ICCJ. Decizia nr. 932/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 932/2012
Dosar nr. l523/2/2012/a2
Şedinţa publică din 26 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 20 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 1523/2/2012 (608/2012), printre altele, în temeiul art. l608a C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul E.C.M., arestat în baza M.A.P. nr. 3/ UP emis la data de 1 februarie 2012 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut că inculpatul E.C.M. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 17/P/2012 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Justiţie – D.N.A., sub acuzaţia de complicitate la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 254 alin. (l) C. pen. şi la art. 7 alin. (l) din Legea nr. 78/2000 şi asociere pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 323 alin. (l) şi (2) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi la art. 17 lit. b) şi art. 18 alin. (l) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că, în cursul lunii ianuarie 2012, acţionând împreună cu inculpatul S.M., l-a ajutat pe inculpatul B.M.I., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov, să pretindă de la denunţătorul D.S. suma de 300.000 euro (în condiţiile în care, potrivit conivenţei infracţionale cu B.M.I., acesta nu a particularizat, iniţial, folosul pe care dorea să îl primească de la denunţător, dar a atribuit inculpatului E.C.M. sarcina de a perfecta aspectele referitoare la cuantumul sumei de bani ce urma să fie pretinsă, cu titlu de mită), stabilind ca aceasta să fie remisă în două tranşe, de 100.000 euro şi, respectiv, de 200.000 euro, iar în data de 31 ianuarie 2012, l-a ajutat pe inculpatul B.M.I. să primească de la denunţătorul D.S. suma de 90.000 lei şi 80.000 euro (reprezentând echivalentul a aproximativ 100.000 euro), fiind surprins în flagrant delict, având asupra sa banii.
S-a mai reţinut că inculpatul E.C.M., împreună cu inculpatul B.M.I., în cursul lunii ianuarie 2012, au iniţiat constituirea unei asociaţii în scopul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, asociaţie sprijinită de inculpatul S.M., în structura organizatorică a grupării fiind, ulterior, cooptaţi denunţătorul M.M., B.C. şi E.M.L. (care, potrivit regulilor de acţiune stabilite, au avut sarcina de a sprijini activitatea ilicită a asociaţiei), iar pentru atingerea scopului propus, a existat o organizare prealabilă, în temeiul căreia membrilor grupării li s-au repartizat anumite sarcini. S-a constatat că inculpatul E.M.C. a fost arestat preventiv prin încheierea de şedinţă din data de 1 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, pe o perioadă de 29 de zile, de la 2 februarie 2012 la 1 martie 2012, reţinându-se că există probe, în sensul art. 143 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că este posibil ca acesta să fi comis faptele pentru care a fost începută urmărirea penală.
La momentul dispunerii măsurii arestării preventive, s-a reţinut că inculpatul E.C.M. se află în situaţia prevăzută de art. 148 alin. (l) lit. f) C. proc. pen., în sensul că a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, s-a reţinut că prin încheierea de şedinţă din data de 27 februarie 2012 s-a dispus, în conformitate cu art. 3001 C. proc. pen., menţinerea arestării preventive a inculpatului E.C.M., după verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii privative de libertate.
Prin prisma existenţei datelor şi a indiciilor temeinice din care rezultă presupunerea că inculpatul este posibil să fi comis infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, s-a apreciat că cererea acestuia este neîntemeiată.
A fost avut în vedere că în jurisprudenţa C.E.D.O. au fost dezvoltate patru motive acceptabile de a se refuza eliberarea sub control judiciar: riscul ca inculpatul să nu se prezinte la proces, probabilitatea ca, în cazul eliberării, acesta să încerce să împiedice desfăşurarea procesului, să comită alte infracţiuni ori să tulbure ordinea publică (cauzele S.B.C. c. Regatului Unit - 19 iunie 2001, S. c. Rusiei - 25 iulie 2003, S. c. Austriei -10 noiembrie 1969, W. c. Germaniei - 27 iunie 1968, M. c. Austriei - 10 noiembrie 1969 şi L. c. Franţei - 26 iunie 1991).
Raportat la aceste criterii, având în vedere gravitatea potenţială a faptelor presupus comise de inculpat, impactul negativ produs asupra ordinii sociale, curtea de apel a apreciat că, la acest moment procesual şi în pofida împrejurării că, formal, cererea inculpatului îndeplineşte condiţiile legale, se impune menţinerea sa în continuare în detenţie preventivă.
S-a reţinut că liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură limitativă de drepturi care reprezintă, în esenţă, o constrângere a libertăţii mai puţin gravă decât arestarea preventivă, instituită pentru a se asigura buna administrare a justiţiei, precum şi pentru a împiedica comiterea de fapte periculoase şi, la fel ca şi măsura privativă de libertate instituită prin art. 136 alin. (l) lit. d) C. proc. pen., presupune existenţa temeiurilor de fapt şi de drept care o justifică, iar scopul vizat de această măsură extremă poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar.
Astfel, a fost avut în vedere că aplicarea dispoziţiilor legale care reglementează liberarea provizorie se poate justifica în cazul unor infracţiuni mai puţin grave, luându-se în considerare încrederea pe care o poate oferi inculpatul că, lăsat în libertate, nu va mai săvârşi şi alte infracţiuni, îşi va îndeplini obligaţiile ce i se impun şi că nu va exista riscul de fugă, de natură să împiedice buna desfăşurare a cercetării judecătoreşti.
În cauză, s-a apreciat, însă, că liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului nu este oportună la acest moment procesual, în condiţiile în care cercetarea judecătorească impune reaudierea martorilor propuşi prin rechizitoriu, pentru a verifica nemijlocit şi în condiţii de contradictorialitate probele ce au servit ca temei pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar măsura liberării provizorii trebuie să fie subordonată scopului bunei desfăşurări a cercetării judecătoreşti.
În acest sens, s-a considerat că apărarea invocată, în mod nemijlocit, de inculpat în faţa instanţei, cu ocazia audierii sale, respectiv că este singurul întreţinător al familiei şi are restanţe la achitarea unui credit contractat, nu este de natură să aducă elemente noi în favoarea punerii sale în libertate sub control judiciar, la momentul analizat.
Prin urmare, s-a reţinut că pentru buna desfăşurare a procesului penal, se impune privarea de libertate a inculpatului şi că eliberarea, chiar subordonată unor garanţii ori obligaţii, în acest moment poate fi de natură să provoace o tulburare a ordinii publice, susţinere care este în acord şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european, aşa cum rezultă şi prin prisma deciziilor S. contra Poloniei din 13 decembrie 2005 şi G. împotriva Bulgariei din 3 iulie 2008.
Împotriva încheierii anterior menţionate, a declarat recurs inculpatul E.C.M., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate şi, pe fond, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 136 alin. (l) C. proc. pen., arestarea preventivă este una dintre măsurile preventive ce pot fi luate împotriva învinuitului sau inculpatului cercetat într-o cauză privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
În alin. (2) al articolului anterior menţionat, legiuitorul a arătat că scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele măsuri fiind acelaşi, şi anume buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen., rezultă că, pentru a se dispune liberarea provizorie sub control judiciar, se cer a fi îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la faptul că liberarea provizorie este condiţionată, de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă vizează natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani”.
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie.
Dispoziţiile art. 1602 C. proc. pen., prevăd că liberarea provizorie este o măsură facultativă şi nu una obligatorie (legea foloseşte sintagma „se poate acorda”), inculpatul având doar o vocaţie la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunităţii lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.
Acordarea acestei facilităţi legale nu constituie un drept absolut al inculpatului, ci doar o vocaţie, instanţa nefiind obligată să se pronunţe în sensul admiterii cererii de liberare în orice situaţie.
Dimpotrivă, instanţei i se cere prin alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen., să verifice şi să examineze existenţa datelor din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În opinia instanţei, expresia „date” conţinută în textul de lege anterior menţionat nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, la modul de operare, la infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Prin urmare, instanţei i se cere să fie diligentă în a proteja mijloacele de probă existente, dar şi pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, iar pe de altă parte, de a-l opri pe inculpat de la orice altă activitate infracţională.
Legea nu prevede care sunt acele criterii care urmează a fi avute în vedere la examinarea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie, însă, în opinia Înaltei Curţi, instanţa trebuie să se raporteze la gravitatea faptelor, în speţă fiind vorba despre mai multe infracţiuni, respectiv complicitate la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 254 alin. (l) C. pen. şi la art. 7 alin. (l) din Legea nr. 78/2000 şi asociere pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 323 alin. (l) şi (2) C. pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi la art. 17 lit. b) şi art. 18 alin. (l) din Legea nr. 78/2000, ambele cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen., la circumstanţele concrete ale cauzei, la urmările produse, precum şi la datele care caracterizează inculpatul.
Instanţa poate refuza liberarea dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel, s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională, corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte apreciază, astfel cum a dispus şi instanţa de fond, că, în acest moment, controlul judiciar nu poate fi instituit inculpatului E.C.M., fiind insuficient pentru realizarea scopului penal, astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (l) C. proc. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive.
Se reţine, de asemenea, că circumstanţele personale ale recurentului inculpat au fost avute în vedere de către instanţa de fond, însă acestea nu au fost apreciate ca fiind suficiente pentru a justifica punerea în libertate.
Pentru considerentele expuse, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică şi legală, în temeiul art. 38515 pct. l lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul E.C.M.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul apărătorului desemnat din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul E.C.M. împotriva încheierii din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 1523/2/2012 (608/2012).
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 26 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4208/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 931/2012. Penal → |
|---|
