ICCJ. Decizia nr. 660/2012. Penal. Menţinere măsură de arestare preventivă. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 660/2012
Dosar nr. 1776/1/2012
Şedinţa publică din 8 martie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penala nr. 8/MF din 6 octombrie 2011, Tribunalul Argeş, printre altele, în temeiul art. 33, 34, 35 C. pen. a contopit pedepsele şi a aplicat inculpatului M.V. pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare, în condiţiile art. 57 C. pen., şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a C. pen.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel, printre alţii, inculpatul M.V., apel ce formează obiectul Dosarului nr. 1934/109/2011 al Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
La termenul din data de 23 februarie 2012, fixat pentru judecarea apelului, instanţa de control judiciar, respectiv Curtea de Apel Piteşti, verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a menţinut starea de arest a inculpatului M.V. în temeiul art. 3002 combinat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., pronunţând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul M.V., a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi dispoziţia Curţii de Apel Piteşti dată în încheierea atacată, constată că recursul declarat de inculpat este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la dispoziţia instanţei de menţinere a stării de arest a inculpatului M.V. în temeiul art. 3002 combinat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., prin încheierea atacată cu prezentul recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui ca a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului trimite, în esenţă, legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi art. „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive";.
Înalta Curte constată că, în raport de modul de operare a activităţii infracţionale, de împrejurările comiterii faptelor, respectiv că în perioada ianuarie-august 2010 inculpatul a recrutat-o prin înşelăciune pe vicitma P.A.E., a vândut-o învinuitei R.D., care a transportat-o în Italia, unde a obligat-o să practice prostituţia stradală, cât şi faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pe care inculpata a săvârşit-o, este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei presupuşi ca autori ai faptelor respective. în acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160 alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puţin severă.
Înalta Curte, conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondat recursul declarat inculpatul M.V. împotriva încheierii din 23 februarie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1934/109/2011.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.V. împotriva încheierii din 23 februarie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 1934/109/2011.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţata în şedinţa publica, azi 8 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 658/2012. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 75/2012. Penal → |
|---|
