ICCJ. Decizia nr. 931/2012. Penal

Comentarii

0



R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 931/2012

Dosar nr. 954/2/2012/a2

Şedinţa publică din 26 martie 2012

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 20 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, pronunţată în dosarul nr. 954/2/2012 (376/2012), printre altele, în baza art. 300² alin. (l) raportată la art. l60^b C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului D.A.C.

În baza art. l60^b alin. (3) C. proc. pen., s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului D.A.C., arestat în baza M.A.P. nr. 78 din 11 decembrie 2011 emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În baza art. 160⁸ C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de liberare provizorie.

În baza art. l60^8a alin. (6) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.A.C.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut că prin rechizitoriul nr. 2498D/P/2011 din data de 02 februarie 2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Bucureşti, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.A.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de favorizare a infractorului, prevăzute de art. 264 C. pen., aderare şi sprijinire a unui grup constituit în scopul săvârşiri infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 C. pen. şi complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 26 raportat la art. 9 alin. (l) lit. c) din Legea nr. 241/2005, toate cu aplicarea, art. 33 lit. a) şi b) C. pen., constând în aceea că, în cursul lunii septembrie 2010, inculpatul i-a ajutat pe numiţii B.L.C., T.E., D.I.A. şi M.D. prin furnizarea de informaţii legate de ancheta penală desfăşurată în dosarul 1643/D/P/2010 instrumentat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial Bucureşti, în care aceştia erau urmăriţi penal, în perioada sfârşitului lunii septembrie 2010 - ianuarie 2011, a aderat şi sprijinit grupul constituit de T.E. şi D.I.A., grup la care au aderat şi inculpaţii B.L.C. şi M.D., oferind în timp real informaţii din ancheta penală desfăşurată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. în dosarul penal nr. 1643/D/P/2010.

S-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv prin încheierea de şedinţă din data de 11 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, reţinându-se că există probe certe cu privire la săvârşirea de către acesta a faptelor pentru care a fost cercetat şi că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., lăsarea inculpatului în libertate prezentând pericol pentru ordinea publică în raport de natura infracţiunilor pentru care este cercetat, ce prezintă un grad de pericol social ridicat, care rezultă nu numai din limitele mari de pedeapsă stabilite de legiuitor, dar şi din modalităţile şi împrejurările concrete în care s-a reţinut că au fost comise faptele, precum şi împrejurarea că inculpatul avea calitatea de comisar în cadrul D.G.P.M.B. – S.I.F., aspect ce implică o periculozitate sporită, în condiţiile în care legea penală este încălcată tocmai de o persoană angajată să garanteze respectarea ei, care beneficiază de încrederea societăţii în acest sens.

S-a constatat, de asemenea, că măsura a fost verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei după primirea dosarului la termenul din 06 februarie 2011, în temeiul art. 300¹ C. proc. pen.

S-a apreciat că din materialul de urmărire penală şi din probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti (audierea inculpatului şi înscrisurile depuse de acesta) rezultă indicii temeinice de natură a convinge un observator obiectiv că este posibil ca inculpatul să fi săvârşit faptele pentru care este trimis în judecată, astfel cum rezultă din: declaraţiile martorilor denunţători, transcrierea convorbirilor interceptate, procese verbale de recunoaştere după planşe foto, listing apeluri telefonice, procese verbale de investigaţie.

S-a reţinut că inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptelor, arătând că nu a furnizat informaţii legate de dosarul nr. 1643/D/P/2010 martorilor denunţători, ci încercând să afle de unde ştiau aceştia de existenţa acestui dosar la cererea martorului C.C. şi că a menţinut legătura cu martora B. pentru că dorea să închirieze o locuinţă în acelaşi complex rezidenţial cu ea, aspecte care, însă, nu au fost confirmate de niciun mijloc de probă (până la acest moment instanţa a procedat doar la audierea inculpatului), astfel încât nu au fost avute în vedere de instanţa de judecată, urmând a fi lămurite pe parcursul cercetării judecătoreşti.

Totodată, s-a constatat că, în cauză, există situaţia prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv inculpatul a comis fapte pentru care legea prevede pedepse mai mari de 4 ani închisoare şi există probe certe că lăsarea lui în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. în ceea ce priveşte această ultimă condiţie, instanţa de fond a avut în vedere periculozitatea faptelor pentru care inculpatul este cercetat, modalităţile şi împrejurările concrete în care s-a reţinut că au fost comise faptele (informaţiile din dosarul penal au fost furnizate chiar persoanelor cercetate care şi-au continuat activitatea infracţională), precum şi împrejurarea că inculpatul avea calitatea de comisar în cadrul D.G.P.M.B. – S.I.F., aspect ce implică o periculozitate sporită, în condiţiile în care legea penală este încălcată tocmai de o persoană angajată să garanteze respectarea ei, care beneficiază de încrederea societăţii în acest sens.

În plus, s-a apreciat că se impune o reacţie adecvată şi proporţională din partea organelor judiciare faţă de fenomenul corupţiei în rândul persoanelor implicate în chiar activitatea judiciară, în lipsa căreia s-ar produce o veritabilă tulburare a ordinii publice. În consecinţă, s-a reţinut că faptele presupus săvârşite justifică aprecierea că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate în rândul persoanelor care respectă valorile sociale ocrotite de lege.

În acest context, s-a apreciat că nu se impune nici revocarea măsurii (întrucât temeiurile măsurii nu au încetat) şi nici înlocuirea sa cu o măsură alternativă neprivativă de libertate, care nu apare ca suficientă pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal.

În ceea ce priveşte cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, s-a reţinut că la termenul din 20 martie 2012, prin apărător ales, inculpatul a depus la dosar o cerere prin care a solicitat liberarea sub control judiciar, arătând că cererea sa este întemeiată, ca urmare a faptului că are o carieră de 20 de ani în structurile poliţiei, fiind apreciat permanent cu calificativul „foarte bine”, că nu poate influenţa administrarea probelor ca urmare a stării de tensiune existentă între el şi martorii denunţători, iar convorbirile interceptate se află deja la dosarul instanţei, că prezintă toate garanţiile de responsabilitate personală, un trecut profesional impecabil, un grad ridicat de integrare socială şi un nivel înalt de înţelegere a faptelor.

La acelaşi termen, instanţa de fond a constatat admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, faţă de dispoziţiile art. 160⁸ C. proc. pen., întrucât persoana care a formulat-o este dintre cele cărora legea le conferă beneficiul acesteia (art. 160⁶ C. proc. pen.), iar cererea are pertinenţă funcţională întrucât poate conduce la satisfacerea intereselor părţii care a formulat-o, toate cerinţele legale care creează limitele admisibilităţii, prevăzute de art. 160⁶, art. 160⁷ şi art. 160² alin. (l) C. proc. pen., fiind, totodată, îndeplinite.

La acelaşi termen, inculpatul a fost audiat, declaraţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosar.

Analizând conţinutul cererii de liberare provizorie sub control judiciar, declaraţia inculpatului dată în faţa instanţei şi materialul de urmărire penală din dosarul nr. 2498/D/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T., instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 160² alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte). De asemenea, s-a reţinut că liberarea provizorie, fiind o măsură preventivă, trebuie să asigure scopul instituit de legiuitor la luarea acesteia, potrivit art. 136 alin. (l) C. proc. pen., şi anume pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea (.) inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată (.), din analiza dispoziţiilor art. 160² alin. (2) C. proc. pen., rezultând că liberarea provizorie este o măsură facultativă, aşa cum reiese din sintagma se poate acorda, beneficiul liberării provizorii nefiind un drept al inculpatului.

A fost avut în vedere că norma prevăzută în art. 160² alin. (2) C. proc. pen., nu conţine o enumerare limitativă a cazurilor în care nu se poate acorda liberarea provizorie, ci se instituie în mod imperativ interdicţia acordării liberării provizorii în cele două cazuri menţionate, dar fără ca prin aceasta să se îngrădească posibilitatea acordată instanţei prin alin. l, de a respinge cererea de liberare provizorie pentru motive care nu se circumscriu neapărat cazurilor din alin. (2) şi care, deci, rămân la aprecierea sa, în funcţie de datele concrete ale fiecărei speţe, urmând a se verifica în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului.

Instanţa de fond a constatat că din coroborarea textelor legale care reglementează măsura arestării preventive şi, respectiv, liberarea provizorie sub control judiciar, rezultă că liberarea provizorie sub control judiciar presupune, prin ipoteză, menţinerea temeiurilor arestării preventive, această interpretare fiind confirmată şi prin decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii. în raport de această interpretare, s-a constatat că se menţin temeiurile arestării preventive, art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen.

De asemenea, s-a reţinut că liberarea provizorie presupune menţinerea împrejurărilor legale care permit arestarea, însă instanţa poate aprecia că menţinerea stării de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii. Astfel, s-a reţinut că, pentru a se răspunde exigenţelor impuse de art. 5 pct. 1 lit. c) din C.E.D.O., instanţa trebuie să analizeze, fie la cererea inculpatului, fie din oficiu, şi posibilitatea luării unor măsuri alternative şi, numai dacă acestea nu se justifică în cazul concret, să se procedeze la luarea sau menţinerea măsurii privative de libertate a inculpatului (cauza M. c. Regatului Unit).

S-a avut în vedere şi faptul că jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, respectiv cauzele L. c. Franţei şi W. c. Germaniei, statuează o serie de principii generale referitoarea la privarea de libertate a inculpatului în timpul procesului penal. Astfel, s-a reţinut că în cauza W. c. Germaniei s-a statuat că detenţia preventiva trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normala şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile, independent de faptul ca ea se va imputa sau nu din pedeapsă, iar în cauza L. c. Franţei, C.E.D.O. a arătat că pot fi invocate mai multe motive pentru care se poate refuza punerea în libertate provizorie a unui inculpat, respectiv: a) existenţa riscului influenţării martorilor, însă acesta se poate diminua odată cu trecerea timpului; b) existenţa riscului de a se sustrage de la desfăşurarea procesului penal, arătând că pericolul sustragerii de la procesul penal nu se poate aprecia numai pe baza gravităţii pedepsei pe care o riscă persoana respectivă; c) necesitatea apărării ordinii publice, arătând că anumite infracţiuni, prin gravitatea lor şi prin reacţia publică la săvârşirea lor, pot da naştere unui pericol pentru ordinea publică ce ar putea să justifice arestarea preventivă cel puţin pentru o perioadă de timp. De asemenea, a fost avut în vedere că C.E.D.O. a arătat şi faptul că aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, pentru a vedea în ce măsură există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate (L. c. Italiei).

Instanţa de fond a mai reţinut că, la soluţionarea unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar, o mare pondere în aprecierea temeiniciei unei asemenea cereri trebuie să o aibă datele care ţin de circumstanţierea persoanei inculpatului, în acest sens fiind şi jurisprudenţa C.E.D.O., care a statuat că la menţinerea unei persoane în detenţie instanţele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci şi la alte circumstanţe, în special cu privire la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia (cauza N. C. Austriei, hotărârea din 27 iunie 1968).

În acest sens, s-a constatat că inculpatul prezintă circumstanţe personale favorabile: nu are antecedente penale, are o familie organizată, a fost bine integrat în societate şi este poliţist de carieră.

Pe de altă parte, s-a apreciat că, în cauză, există riscul ca, odată pus în libertate, inculpatul să poată influenţa declaraţiile unor martori care îi sunt colegi (martorul C.C.), că există riscul ca inculpatul să părăsească ţara pentru a se sustrage de la judecată (fratele inculpatului lucrează în Singapore, unde intenţiona să plece împreună cu familia şi a pregătit şi o plecare în S.U.A., obţinând viza necesară acestei călătorii de la ambasadă), în acelaşi timp fiind necesară şi privarea de libertate în vederea apărării ordinii publice, în raport de periculozitatea faptelor pentru care inculpatul este cercetat, modalităţile şi împrejurările concrete în care s-a reţinut că au fost comise faptele (informaţiile din dosarul penal au fost furnizate chiar persoanelor cercetate care şi-au continuat activitatea infracţională), precum şi împrejurarea că inculpatul avea calitatea de comisar în cadrul D.G.P.M.B. – S.I.F., aspect ce implică o periculozitate sporită, în condiţiile în care legea penală este încălcată tocmai de o persoană angajată să garanteze respectarea ei, care beneficiază de încrederea societăţii în acest sens.

S-a apreciat că împrejurarea potrivit căreia înregistrările convorbirilor interceptate se află la dosarul cauzei, iar martorii au dat declaraţii în cursul urmăririi penale, nu apare ca suficientă pentru a asigura o bună desfăşurare a procesului penal în cursul judecăţii, esenţială fiind audierea în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate.

Prin urmare, s-a reţinut că necesitatea prezervării ordinii publice şi a bunei desfăşurări a procesului penal în vederea aflării adevărului în cauză primează faţă de circumstanţele personale ale inculpatului, care vor fi reanalizate pe măsură ce instanţa va administra mijloacele de probă în cadrul cercetării judecătoreşti.

Totodată, s-a reţinut că oportunitatea liberării provizorii sub control judiciar este evaluată şi prin raportare la stadiul actual al procedurii, probaţiunea fiind în stadiu incipient (instanţa a audiat inculpatul), iar pe de altă parte, durata arestării preventive a inculpatului nu este disproporţionată în raport de importanţa şi complexitatea cauzei, precum şi de gravitatea faptelor imputate.

În consecinţă, apreciindu-se că, în raport de circumstanţele reale ale cauzei şi cele personale ale inculpatului, scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (l) C. proc. pen., nu poate fi atins prin liberarea provizorie sub control judiciar a acestuia, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.

Împotriva încheierii anterior menţionate, a declarat recurs inculpatul D.A.C., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate şi, pe fond, să se constate că nu se mai impune menţinerea arestării preventive, iar pe de altă parte, că solicitarea de liberare provizorie sub control judiciar este fondată, cu consecinţa admiterii acesteia.

Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorii recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. l60^b alin. (l) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.

Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.

Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.

De altfel, în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.

În speţa dedusă judecăţii, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispoziţiile procedurale ale dreptului intern, ci şi caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menţinerea măsurii privative de libertate, precum şi legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

Înalta Curte reţine şi faptul că, în pauză, au fost avute în vedere circumstanţele personale ale inculpatului atât la luarea măsurii arestării preventive, cât şi la momentul verificării legalităţii şi temeiniciei acestei măsuri.

Astfel fiind, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de C.A.D.O.L.F., iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile C.E.D.O.

Astfel fiind, considerentele anterior expuse justifică dispoziţia instanţei de fond de menţinere a arestării preventive a inculpatului.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul D.A.C., Înalta Curte apreciază că şi aceasta este justificată, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

În alin. (2) al articolului anterior menţionat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind acelaşi, şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.

Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 160² C. proc. pen., rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.

Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.

Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 160² alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani”.

Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.

Dispoziţiile art. 160² C. proc. pen., prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu una obligatorie (legea foloseşte sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar o vocaţie la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Acordarea acestei facilităţi legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocaţie, instanţa nefiind obligată să se pronunţe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situaţie.

Dimpotrivă, instanţei i se cere prin alin. (2) al art. 160² C. proc. pen., să verifice şi să examineze existenţa datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În opinia instanţei, expresia „date” conţinută în textul de lege anterior menţionat nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.

Prin urmare, instanţei i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar şi pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracţională.

Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curţi, instanţa trebuie să se raporteze la gravitatea faptelor, în speţă fiind vorba despre mai multe infracţiuni, respectiv favorizarea infractorului prevăzute de art. 264 C. pen., aderare şi sprijinire a unui grup constituit în scopul săvârşirii infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu raportare la art. 323 C. pen., complicitate la evaziune fiscală în formă continuată prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) şi b) C. pen., la circumstanţele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum şi la datele care caracterizează inculpatul.

Instanţa poate refuza liberarea dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea arestării preventive.

Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.

Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională, corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază, astfel cum a dispus şi instanţa de fond, că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului D.A.C., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (l) C. proc. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive.

Se reţine, de asemenea, că circumstanţele personale ale recurentului inculpat au fost avute în vedere de către instanţa de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.

Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 385¹⁵ pct. l lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.A.C.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.A.C. împotriva încheierii din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, pronunţată în dosarul nr. 954/2/2012 (376/2012).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 932/2012. Penal		ICCJ. Decizia nr. 402/2012. Penal. Plângere împotriva... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 929/2012. Penal ICCJ. Decizia nr. 932/2012. Penal