care se ocupa de efectuarea comenzilor din cadrul SC L. SRL şi SC V.C. SRL era administratorii P.G.
Acesta face dovada intenţiei cu care a acţionat învinuitul P.G., întrucât scopul infracţiunii era unul clar reprezentat - sustragerea de la plata unor taxe mari, prin diminuam valorii în vamă a bunurilor, valoare în vamă la care se aplică prin cotă procentuală nivelul taxei vamale şi al taxei pe valoarea adăugată.
Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond au formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu şi inculpatul P.G.
În apelul Parchetului s-a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate numai sub aspectul omisiunii aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi pentru cele două infracţiuni de evaziune fiscală, precum şi omisiunea de a dispune comunicarea sentinţei la data rămânerii definitive la Oficiul Registrului Comerţului potrivit art. 13 din Legea nr. 241/2005.
În motivele de apel inculpatul a invocat netemeinicia sentinţei atacate cu motivarea că judecătorul fondului nu a reţinut starea de fapt în urma propriei aprecieri a probelor administrate rezumându-se la preluarea faptelor descrise în rechizitoriu; nu s-au administrat probele solicitate în apărare de inculpat care tind la dovedirea nevinovăţiei inculpatului, respectiv efectuarea unei adrese la Biroul Vamal Arad şi Borş pentru a se verifica dacă inculpatul a părăsit ţara în perioada în care se susţine că au fost săvârşite infracţiunile; nu a cenzurat probele administrate cu referire expresă la susţinerile reprezentanţilor societăţilor străine; de asemenea, se arată că deşi s-a dovedit că facturilor emise către SC W. nu sunt semnate de inculpat, judecătorul fondului a prezumat că inculpatul ar fi avut cunoştinţă de aceste înscrisuri; instanţa de fond a reţinut greşit conţinutul declaraţiei martorului P.G.M.D.; pentru operaţiunile de import ale SC L. SRL de la furnizorul SNL G.B.E. B.V. s-a reţinut că facturile emise sunt false, însă nu a indicat autorul falsului şi nici probele care confirmă că inculpatul a avut cunoştinţă de aceste falsuri. Ca atare, s-a solicitat achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Curtea de apel analizând apelurile formulate potrivit motivelor de apel formulate precum şi cauza din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept potrivit art. 371 alin. (2) C. proc. pen. a constatat că sentinţa atacată este nelegală numai sub aspectul omisiunii instanţei de fond de a se pronunţa asupra aplicabilităţii pedepsei complementare prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, în raport de care s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) şi c) C. pen., în condiţiile art. 71 alin. (1) C. pen., pe durata unui termen de câte 2 ani, după executarea pedepsei principale.
La aplicarea pedepsei complementare Curtea a avut în vedere principiul proporţionalităţii evaluat în raport de gradul de pericol social important al infracţiunilor săvârşite (relevat de modul de săvârşire al faptelor), numărul relativ mare de acte materiale şi valoarea prejudiciului produs.
Analizând criticile expuse în apelul inculpatului Curtea a constatat că acestea sunt nefondate şi nedovedite.
Astfel, inculpatul a criticat sentinţa, apreciind că instanţa de fond a preluat în mod necenzurat starea de fapt expusă în rechizitoriu. Instanţa de apel a apreciat că acest aspect, care chiar dacă ar fi real, nu atrage netemeinicia sentinţei, întrucât instanţa de fond a expus pe larg cu indicarea tuturor probelor avute în vedere la stabilirea acestei stări de fapt, probe care au format convingerea instanţei de fond că inculpatul a săvârşit cu vinovăţie faptele reţinute în sarcina acestuia.
Astfel, în cauză s-a respectat obligaţia impusă instanţelor naţionale prin dispoziţiile art. 6 din Convenţie, de a-şi motiva deciziile (cauza Boldea împotriva României), care nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată.
În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că trebuie să fie examinate în mod real problemele esenţiale, care au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunţarea acesteia.
Aspectele invocate de către inculpat nu erau esenţiale în aflarea adevărului, conform art. 3 C. proc. pen. (în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului), de natură să asigure realizarea scopului procesului penal, şi anume acela ca orice infractor să fie pedepsit numai în măsura vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Astfel, inculpatul a arătat că nu s-au efectuat verificări privind persoana care a efectuat plăţile în numerar, susţinând că aceste plăţi au fost efectuate prin diverşi interpuşi, respectiv prin intermediul şoferilor care asigurau transportul mărfii.
O astfel de apărare nu a putut fi reţinută, întrucât facturile emise de partenerii străini sunt semnate de inculpat, iar prezentarea facturilor ce cuprindeau date nereale la organele vamale române a fost efectuată tot de inculpat. în fapt, instanţa de apel verificând probele administrate în cauză a constatat că inculpatul în calitate de administrator şi asociat la SC L. SRL şi SC.V.C. SRL Dumbrăveni a negociat cu partenerii străini emiterea a câte două facturi pentru fiecare import din care factura înregistrată la furnizorul străin cuprindea preţul real în timp ce a doua factură menţiona un preţ nereal, mai mic în vederea diminuării taxelor vamale datorate. Facturile în cauză sunt depuse la dosarul cauzei, fiind analizate de instanţa de fond care a constatat diferenţele de valoare. S-a apreciat netemeinică şi apărarea inculpatului conform căreia nu a avut cunoştinţă de emiterea facturilor ce cuprindeau date nereale întrucât aceste facturi sunt înregistrate în evidenţa societăţilor al căror administrator este inculpatul, ori pentru actele societăţii răspunderea îi revine inculpatului în calitate de administrator. Curtea a reţinut că vinovăţia inculpatului este confirmată şi de relaţiile comunicate de firmele străine, declaraţiile martorului P.G.M.D. care a afirmat implicarea inculpatului în emiterea facturilor în mai multe exemplare cu valori diferite tocmai în scopul sustragerii de la plata taxelor şi impozitelor legale, martorul T.A.S. care a declarat că inculpatul este cel care se ocupa de afaceri, că acesta ori şoferii care transportau marfa îi prezentau facturile depuse la vamă, pe care le înregistra în contabilitate, precum şi că plăţile pentru produsele importate se făceau în numerar, de asemenea şi de martorii audiaţi prin comisie rogatorie (martorul J.G.M.B., martorul P.G.M., R.P.W.). Apărarea potrivit căreia facturile emise de firmele exportatoare străine nu sunt depuse în original nu are relevanţă sub aspectul reţinerii vinovăţiei inculpatului, întrucât aceste firme au furnizat informaţii privind operaţiunile comerciale derulate cu firmele inculpatului. Aceste informaţii au fost confirmate şi de autorităţile financiare din ţările lor de origine şi care confirmă modul de operare reţinut prin rechizitoriu.
În consecinţă, în raport cu considerentele expuse, constatând că hotărârea atacată este temeinică sub aspectul reţinerii infracţiunilor în sarcina inculpatului a încadrării juridice, precum şi a vinovăţiei inculpatului în conformitate cu art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel Alba Iulia - secţia penală prin Decizia penală nr. H5/A din 15 septembrie 2011 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu împotriva sentinţei penale nr. 134 din 13 iulie 2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu.
A desfiinţat sentinţa penală atacată sub aspectul laturii penale, în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei complementare prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) şi c) C. pen. şi a omisiunii instanţei de a dispune comunicarea hotărârii de condamnare către Oficiul Registrului Comerţului şi, rejudecând în aceste limite:
A aplicat inculpatului două pedepse complementare constând în interzicerea drepturilor civile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) şi c) C. pen., în condiţiile art. 71 alin. (1) C. pen., pe durata unui termen de câte 2 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 35 alin. (3) C. pen. inculpatul urmând a executa pedeapsa complementară cea mai grea, constând în interzicerea drepturilor civile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. pe durata unui termen de 2 ani.
A dispus comunicarea hotărârii către Oficiul Registrului Comerţului la data rămânerii definitive.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
A respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul P.G. împotriva aceleiaşi sentinţe penale, apelantul fiind obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva acestor hotărâri a formulat recurs inculpatul P.G.. Recursul a fost motivat în scris, în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., invocându-se cazurile de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 17 şi 18 C. proc. pen. solicitându-se, în principal, casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar în subsidiar, schimbarea încadrării juridice şi achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Analizând hotărârile recurate, din perspectiva criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, cât şi prin prisma cazurilor de casare care ar putea fi luate în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., recurentul arată pe de o pare faptul că, instanţa de fond a luat act de cererea formulată de către Ministerul Public şi a dispus schimbarea încadrării juridice fără a respecta dispoziţiile art. 334 C. proc. pen., şi, pe de altă parte, a respins o parte din cererile de probaţiune pe care le-a formulat.
În primul rând, se constată că motivele de recurs nu pot fi analizate prin prisma cazului de casare în care au fost încadrate. Astfel, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele din probele administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.
Apărarea nu invocă nepronunţarea instanţelor asupra unor cereri esenţiale sau cu privire la probele administrate, ci, nerespectarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., respectiv respingerea cererii de probe, arătând că, în măsura în care acestea erau administrate, puteau conduce la reţinerea unei alte situaţii de fapt. Aceste critici vizează aspecte ce ţin de corecta aplicare a dispoziţiilor legale, cazul de casare ce permite o cenzurare a hotărârilor sub acest aspect fiind cel prevăzut de dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. şi nu cel invocat prin motivele de recurs.
Verificând hotărârea din perspectiva acestui din urmă caz de casare, înalta Curte reţine, din încheierea de şedinţă din data de 06 iulie 2011, termen la care au avut loc dezbaterile în faţa primei instanţei, că cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată în scris de către Ministerul Public, a fost comunicată apărătorului inculpatului, care a arătat expres că nu solicită acordarea unui nou termen în vederea pregătirii apărării, punând concluzii de respingere şi menţinere a încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriu.
Ca atare, se constată că în cauză au fost respectate dispoziţiile art. 334 C. proc. pen., instanţa de fond luând act de poziţia apărării care a fost în măsură să formuleze concluzii asupra cererii de schimbare a încadrării juridice la acelaşi termen de judecată şi fără a fi nevoie să solicite lăsarea dosarului la a doua strigare.
Referitor la respingerea unor probe solicitate de către apărare, prin care se tindea să se dovedească împrejurarea că nu inculpatul este persoana care ridica şi achita marfa, înalta Curte constată că proba nu era utilă în cauză, în condiţiile în care nici nu s-au reţinut în sarcina acestuia asemenea fapte, marfa fiind adusă în România prin intermediul unor firme de transport, plata fiind tăcută fie de către şoferi la momentul preluării, fie ulterior. De asemenea, se reţine că atât admiterea cât şi respingerea cererilor de probe s-a tăcut motivat, fiind respectate dispoziţiile art. 67 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., astfel că şi aceste critici sunt nefondate.
Referitor la cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., s-a arătat că în cauză s-a produs o gravă eroare de fapt, întrucât, în considerentele hotărârii de condamnare s-a reţinut că martorul P.G.M.D. ar fi declarat că reprezentantul firmei, P.G., este cel care ar fi dat dispoziţie ca valoarea totală a bunurilor să fie spartă în mai multe facturi, în condiţiile în care din depoziţia martorului rezultă că „nu-mi pot aduce aminte pe nimeni în mod specific din aceste două firme", că „n-ar putea spune nimic cu precizie referitor la numele P.G.", şi că „cunosc pe cineva cu numele G. dar după mine nu era de la firma numită mai sus". S-a mai arătat că nu au fost administrate probe din care să rezulte cine este persoana care ar fi falsificat actele prezentate autorităţilor vamale sau că inculpatul ar fi cunoscut că respectivele acte sunt false.
De asemenea, s-a invocat şi faptul că inculpatul ar fi fost condamnat pentru fapte pentru care, prin rechizitoriu, s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, latura civilă fiind incorect soluţionată. Aceste din urmă critici urmează a fi cenzurate ce către instanţa de recurs din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 12 teza a II a C. proc. pen., în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, şi art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., sub aspectul laturii civile, criticile neîncadrându-se în dispoziţiile legale menţionate de apărare.
Înalta Curte constată că instanţa de fond s-a pronunţat numai cu privire la faptele pentru care, prin rechizitoriu, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată respectiv operaţiunile de import efectuate, în calitate de reprezentant al SC V.C. SRL şi SC L. SRL, de la furnizorii W. B.V. Olanda, S&L G.B.E. BV şi K.V. GmbH, nu şi cu privire la importurile de flori de la SC G. SRL şi SC L.N.F., pentru care s-a dispus disjungerea cauzei, astfel că nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza a II a C. proc. pen.
Nici criticile privind grava eroare fapt nu sunt întemeiate. Astfel, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. In doctrină s-a arătat că, pentru a reţine acest caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută să fie vădit şi controversat contrară probelor existente la dosar. Sfera de acţiune a instanţei de recurs este limitată, căci aceasta nu judecă din nou cauza, ci verifică doar modul în care probele administrate se reflectă în soluţia pronunţată, dacă există discordanţa între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi înalta Curte, prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009, stabilind că incidenţa dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată. Aşadar, prin eroare de fapt, se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.
Pornind de la explicaţii din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009, dezvoltate anterior şi de doctrină, înalta Curte constată că nu există contradicţie evidentă între cele reţinute prin hotărârea recurată şi conţinutul probele administrate, starea de fapt reţinută nefiind consecinţa unei denaturări evidente a probelor ci rezultatul unei analize coroborate a acestora.
În acest sens, în ceea ce priveşte operaţiunile de import efectuate de către SC V.C. SRL şi SC L. SRL de la W. B.V. Olanda se au în vedere rezultatele verificării internaţionale efectuate la acest furnizor extern, din care rezultă că societatea are înregistrate în contabilitate valori ale bunurilor livrate către partenerii români mai mari decât cele declarate organelor vamale de către reprezentanţii societăţilor române; actul de control încheiat de reprezentanţii Autorităţii Naţionale a Vămilor Direcţia Regională Vamală Braşov din 02 mai 2007 care cuprinde situaţia detaliată pentru fiecare factură în parte emisă de societatea furnizoare; facturile externe eliberate de W. B.V., puse la dispoziţie de autorităţile din Olanda în urma efectuării comisiei rogatorii, din care rezultă că, pentru fiecare import erau emise două facturi, de valoare diferită, factura cu valoare mai mare (care nu era însă prezentată autorităţilor vamale) fiind semnată spre luare la cunoştinţă de către administratorul SC V.C. SRL sau SC L. SRL, din verificările privind modalitatea de încasare a sumelor de bani, reprezentând contravaloarea facturilor emise de W., rezultând faptul că SC V.C. SRL şi SC L. SRL au achitat inclusiv contravaloarea facturilor care nu au fost prezentate organelor vamale române precum şi declaraţia martorului P.G.M.D., reprezentantul firmei W. B.E. B.V., care, audiat prin comisie rogatorie a arătat că „la cererea românilor noi am făcut două facturi, o factură în care o parte a livrării trebuia să fie specificată, şi aşa numita factură marchandise în care cealaltă parte era menţionată în total. Factura mai scăzută era prezentată apoi la frontiera română; ei ne spuneau că plătesc astfel mai puţine drepturi de import". împrejurarea că ambele instanţe au reţinut că acest martor ar fi declarat că inculpatul P.G., este cel care ar fi dat dispoziţie ca valoarea totală a bunurilor să fie spartă în mai multe facturi, iar în realitate martorul a susţinut că „nu ar putea spune nimic cu precizie referitor la numele P.G.", nu conduce la concluzia unei denaturări a conţinutului probelor, care să atragă incidenţa cazului de casare analizat. Aşa cum s-a arătat anterior, martorul susţine că s-a procedat în acest fel la „cererea românilor", iar aprecierea instanţei că dispoziţia a fost dată de către inculpat este confirmată de ansamblul probator administrat, respectiv depoziţia martorului T.A.S., director economic la SC V.C. SRL şi SC L. SRL, care a învederat că singura persoană care se ocupa de relaţiile comerciale cu furnizorii era administratorul societăţii, P.G., acesta făcând comenzile şi ocupându-se de fluxul de aprovizionare, dar şi împrejurarea că facturile de valoare mai mare ce nu au fost prezentate autorităţilor vamale au fost semnate de către inculpat. Totodată, este de menţionat şi faptul că martorul a fost audiat la un interval de aproximativ 5 ani de la data emiterii respectivelor facturi astfel că este explicabil că acesta nu îşi aminteşte numele unuia dintre reprezentanţii societăţilor cu care a avut relaţii comerciale.
În legătură cu importurile de flori efectuate de SC L. SRL de la S&L G.B.E. BV Olanda, situaţia de fapt reţinută este de asemenea în totală concordanţă cu probatoriul administrat, respectiv relaţiile obţinute de la autorităţile vamale olandeze, din care rezultă faptul că facturile ce au fost folosite pentru importul din România nu aparţin către S&L G.B.E. BV Olanda, specificaţiile din facturi fiind false, stabilindu-se de asemenea, că există o mare diferenţă între sumele de pe facturile originale şi copiile anexate, precum şi declaraţia martorului G.J.W.J.H., reprezentant al SC S&L G.B.E. B.V., care arată că facturile cu valori mari sunt cele emise de firma pe care o reprezintă, valoarea acestor facturi fiind cea încasată şi vărsată în contabilitate, că nu ştiu nimic despre celelalte facturi şi că preţul de cumpărare este de obicei cu 13% mai scăzut decât preţul de facturare.
Aceeaşi situaţie se reţine şi în ceea ce priveşte importurile efectuate de la furnizorul austriac K.V. GmbH, din verificările efectuate de reprezentanţii Direcţiei Regionale pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov rezultând faptul că pentru două dintre facturile prezentate de SC L. SRL Târgu Mureş cu ocazia operaţiunilor de import efectuate în cursul anului 2006, există diferenţe în minus faţă de facturile înregistrate în contabilitatea furnizorului, iar martorul J.G.M.B., audiat prin comisie rogatorie, a susţinut că facturile prezentate de către inculpat în faţa autorităţilor vamale nu au fost emise de către K.V. GmbH, întrucât formatul nu corespunde, semnătura nu îi aparţine nici lui şi niciunui alt colaborator de-al său, iar firma K.V. GmbH nu a aplicat nicio ştampilă, facturile reale fiind cele înregistrate în contabilitatea societăţii sale.
Faptul că facturile înregistrate în contabilitatea celor trei parteneri externi cuprind preţurile reale la care produsele au fost vândute către SC V.C. SRL şi Se L. SRL, rezultă şi din aceea că adaosul comercial practicat de furnizorii externi era cuprins între 10 şi 15%, fiind afara oricărei explicaţii ca toţi aceştia să vândă sub preţul de achiziţie.
Apărările formulate de către inculpat în recurs, în sensul că nu există probe din care să rezulte persoana care ar fi falsificat aceste facturi, sunt lipsite de relevanţă întrucât în sarcina acestuia nu s-a reţinut că ar fi autorul falsului, ci că a folosit aceste acte la autoritatea vamală în scopul diminuării cuantumului TVA-ului datorat statului.
În raport de cele anterior reţinute, înalta Curte constată că soluţia de condamnarea a inculpatului este în concordanţă cu probatoriul administrat, cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., nefiind incident în cauză.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., recurentul critică încadrarea juridică dată faptelor, susţinând că operaţiunile de import desfăşurate în calitate de administrator al SC V.C. SRL au fost considerate acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/1995, intrată în vigoare ulterior comiterii faptelor, respectiv la data de 27 august 2005, astfel că fapta se încadrează în infracţiunea prevăzută de art. 177 din Legea nr. 141/1997 (folosirea la autoritatea vamală de acte nereale). Şi în ceea ce priveşte operaţiunile de import desfăşurate de SC L. SRL s-a criticat încadrarea juridică în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi art. 273 din Legea nr. 86/2006, intrate în vigoare ulterior săvârşirii faptelor.
Din analiza hotărârilor recurate, se constată că, în ceea ce priveşte operaţiunile desfăşurate în calitate de administrator al SC V.C. SRL, în sarcina inculpatului s-a reţinut că a omis să evidenţieze, în parte, în documentele legale prevăzute de codul vamal, operaţiunile comerciale efectuate, în scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale, respectiv de la plata TVA, respectiv prin diminuarea acestuia.
În drept fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 şi nu ale infracţiunii de folosire de acte nereale prevăzută de art. 177 din Legea nr. 141/1997, care constă în folosirea la autoritatea vamală a documentelor vamale de transport sau comerciale care se referă la alte mărfuri sau bunuri ori la alte cantităţi de mărfuri sau bunuri decât cele prezentate la vamă.
Inculpatul, prezentând la autoritatea vamală doar o parte din facturile emise de furnizorul olandez, nu şi pe cele care cuprindeau cheltuielile de transport, marfă, ambalaje de unică folosinţă, costuri pentru efectuarea documentelor de transport şi costuri de închiriere, s-a sustras de la plata TVA, obligaţie fiscală prevăzută de codul fiscal, în condiţiile în care, conform dispoziţiilor legale aplicabile până la data de 31 decembrie 2006 (art. 137 alin. (2) lit. b) şi art. 156 din Legea nr. 571/2003), când România nu era membră a Uniunii Europene, în cazul importului de bunuri, taxa pe valoare adăugată devenea exigibilă la data când se generau drepturile de import pentru respectivele bunuri, iar în baza de impozitare a acestei taxe se includeau şi cheltuielile accesorii - comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare.
Referitor la împrejurarea că Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale ar fi intrat în vigoare ulterior săvârşirii faptelor, înalta Curte constată că şi anterior intrării în vigoare a legii faptele erau incriminate, în aceeaşi modalitate, în Legea nr. 87/1994.
Astfel, potrivit art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi . c) omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în acte contabile sau în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori a diminua impozitul, taxa sau contribuţia. Aceeaşi reglementare este reluată şi în Legea nr. 241/2005, care, în art. 9 lit. b), prevede că, constituie infracţiunea de evaziune fiscală şi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, dacă fapta este săvârşită în scopul sustrageri de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile sau în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.
Ca atare, se constată că există o continuitate a incriminării, fiind efectuată, prin Legea nr. 241/2005, doar o schimbare a sediului acesteia, situaţie în care este corectă încadrarea juridică în dispoziţiile legale în vigoare la momentul pronunţării soluţiei. Mai mult decât atât, Legea nr. 241/2005 este şi lege penală mai favorabilă, în condiţiile în care în art. 10 sunt prevăzute cauze de nepedepsire şi de reducere a pedepsei, care nu se regăsesc în Legea nr. 87/1994.
Aceeaşi continuitate a incriminării există şi în ceea ce priveşte infracţiunea de folosire de acte falsificate la autoritatea vamală. Astfel, potrivit legii în vigoare la momentul săvârşirii faptelor, respectiv art. 178 din Legea nr. 141/1997, folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale, de transport sau comerciale falsificate constituie infracţiunea de folosire de acte falsificate şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Textul este reluat în art. 273 din Legea nr. 86/2006, care sancţionează de asemenea, folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate constituie infracţiunea de folosire de acte falsificate şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
În raport de cele anterior arătate, înalta Curte constată total nefondate criticile inculpatului, instanţele încadrând în mod corect faptele în dispoziţiile legale în vigoare la data pronunţării hotărârii de condamnare, evitându-se astfel, pentru situaţia unor eventuale viitoare acte de clemenţă (care nu au în vedere dispoziţiile legale abrogate), formularea unei contestaţii la executare.
În ceea ce priveşte latura civilă, înalta Curte apreciază criticile recurentului privind greşita soluţionare a acesteia, analizate, aşa cum s-a arătat anterior, prin prisma cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., ca fiind întemeiate.
Astfel, se reţine că în cursul urmăririi penale, la data de 29 noiembrie 2010, prin adresa Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov a formulat cerere de constituire ca parte civilă cu suma totală de 133.709 lei reprezentând: suma de 40879 lei TVA aferent importurilor efectuate prin declaraţiile vamale din 11 februarie 2005, 24 februarie 2005 şi 24 februarie 2005, 09 martie 2005, 13 februarie 2005, 07 aprilie 2005 de către SC V.C. SRL; suma de 47742 lei, taxe vamale aferente importurilor efectuate prin declaraţiile vamale 07 februarie 2006 şi 13 februarie 2006 de către SC L. SRL; suma de 804 lei, comision vamal aferent importurilor efectuate prin declaraţiile vamale din 07 februarie 2006 şi 13 februarie 2006 de către SC L. SRL; suma de 37044 lei TVA aferent importurilor efectuate prin declaraţiile vamale din 07 februarie 2006 şi 13 februarie 2006 de către SC L. SRL.
Soluţionând latura civilă tribunalul a obligat inculpatul să plătească părţii civile Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de A.N.A.F. şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov, suma de 48.079 lei precum şi suma de 146.564 lei cu titlu de despăgubiri, în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C.L. S.R.L., prin lichidator S.C.M.R.L.I. S.P.R.L., soluţia fiind menţinută de către instanţa de apel.
Se constată însă că, în cursul cercetării judecătoreşti, partea civilă nu şi-a majorat aceste pretenţii, condiţii în care, soluţia primei instanţe, menţinută în apel, de obligare a inculpatului la plata unor sume mai mari decât cele solicitate prin cererea de constituire de parte civilă încalcă principiul disponibilităţii care guvernează şi materia răspunderii civile delictuale.
Ca atare, acordând un plus petita ambele instanţe au făcut o greşită aplicare a legii, împrejurare ce atrage incidenţa cazului de casare analizat, casarea ambelor hotărâri şi, rejudecând, reducerea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri la sumele solicitate prin cererea de constituire de parte civilă.
În raport de aceste considerente şi în limitele anterior arătate, constatând şi faptul că nu se reţin alte cazuri de casare care ar putea fi luate în considerare din oficiu conform art. 385 alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte va admite recursul declarat de inculpatul P.G., va casa în parte ambele hotărâri şi, rejudecând în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, va obliga inculpatul să plătească părţii civile Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de A.N.A.F. şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov suma de 48.079 lei cu titlu de despăgubiri şi totodată, va obliga acelaşi inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC L. SRL, prin lichidator SC M.R.L.I. S.P.R.L la plata către partea civilă a sumei de 85.630 lei cu titlu de despăgubiri.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei recurate.
În raport de soluţia pronunţată, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. judiciare în recurs rămân în sarcina statului iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales pentru recurent în se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul P.G. împotriva deciziei penale nr. 115 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Casează în parte Decizia penală nr. 115 din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia şi sentinţa penală nr. 134 din 13 iulie 2011 a Tribunalului Sibiu şi rejudecând, în ceea ce priveşte latura civilă:
Obligă inculpatul să plătească părţii civile Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de A.N.A.F. şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov cu sediul în Braşov, suma de 48.079 lei cu titlu de despăgubiri.
Obligă inculpatul să plătească părţii civile Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de A.N.A.F. şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov cu sediul în Braşov, suma de 85.630 lei cu titlu de despăgubiri, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC L. SRL, prin lichidator SC M.R.L.I. S.P.R.L prin administrator M.C., cu sediul în Iaşi.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei recurate.
Cheltuielile judiciare în recurs rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales pentru recurent în sumă de 150 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 649/2012. Penal. Strămutare (art. 55 şi... | ICCJ. Decizia nr. 600/2012. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
