ICCJ. Decizia nr. 797/2012. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizie nr. 797/2012
Dosar nr. 9399/2/2011
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 479 din 25 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, ca urmare, s-a recunoscut sentinţa nr. 2/2008 din 18 noiembrie 2008 a Curţii cu Juri Milano, secţia I, Republica Italiană, definitivă la 18 noiembrie 2010 prin Sentinţa nr. 9 din 10 martie 2009 a Curţii cu Juri Milano, secţia a Il-a, dispunându-se transferarea persoanei condamnate S.l., într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei principale de 15 ani închisoare şi a pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a ocupa funcţii publice pe durata executării pedepsei, aplicate prin hotărârea susmenţionată, în felul şi durata stabilite de autorităţile judiciare italiene, potrivit art. 145 din Legea nr. 302/4004.
Prin aceiaşi hotărâre s-a dedus din pedeapsa aplicată persoanei condamnate prevenţia de la 1 august 2009 la zi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 302/2004, prin adresa nr. 39.250/2011, Ministerul Justiţiei - D.D.I.T. a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cererea formulată de Ministerul Justiţiei din Republica Italia prin care se solicita transferarea persoanei condamnate S.l. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 15 ani închisoare, respectiv a pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a ocupa funcţii publice pe durata executării pedepsei, aplicate de instanţele din statul solicitant.
Cererea formulată de autorităţile italiene a fost însoţită de documentele prevăzute de art. 6 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, respectiv: copia certificată pentru conformitate de pe hotărârea de condamnare, copii ale dispoziţiilor legale aplicabile, documente vizând indicarea duratei condamnării deja executate, declaraţia prin care persoana condamnată a consimţit la transferarea sa într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei.
În urma verificărilor efectuate, Ministerul Administraţiei şi Internele - D.E.P.A.B.D. a comunicat, prin adresa nr. 2021741 din 21 octombrie 2011, că în evidenţe a fost identificat numitul S.l., iar prin adresa nr. 689021 din 20 octombrie 2011 a D.G.P. s-a comunicat faptul că numitul S.l., cu datele anterior menţionate, este deţinător al paşaportului cu nr. 12687268 eliberat de S.P.C.E.E.P.S. Dolj la data de 06 februarie 2007.
În raport de elementele menţionate s-a constatat că, în speţă, este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnat adoptată la Strasbourg şi de art. 129 lit. a) din Legea nr. 302/2004.
Deopotrivă, s-a reţinut că din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983, a rezultat că, prin sentinţa nr. 2/2008 din 18 noiembrie 2008 a Curţii cu Juri Milano - Secţia f, Republica Italiană, definitivă la 18 noiembrie 2010 prin Sentinţa nr. 9 din 10 martie 2009 a Curţii cu Juri Milano, secţia a Il-a, numitul S.l. a fost condamnat la o pedeapsă de 15 ani închisoare şi pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a ocupa funcţii publice pe durata executării pedepsei pentru săvârşirea infracţiunilor de punere sau ţinere în stare de sclavie, violenţă sau ameninţare pentru a constrânge sau a convinge o persoană să comită infracţiuni, furt calificat, tâlhărie calificată şi infracţiuni la Legea migraţiei clandestine, fapte prevăzute de art. 600 alin. (1) şi (3) cu aplicarea art. 110 şi art. 81, art. 611 cu aplicarea art. 110 şi art. 112 nr. 4, art. 624 şi art. 625 nr. 4 şi 5 cu aplicarea art. 110 şi art. 112 nr. 4, art. 624 şi art. 625 nr. 4 şi 5 cu aplicarea art. 110 şi art. 112 nr. 4 şi art. 56, art. 628 alin. (2) şi (3) nr. l cu aplicarea, art. 56, art. 110 şi art. 112 nr. 4 C. pen. italian şi art. 12 alin. (3) şi art. 3 ter din decretul Legislaţiei nr. 286/1998 cu aplicarea, art. 81 şi art. 110 C. pen. italian, în fapt reţinându-se că, în perioada noiembrie 2003 - aprilie 2004, împreună cu alte persoane, prin constrângere fizică şi psihică, a determinat mai multe victime minore să comită infracţiuni repetate de furt calificat şi tâlhărie, acuzatul participând în calitate de complice la săvârşirea unora dintre respectivele infracţiuni.
Reţinându-se că sentinţa susmenţionată a rămas definitivă la data de 18 noiembrie 2010, s-a constatat deopotrivă îndeplinită condiţia prevăzută de art. 3 lit. b) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg şi de art. 129 lit. b) din Legea nr. 302/2004.
În ceea ce priveşte situaţia executării pedepsei, s-a reţinut că numitul S.l. a început executarea pedepsei la data de 01 august 2009, aceasta urmând a înceta la data de 18 martie 2022, constatându-se astfel îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 3 lit. c) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, respectiv de art. 129 lit. c) din Legea nr. 302/2004.
Totodată, s-a apreciat că în cauză este îndeplinită şi condiţia dublei incriminări prevăzute de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 şi de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg, în considerarea împrejurării că faptele reţinute în sarcina numitului S.l. au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de trafic de persoane în formă continuată, complicitate la furt calificat şi complicitate la tâlhărie prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (3) raportat la art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26 raportat la art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen. şi art. 26 raportat la art. 211 alin. (1) şi (2) lit. c) şi alin. (2) lit. a) C. pen., toate cu aplicarea ari 13 alin. (1) şi art. 33 lit. a) C. pen., infracţiuni pentru care legea penală română prevede pedeapsa închisorii de la 7 ani la 20 ani, în timp ce pedeapsa accesorie aplicată condamnatului se circumscrie în conţinut dispoziţiilor prevăzute art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen.
Constatând astfel, îndeplinite toate condiţiile legale şi luând act şi de declaraţia condamnatului S.l. prin care a consimţit la transferarea sa într-un penitenciar din România, consemnată în procesul - verbal din 18 aprilie 2011, prima instanţă a admis sesizarea formulată Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, în consecinţă, a recunoscut sentinţa nr. 2/2008 din 18 noiembrie 2008 a Curţii cu Juri Milano - Secţia I, Republica Italiană, definitivă la 18 noiembrie 2010 prin Sentinţa nr. 9 din 10 martie 2009 a Curţii cu Juri Milano, secţia a Il-a, dispunând transferarea persoanei condamnate S.l. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 15 ani închisoare şi a pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a ocupa funcţii publice pe durata executării pedepsei, precum şi deducerea prevenţiei de la 01 august 2009 la zi.
Hotărârea susmenţionată a fost comunicată condamnatului persoană transferabilă S.l. la data de 09 ianuarie 2012.
Prin cererea formulată la aceiaşi data, 09 ianuarie 2012, transmisă Curţii de Apel Bucureşti, prin poştă, la data de 25 ianuarie 2012, condamnatul persoană transferabilă a recurat hotărârea primei instanţe în termen legal, fără a prezenta în scris motivele pe care îşi întemeiază calea de atac.
Prin adresa nr. 9399/2/2011 (3630/2011) din 26 ianuarie 2012, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă, împreună cu dosarul cauzei au fost înaintate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, unde au fost înregistrate sub nr. 9399/2/2011.
La termenul fixat centru judecarea recursului, 19 martie 2012, susţinând calea de atac declarată de condamnatul persoană transferabilă S.l., apărătorul desemnat din oficiu a învederat că unica critică pe care înţelege să o formuleze împotriva hotărârii instanţei de fond vizează omisiunea pronunţării asupra conversiunii pedepselor aplicate recurentului de către instanţele italiene, sub aspectul reaprecierii duratei pedepsei de executat prin raportare la legislaţia românească, în drept critica fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 149 alin. (5) raportat la art. 146 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 302/2004.
În raport cu motivele şi temeiurile de drept astfel invocate, Înalta Curte constată că argumentele apărării nu pot fi primite, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
Din analiza prevederilor art. 144 - art. 146 din Legea nr. 302/2004 rezultă că, în situaţia în care statul român este stat de executare, instanţa naţională investită cu o cerere de transfer a executării pedepsei este obligată să dispună fie continuarea executării condamnării stabilite de autoritatea judiciară a statului de condamnare, fie să schimbe condamnarea printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu pedeapsa stabilită potrivit legislaţiei române.
Alternativele aflate la îndemâna instanţei naţionale sunt în egală măsură obligatorii, criteriul de identificare a căii de urmat fiind cel al compatibilităţii felului sau duratei pedepsei aplicate de statul de condamnare cu felul sau durata pedepsei prevăzute de legislaţia penală română, cu luarea în considerare atât a cadrului general de reglementare a pedepselor, cât şi a limitelor speciale de pedeapsă prevăzute de legiuitorul român pentru infracţiunile săvârşite de persoana care a solicitat transferul în vederea continuării executării pedepsei în România.
Deşi criteriul de apreciere antamat anterior nu rezultă explicit din textele de lege analizate, dispoziţiile ari 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 permit instanţei să adapteze pedeapsa de executat la cea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea, atunci când fie felul pedepsei aplicate, fie durata acesteia sunt incompatibile cu legislaţia naţională.
Incompatibilitatea pedepsei aplicate de statul de condamnare cu legislaţia română poate fi dată deopotrivă de felul sau de durata pedepsei aplicate de statul de condamnare, stabilită prin cumul aritmetic sau chiar şi prin cumul juridic, dar după alte reguli, diferite de cele din legea română.
La stabilirea incompatibilităţii duratei pedepsei aplicate de statul de condamnare cu legislaţia română instanţa trebuie să aibă în vedere faptul că executarea pedepsei va fi guvernată de legea română care este severă în privinţa condiţiilor de îndeplinit pentru liberare condiţionată.
Raportat la principiile jurisprudenţiale anterior prezentate, Înalta Curte constată că, în cauză, atât felul pedepsei principale aplicate, aceea cu închisoarea, cât ui durata acesteia, dar şi felul şi întinderea pedepsei accesorii stabilite în sarcina condamnatului persoană transferabilă S.l. sunt compatibile cu legislaţiaia română, astfel încât nu există situaţia premisă pentru conversiunea condamnării.
Astfel, se constată că prin sentinţa nr. 2/2008 din 18 noiembrie 2008 a Curţii cu Juri Milano, secţia I, Republica Italiană, definitivă la 18 noiembrie 2010 prin Sentinţa nr. 9 din 10 martie 2009 a Curţii cu Juri Milano, secţia a Il-a, numitul S.l. a fost condamnat la pedeapsa principală de 15 ani închisoare şi pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a ocupa funcţii publice pe durata executării pedepsei pentru săvârşirea în formă continuată a infracţiunilor de punere sau ţinere în stare de sclavie, violenţă sau ameninţare pentru a constrânge sau a convinge o persoană să comită infracţiuni, furt calificat, tâlhărie calificată şi infracţiuni la Legea migraţiei clandestine prevăzute de art. 600 alin. (1) şi (3) cu aplicarea, art. 110 şi art. 81, art. 611 cu aplicarea, art. 110 şi art. 112 nr. 4, art. 624 şi art. 625 nr. 4 şi 5 cu aplicarea, art. 110 şi art. 112 nr. 4, art. 624 şi art. 625 nr. 4 şi 5 cu aplicarea, art. 110 şi art. 112 nr. 4 şi art. 56, art. 628 alin. (2) şi (3) nr. l cu aplicarea, art. 56, art. 10 şi art. 112 nr. 4 C. pen. italian şi art. 12 alin. (3) şi art. 3 ter din decretul Legislaţiei nr. 286/1998 cu aplicarea, art. 81 şi art. 110 C. pen. italian, fapte care au corespondent în legislaţia penală română în infracţiunile de trafic de persoane în formă continuată, complicitate la furt calificat şi complicitate la tâlhărie prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (3) raportat la art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26 raportat la art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. a) şi e) C. pen. şi art. 26 raportat la art. 211 alin. (1) şi (2) lit. c) şi alin. (2) lit. a) C. pen., toate cu aplicarea art. 13 alin. (1) şi art. 33 lit. a) C. pen., cea mai gravă dintre infracţiuni, tâlhăria, în încadrarea anterior menţionată, fiind sancţionată de legea penală română cu pedeapsa închisorii de la 7 ani la 20 ani.
Deopotrivă, se constată că felul şi întinderea pedepsei accesorii aplicată condamnatului persoană transferabilă de către instanţele italiene corespunde în limite şi conţinut pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) C. pen.
Ca urmare, neputându-se vorbi despre incompatibilitatea felului sau duratei pedepselor principale şi accesorii aplicate de statul de condamnare cu felul sau durata pedepselor de acelaşi fel prevăzute de legislaţia penală română, se constată că optica primei instanţe, subsumată limitelor investirii sale şi grefată pe dispoziţiile art. 145 raportat la art. 144 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 302/2004, cu referire la art. 9 alin. (1) paragraful a) din Convenţia Europeana asupra transferării persoanelor condamnate, încheiată la Strasbourg la 21 martie 1983, corespunde unei corecte aprecieri a datelor concrete ale speţei.
În plus, se constată că, dat fiind faptul că la momentul depunerii instrumentului de ratificare a Convenţiei Europene asupra transferării persoanelor condamnate, Republica Italiană a înţeles sa excludă aplicarea procedurii prevăzute de art. 9 paragraful b) şi art. 11 din Convenţie, opţiunea oricăruia dinte statele aderante pentru conversiunea condamnării aplicate de instanţele italiene are un caracter pur formal, relaţiile bilaterale cu statul italian, grefate pe dispoziţiile convenţiei, fiind limitate în mod corespunzător, în sfera anterior precizată, prin voinţa exprimată de acesta.
Acestea au fost argumentele pentru care, în limitele investirii sale, subsecvent justei constatări a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 116 şi art. 129 din Legea nr. 302/2004, respectiv a compatibilităţii pedepselor principală şi accesorie aplicate de statul de condamnare cu legislaţia română, prima instanţă a recunoscut sentinţa nr. 2/2008 din 18 noiembrie 2008 a Curţii cu Juri Milano, secţia I, Republica Italiană, definitivă la 18 noiembrie 2010 prin Sentinţa nr. 9 din 10 noiembrie 2009 a Curţii cu Juri Milano, secţia a Il-a, dispunând, conform art. 144 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 302/2004, transferarea persoanei condamnate S.l. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei principale de 15 ani închisoare şi a pedepsei accesorii a interzicerii dreptului de a ocupa funcţii publice pe durata executării pedepsei, aplicate prin hotărârea susmenţionată, în felul şi durata stabilite de autorităţile judiciare italiene potrivit art. 145 din Legea nr. 302/2004.
În consecinţă, faţă de aspectele prezentate, constatând lipsa de temeinicie a susţinerilor apărării, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. l lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă S.l.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă S.l. împotriva sentinţei penale nr. 479 din 25 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenta persoană transferabilă la plata sumei de 420 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 796/2012. Penal. Cerere de transfer de... | ICCJ. Decizia nr. 3191/2012. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
