ICCJ. Decizia nr. 894/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 894/2012
Dosar nr. 1984/2/2012
Şedinţa publică din 22 martie 2012
Asupra recursului penal de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 15 martie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 1633/2/2012 (657/2012), Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins ca nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.B.N., reţinând, în esenţă, că inculpatul a fost arestat preventiv la data de 26 ianuarie 2012 pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 2531 alin. (1) C. pen., art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. d1) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în temeiul dispoziţiilor art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel că cererea este admisibilă în principiu fiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., pedepsele stabilite de lege pentru infracţiunile pentru care este cercetat fiind mai mici de 18 ani închisoare.
Raportându-se la aspectele invocate de inculpat în cuprinsul cererii, prima instanţă a constatat că în procedura liberării provizorii nu se analizează existenţa indiciilor temeinice din care să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunea reţinută în sarcina sa şi care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, ci doar în ce măsură o atare cerere apare ca fiind oportună pentru buna desfăşurare a procesului penal, în acest sens făcând referire la decizia nr. XVII/2011 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În plus, în opinia primei instanţe stadiul în care se află cercetările impune în continuare privarea de libertate a titularului cererii de liberare provizorie sub control judiciar pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, chiar dacă urmărirea penală s-a finalizat, în prezent prezentându-se materialul de urmărire penală, astfel că lăsarea în libertate a inculpatului G.B.N. nu apare ca oportună.
De altfel, pornind la vocaţia conferită de norma procesual penală inculpatului G.B.N., judecătorul fondului constatând că temeiurile care au stat la luarea măsurii preventive privative de libertate nu s-au schimbat şi impun în continuare menţinerea acesteia în raport de gravitatea faptelor, funcţia deţinută de inculpat şi impactul asupra opiniei publice, a apreciat ca fiind nefondată cererea de liberare provizorie sub control judiciar, cu atât mai mult cu cât au fost formulate într-un timp relativ scurt, de până în două luni, trei asemenea cereri fără a fi aduse argumente noi şi pertinente în susţinerea lor, perioadă în care s-a şi prelungit arestul preventiv, în mod definitiv.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul G.B.N. susţinând că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive s-au schimbat întrucât a fost trimis în judecată la data de 20 martie 2012 doar pentru două din cele trei infracţiuni pentru care a fost cercetat, iar punerea sa în libertate nu ar mai impieta asupra bunei desfăşurări a procesului penal dat fiind stadiul procesual.
Analizând încheierea recurată atât prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpatul G.B.N. a fost trimis în judecată, la data de 20 martie 2012, prin rechizitoriul nr. 220/P/2011 din 19 martie 2012 al D.N.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. d1) şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, întrucât în perioada iulie 2011-ianuarie 2012, în calitate de secretar al Primăriei sector 1 Bucureşti, prin încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la incompatibilităţi, a efectuat prin persoane interpuse, activităţi de comerţ şi a participat la administrarea SC E. SRL Bucureşti, societate pe care o deţinea în fapt împreună cu inculpatul B.M., în scopul obţinerii pentru sine şi pentru altul, a unor foloase materiale necuvenite, iar, în perioada noiembrie-decembrie 2011, în virtutea aceleaşi funcţii, a exercitat, în mod repetat, acţiuni de intimidare şi constrângere psihică, prin intermediul aceluiaşi inculpat, asupra reprezentanţilor SC C.R.S. SA, N.M. şi V.M.S., în scopul continuării livrării de deşeuri reciclabile către SC E. SRL Bucureşti, deşi societatea nu îndeplinea condiţiile legale pentru astfel de livrări, obţinând astfel un folos material injust.
Inculpatul a fost arestat preventiv prin încheierea de şedinţă din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatându-se incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 143 raportat la art. 681 C. proc. pen. şi ale art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Înalta Curte constată că cererea de liberare provizorie formulată de inculpat întruneşte cerinţele de admisibilitate prevăzute de lege, aşa cum corect a constatat prima instanţă, acesta fiind sub puterea unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Cu toate că actele şi lucrările de urmărire penală, precum şi rechizitoriul nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul G.B.N. ar săvârşi alte infracţiuni sau ar întreprinde acţiuni de natură a influenţa probatoriul administrat în încercarea de a zădărnicii adevărul, cererea de liberare sub control judiciar nu este întemeiată.
Îndeplinirea condiţiilor impuse de lege nu conduce automat la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, întrucât pe lângă vocaţia legală a inculpatului G.B.N. de a formula oricând în cursul procesului penal o cerere de liberare provizorie, vocaţie ce se analizează prin prisma dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., se examinează şi oportunitatea unei astfel de cereri, în raport de prevederile art. 136 alin. (2) şi (8) C. proc. pen., instanţa având, astfel, posibilitatea de a admite cererea sau, dimpotrivă, de a o respinge motivat, atunci când aceasta nu serveşte scopului recunoscut de legea procesual penală.
Pornind de la faptul că admiterea unei asemenea cereri este lăsată de legiuitor la aprecierea organului judiciar, fără a exista criterii stabilite în acest sens, Înalta Curte raportându-se la dispoziţiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., constată că lăsarea în libertate a inculpatului G.B.N. ar prezenta un grad ridicat de pericol, având în vedere că este acuzat de comiterea unor infracţiuni asimilate sau în legătură directă cu infracţiuni de corupţie, care în concret prezintă o gravitate sporită, determinată de împrejurarea că titularul cererii de liberare sub control judiciar s-a folosit în realizarea activităţii infracţionale de prerogativele funcţiei publice deţinute, de modalitatea în care a acţionat, folosind persoane apropiate interpuse care nu se aflau sub incidenţa vreunor incompatibilităţi legale sau recurgând la măsuri coercitive, de amplitudinea, persistenţa şi întinderea în timp a acţiunilor situate în sfera ilicitului penal.
În acelaşi context, se mai reţine că întreruperea activităţilor ilicite desfăşurate de inculpatul G.B.N. s-a făcut la intervenţia organelor de urmărire penală, împrejurare care dovedeşte în plus că lăsarea acestuia în libertate nu este oportună cu atât mai mult cu cât implicare sa în realizarea planului infracţional nu este una minoră ci dimpotrivă, motiv pentru care principiul egalităţii de tratament, principiu care de altfel nici nu este consacrat de legea procesual penală română, nu este incident în cauză în condiţiile în care nu există identitate sub aspectul contribuţiei la comiterea activităţii infracţionale între inculpat şi ceilalţi participanţi trimişi în judecată pentru aceleaşi infracţiuni.
De asemenea, în mod corect, prima instanţă a apreciat că circumstanţele personale ale inculpatului G.B.N. (lipsa antecedentelor penale care reprezintă o condiţie sine qua non pentru a fi funcţionar public în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice locale, situaţia familială) nu au nicio relevanţă faţă de natura şi gravitatea infracţiunilor, cu atât mai mult cu cât de la luarea măsurii arestării preventive nu au trecut nici măcar două luni.
Or, faţă de toate aceste aspecte, în mod justificat judecătorul fondului a apreciat că scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului G.B.N. [prin prisma dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.] nu poate fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie, chiar dacă ulterior soluţionării în primă instanţă a cererii de liberare sub control judiciar acesta a fost trimis în judecată, întrucât buna desfăşurare a procesului penal, dat fiind stadiul incipient al cercetării judecătoreşti, impune în continuare privarea sa de libertate.
Se are în vedere şi faptul că la soluţionarea propunerii de arestare preventivă a inculpatului G.B.N. până de la aceste moment procesual, care este situat foarte aproape în timp, nu au intervenit niciun fel de schimbări care să justifice atingerea scopului prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. altcumva, ba mai mult s-a prelungit deja o dată măsura arestării preventive şi au fost respinse alte două cereri de liberare provizorie sub control judiciar, prezenta cerere neaducând niciun element nou şi pertinent pentru liberarea provizorie a acestuia.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul G.B.N.
În raport de soluţia ce se va pronunţa, inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat G.B.N. împotriva încheierii din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 1633/2/2012(657/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4147/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1604/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
