ICCJ. Decizia nr. 985/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 985/2012
Dosar nr. 27631/3/2008
Şedinţa publică din 2 aprilie 2012
Asupra recursurilor penale de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 918 din 3 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 27631/3/2008 s-a dispus, în baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 condamnarea inculpatului L.M.V. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.
În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei aplicate pe un termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 82 C. pen.
În baza art. 71 alin. ultim C. pen. a fost suspendată executarea pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate inculpatului.
În temeiul art. 359 C. proc. pen. i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. referitoare la revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni.
În temeiul art. 88 C. pen. s-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv, de la 27 mai 2008 la 24 iunie 2008.
În baza art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul O.F. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de trafic de influenţă.
În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei aplicate pe un termen de încercare de 4 ani şi 6 luni stabilit conform art. 82 C. pen.
În baza art. 71 alin. ultim C. pen. a fost suspendată executarea pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicate inculpatului.
În temeiul art. 359 C. proc. pen. i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. referitoare la revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni.
În baza art. 191 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. a fost obligat fiecare inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut în fapt următoarele:
În data de 14 februarie 2008, în urma unui control, agenţii de poliţie D.V. şi D.R., din cadrul Brigăzii de Poliţie Rutieră Bucureşti, au oprit în trafic un autoturism condus de numitul N.R.N. şi în urma verificărilor s-a constatat că acesta nu posedă permis de conducere, motiv pentru care i-au încheiat proces-verbal de constatare a infracţiunii prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.
Ulterior incidentului, N.R.N. l-a contactat telefonic pe martorul M.A., pentru a încerca să rezolve problema în sensul de a interveni pentru a nu se începe urmărirea penală împotriva sa.
În data de 15 februarie 2008, N.R.N., însoţit fiind de martorul M.A., s-au deplasat pe str. Udrişte, în faţa secţiei de poliţie, unde s-au întâlnit cu inculpatul O.F. care era însoţit de agentul de poliţie L.M.V.
Inculpaţii L.M.V. şi O.F. i-au dat de înţeles numitului N.R.N. că îl pot ajuta, rămânând ca detaliile să fie stabilite ulterior.
La data de 4 martie 2008 martorul denunţător N.R.N., l-a contactat telefonic pe inculpatul O.F. stabilind să se întâlnească la sediul Brigăzii de Poliţie Rutieră, în biroul său, pentru a purta o discuţie relativ la dosarul său. În aceste împrejurări inculpatul O.F. i-a explicat martorului denunţător că nu se poate să nu i se înregistreze ori să i se rupă dosarul penal şi că acesta „se opreşte" la cercetări penale prin propunerea unei soluţii de neîncepere ori de scoatere de sub urmărire penală. Acelaşi inculpat i-a comunicat martorului denunţător faptul că „şeful" e tare şi că „trebuie să fie bazat ca să poată să vorbească", garantându-i că „o s-o rezolvăm dar greu" că „şeful este mare şmecher şi că cere asta" şi „nu se bagă pentru 200, 300 euro", sugerându-i o sumă în jur de 1.500 euro pentru închiderea dosarului. Inculpatul L.M.V. i-a sugerat martorului denunţător suma de 2.300 euro pentru „închiderea dosarului" afirmând că depinde de lucrătorul de cercetări penale la care este repartizat dosarul, explicându-i acestuia că suma urmează a fi împărţită între mai multe persoane şi că dosarul trebuie soluţionat „la rând" pentru a nu deveni suspect. La finalul discuţiei inculpatul O.F. i-a garantat martorului denunţător „rezolvarea dosarului" într-un procent de 80 - 90%, rămânând ca după primirea citaţiei, de la cercetări penale, să-l contacteze telefonic.
Conform înţelegerii, în data de 16 aprilie 2008, după ce a primit citaţia, martorul denunţător a luat legătura telefonic cu inculpatul O.F. care i-a dat numărul de telefon al inculpatului L.M.V., spunându-i să-l sune, din partea sa că „a vorbit cu acesta şi se va ocupa el de tot", garantându-i că „nu-l va dezamăgi dar va fi mai greu" întrucât este la a doua abatere de acelaşi gen.
După discuţia purtată cu martorul denunţător, inculpatul O.F. l-a contactat telefonic pe inculpatul L.M.V. comunicându-i că va fi sunat de martorul denunţător şi că i-a spus acestuia că el se „ocupă de problemă". Martorul denunţător N.R.N. l-a sunat pe inculpatul L.M.V. stabilind să se întâlnească în aceeaşi zi la locuinţa acestuia.
După această convorbire, inculpatul L.M.V. la apelat telefonic pe inculpatul O.F., comunicându-i printre altele şi faptul că se va întâlni cu martorul denunţător în aceeaşi zi pentru a discuta despre intervenţia sa, pe lângă lucrătorul de poliţie de la serviciul cercetări penale, în vederea pronunţării unei soluţii de netrimitere în judecată.
În seara zilei de 16 aprilie 2008, martorul denunţător N.R.N. s-a întâlnit cu inculpatul L.M.V. în faţa locuinţei acestuia din Calea Ferentari, ocazie cu care acesta din urmă i-a pretins primului suma de 2.000 euro în vederea intervenţiei sale pe lângă lucrătorul de la cercetări penale şi pe lângă procurorul care are în supraveghere dosarul său penal, precizându-i că suma se va împărţi între aceştia şi că el va face intervenţia întrucât aşa cum şi colegul său O.F. ştie „el se are mai bine" cu lucrătorul de la cercetări penale. Totodată, inculpatul L.M.V. i-a detaliat modul în care ar trebui să se soluţioneze dosarul penal la cercetări penale şi la procuror, după care s-au despărţit, stabilind să se întâlnească în câteva zile pentru ca martorul denunţător să-i aducă o copie după citaţie şi după buletinul de identitate.
În data de 17 aprilie 2008, inculpatul L.M.V. l-a contactat telefonic pe inculpatul O.F. şi i-a comunicat faptul că s-a întâlnit cu martorul denunţător N.R.N. în data de 16 aprilie 2008 şi i-a cerut acestuia suma de 2.000 euro, inculpatul O.F. transmiţându-i la rândul său că „tu ştii cel mai bine ce faci" şi că el „nu se bagă" întrucât „e treaba ta".
În data de 18 aprilie 2008, după o convorbire telefonică prealabilă, martorul denunţător N.R.N. s-a întâlnit din nou cu inculpatul L.M.V. în faţa blocului în care locuieşte acesta din urmă, ocazie cu care martorul denunţător i-a înmânat citaţia, iar inculpatul i-a dat de înţeles că-l cunoaşte pe lucrătorul de la cercetări penale care îi instrumentează dosarul penal, spunându-i „că mai bine merge el cu dedicaţie" şi că „te ajută sută la sută dacă e să meargă". La final, inculpatul L.M.V. i-a spus martorului denunţător că-l va contacta telefonic luni, 21 aprilie 2008, după ce va „vorbi" cu lucrătorul de la cercetări penale.
În data de 08 mai 2008, întrucât nu fusese contactat de inculpatul L.M.V., aşa cum rămăsese stabilit, martorul denunţător l-a contactat pe acesta din urmă care i-a comunicat că „a vorbit acolo şi că trebuie să vii acolo în partea aia cu ce ţi-am zis eu ţie" stabilind să se întâlnească la sediul B.P.R. din str. L.U. luni, 12 mai 2008, când martorul denunţător trebuia să aibă asupra sa suma de 2.000 euro. Martorul denunţător nu a putut să meargă la această întâlnire întrucât a fost nevoit să plece din ţară.
La întoarcere, în data de 26 mai 2008, martorul denunţător N.R.N. l-a contactat telefonic pe inculpatul L.M.V. şi au stabilit să se întâlnească la locuinţa acestuia din urmă pentru a-i înmâna suma de bani stabilită.
În vederea realizării flagrantului au fost puse la dispoziţia martorului denunţător N.R.N. 17 bancnote a 100 euro şi 6 bancnote a 50 euro ale căror serii au fost consemnate într-un proces-verbal, în prezenta unui martor asistent, după care martorul denunţător N.R.N. s-a deplasat la locuinţa inculpatului L.M.V. din Calea Ferentari, unde s-a întâlnit cu acesta.
Inculpatul L.M.V. l-a invitat în autoturismul său personal, marca VP, unde au purtat o discuţie legată de „închiderea" dosarului penal, garantându-i că „99% se rezolvă şi să stea fără griji" iar martorul denunţător N.R.N. i-a înmânat suma de 2.000 euro, moment în care inculpatul i-a garantat că el împreună cu inculpatul O.F. răspund de restituirea banilor în cazul în care nu se „rezolvă favorabil" dosarul penal.
După discuţia purtată cei doi s-au despărţit, inculpatul L.M.V. intrând în scara blocului în care locuieşte, a fost prins în flagrant de către organele de poliţie ale D.G.A. şi procuror, având asupra sa suma de 2.000 euro formată din 17 bancnote de 100 euro şi 6 bancnote de 50 euro care prin comparare s-au dovedit a avea aceleaşi serii cu cele consemnate anterior în procesul-verbal de înseriere şi de predare către martorul denunţător.
În drept, faptele comise de inculpaţii L.M.V. şi O.F. au fost încadrate în dispoziţiile art. 257 C. pen. raportat la art. 6 şi 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 respectiv complicitate la aceeaşi faptă prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen., art. 6 raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond au declarat apel inculpaţii L.M.V. şi O.F. criticând hotărârea pentru motive de nelegalitate, solicitând înlăturarea probei constând în înregistrarea convorbirilor telefonice şi ambientale deoarece au fost efectuate înainte de începerea urmăririi penale şi în lipsa unei autorizaţii emise de judecător; înlăturarea proceselor-verbale de realizare a flagrantului deoarece sunt lovite de nulitate absolută respectiv reţinerea atitudinii provocatoare a martorului denunţător N.R.N.
În subsidiar au solicitat aplicarea unor pedepse mai blânde. Prin Decizia penală nr. 238/A din 25 iulie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. 27631/3/2008 s-a dispus respingerea ca nefondate a apelurilor declarate de inculpaţii L.M.V. şi O.F.
Au fost obligaţi apelanţii inculpaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că înregistrarea convorbirilor telefonice şi prinderea în flagrant au fost realizate cu respectarea legii, iar în ceea ce priveşte atitudinea martorului denunţător N.R.N., aceasta nu poate fi apreciată ca fiind aceea a unui „agent provocator".
În ceea ce priveşte individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de apel a reţinut că acestea au fost orientate spre minimul special astfel că, în raport de gradul de pericol social concret al faptelor săvârşite, nu se justifică reducerea acestora.
Împotriva ambelor hotărâri au declarat recurs inculpaţii L.M.V. şi O.F. invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 10, 14 şi 18 C. proc. pen.
S-a reţinut ca o primă critică, faptul că hotărârea instanţei de fond nu este motivată, judecătorul cauzei preluând aproape în integralitate, conţinutul actului de sesizare al instanţei.
De asemenea, deşi recurenţii inculpaţi au solicitat audierea martorului denunţător, instanţele nu au dat curs acestei cereri, contestând, totodată, înregistrarea convorbirilor telefonice şi ambientale care nu sunt conforme cu realitatea (art. 3859 pct. 9).
Cu privire la aceeaşi critică s-a arătat că se impunea efectuarea unei expertize de specialitate, cererea fiind respinsă fără a fi, însă, motivată (art. 3859 pct. 10).
Ca atare, s-a solicitat, în principal, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar achitarea inculpaţilor în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., inculpaţii fiind provocaţi de martorul denunţător şi ca atare hotărârea de condamnare este rezultatul unei grave erori de fapt (3859 pct. 18). În ceea ce priveşte critica circumscrisă dispoziţiilor art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., recurenţii inculpaţi au solicitat reţinerea în favoarea acestora, a circumstanţelor judiciare atenuante cu consecinţa coborârii pedepselor sub limita stabilită de instanţa de fond.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursurile prin prisma cazurilor de casare invocate cât şi din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Starea de fapt reţinută de instanţa de fond este corectă, iar încadrarea juridică atribuită faptelor este legală.
Din probele administrate în faza de urmărire penală şi în cursul cercetării judecătoreşti rezultă că inculpatul L.M.V., agent de poliţie cu atribuţii de constatare a contravenţiilor, în perioada 15 februarie 2008 - 26 mai 2008, a pretins şi a primit de la martorul denunţător N.R.N. suma de 2.000 euro pentru a-l determina pe inculpatul O.F. - lucrător de poliţie în cadrul D.G.P.M.B. Brigada Poliţiei Rutiere, Serviciul Cercetări Penale - care avea spre instrumentare dosarul denunţătorului cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 precum şi pe procurorul care supraveghea cercetările, să propună o soluţie de netrimitere în judecată.
La rândul său, inculpatul O.F., agent de poliţie în acelaşi compartiment, a intermediat legătura dintre inculpatul L.M.V. şi denunţător, scopul fiind acela al adoptării unei soluţii de netrimitere în judecată.
Rezultă astfel că, în data de 14 februarie 2008, martorul denunţător a fost oprit în trafic, constatându-se că nu posedă permis de conducere, organele de poliţie încheindu-i proces-verbal de constatare a infracţiunii prevăzută de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.
Din declaraţiile denunţătorului N.R.N., date în faza de urmărire penală - în cursul judecăţii acesta nu a putut fi audiat deşi instanţa de fond şi apel au procedat la citarea acestuia cu respectarea dispoziţiilor art. 177 şi următoarele C. proc. pen. - rezultă că în data de 15 februarie 2008 s-a întâlnit în faţa sediului Brigăzii de Poliţie Rutieră din str. L.U., cu inculpatul O.F. A discutat cu acesta despre incidentul din trafic, inculpatul dându-i de înţeles că se poate rezolva, denunţătorul urmând a obţine o soluţie favorabilă în dosarul în care era cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni prev. de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2001.
Legătura dintre martorul denunţător şi inculpatul O.F. a fost făcută de un prieten al denunţătorului cunoscut sub numele de „A.".
Întâlnirea denunţătorului cu inculpaţii O.F. şi L.M.V., din data de 15 februarie 2008, este confirmată şi de inculpatul L.M.V. În declaraţia dată la 24 iunie 2008 arată că „A." era prieten cu inculpatul O.F., transmiţându-le că o cunoştinţă a sa are probleme cu permisul de conducere. S-au întâlnit cu denunţătorul, stabilind o întâlnire ulterioară, pentru a-i da buletinul şi citaţia, urmând ca inculpatul L.M.V. să verifice dacă are dosar penal.
Următoarea întâlnire a inculpatului L.M.V. cu denunţătorul s-a realizat în data de 18 aprilie 2008 când acesta l-a întrebat cât l-ar costa pentru a interveni pe lângă ofiţerul de caz, inculpatul cerându-i suma de 2.000 euro.
În schimbul sumei de bani, susţine inculpatul, i-a dat asigurări denunţătorului că „dosarul său penal se va soluţiona cu o soluţie favorabilă acestuia".
În data de 26 mai 2008, conform înţelegerii, inculpatul L.M.V. şi denunţătorul s-au întâlnit în jurul orelor 20:15, fiind invitat în autoturismul inculpatului. În aceste împrejurări denunţătorul i-a dat inculpatului suma de 2.000 euro stabilind că, în situaţia în care nu se va da o soluţie favorabilă, să-i fie restituită întreaga sumă. La intrarea în scara blocului, inculpatul L.M.V. a fost reţinut de organele de poliţie, găsindu-se asupra sa suma de 2.000 euro, bancnotele prezentând seriile celor folosite la organizarea flagrantului, urmare denunţului formulat de martorul N.R.N., la data de 29 februarie 2008.
Se impune a se reţine faptul că declaraţia inculpatului L.M.V. a fost luată de procuror în prezenţa unui apărător.
În ceea ce priveşte implicarea inculpatului O.F., inculpatul L.M.V. a arătat că sunt colegi de serviciu şi că acesta i-a spus că un angajat al său are probleme cu permisul de conducere urmând ca amândoi să facă verificări.
Înalta Curte va reţine această declaraţie ca fiind corespunzătoare adevărului - menţinută şi la prezentarea materialului de urmărire penală - celelalte declaraţii urmând a fi înlăturate, neputând fi coroborate cu alte probe administrate în cauză.
Inculpatul O.F. neagă implicarea sa în activitatea infracţională, recunoscând însă, în declaraţia din 13 iunie 2008 că a fost contactat telefonic de „A." care l-a rugat să ajute o cunoştinţă a sa întrucât a fost surprinsă în trafic sub influenţa băuturilor alcoolice. Discuţia telefonică a fost purtată în prezenţa inculpatului L.M.V., care i-a luat telefonul inculpatului O.F., continuând discuţia şi transmiţând denunţătorului numărul său de telefon.
Aceste declaraţii se coroborează cu înregistrările audio-video în mediul ambiental realizate în data de 4 martie 2008 din care rezultă că inculpatul L.M.V. îi transmite martorului denunţător că ştie o persoană care s-a aflat într-o situaţie similară „scăpând cu bine" şi că dosarul său depinde de „omul care ia dosarul". De asemenea, inculpatul L.M.V. a afirmat că o altă persoană ar fi dat 2.300 euro, iar în 16 aprilie 2008, într-o altă convorbire telefonică acelaşi inculpat afirmă că „ne dai nouă şi noi dăm la ăia, aicea stai să vezi cum e combinaţia, e ăsta care îl trimit eu la el care îşi ia dreptul ca să bage referinţe bune la procuror şi e procurorul care să închidă ochii".
În aceleaşi coordonate au fost purtate şi următoarele convorbiri telefonice, stabilindu-se să se întâlnească cu denunţătorul la sediul B.P.R., din str.L.U., în 12 mai 2008, denunţătorul urmând să aibă asupra sa suma de 2.000 euro.
Această întâlnire nu a mai avut loc deoarece denunţătorul a plecat din ţară, iar la întoarcere, în 26 mai 2008, acesta l-a contactat pe inculpatul L.M.V. stabilind, de comun acord, să se întâlnească la locuinţa inculpatului pentru a-i da banii.
După ce denunţătorul i-a dat inculpatului suma de 2.000 euro, în timp ce se îndrepta spre scara blocului a fost prins în flagrant, fiind încheiat procesul-verbal de constatare a infracţiunii.
În cursul cercetării judecătoreşti inculpatul L.M.V., confirmă faptul că a primit de la denunţător suma de 2.000 euro, dar nu pentru a interveni în favoarea sa ci cu titlu de împrumut. Arată, de asemenea, că martorul denunţător l-a întrebat pe inculpatul O.F. „ce să vă dăm"? Cât să vă dăm", acest inculpat fiind prezent şi la alte discuţii pe care le-a purtat cu denunţătorul.
Coroborând, astfel, probele administrate în cauză, Înalta Curte reţine că inculpatul O.F. a intermediat legătura dintre denunţătorul N.R.N. şi inculpatul L.M.V., pentru ca acesta să intervină la organele de poliţie ce avea spre instrumentare dosarul penal al denunţătorului, în scopul obţinerii unei soluţii favorabile şi în schimbul sumei de 2.000 euro.
Din actele cauzei, rezultă că urmărirea penală a fost începută la 26 mai 2008 împotriva inculpaţilor L.M.V. şi O.F., iar prin Încheierea din 4 martie 2008 dată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 129/A.I./2008, s-a dispus autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice purtate în mediul ambiental de martorul denunţător N.R.
Ulterior, prin Încheierea din 14 aprilie 2008, pronunţată de aceeaşi instanţă, s-a dispus prelungirea autorizaţiei până la 14 mai 2008 pentru convorbirile purtate de acelaşi martor denunţător.
Existând indicii privind implicarea inculpaţilor O.F. şi L.M.V., judecătorul a dispus autorizarea interceptării convorbirilor telefonice şi ambientale conform încheierii pronunţată la 15 aprilie 2008, respectiv 17 aprilie 2008.
Cum interceptarea convorbirilor telefonice este permisă de lege şi în faza actelor premergătoare - aceasta rezultă din analiza dispoziţiilor art. 911 şi următoarele C. proc. pen., dar şi din jurisprudenţa CEDO - procesele-verbale de redare în formă scrisă au fost analizate prin raportare la celelalte probe administrate.
Se observă, sub acest aspect, că inculpaţii nu au contestat conţinutul acestora în faza de urmărire penală, iar în cursul judecăţii, instanţa de apel s-a pronunţat, apreciind că proba nu este utilă cauzei.
Potrivit dispoziţiilor art. 911 C. proc. pen., în ceea ce priveşte interceptarea convorbirilor telefonice, în faza actelor premergătoare - apărarea susţinând că această probă nu poate fi administrată în faza actelor premergătoare - Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 911 alin. (1) C. proc. pen., interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, ori interceptarea şi înregistrarea se impun pentru stabilirea situaţiei de fapt sau pentru că identificarea sau localizarea participanţilor nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.
Alin. (2) al aceluiaşi articol enumera infracţiunile pentru care se poate admite acest mijloc de probă.
Din analiza dispoziţiilor art. 911 C. proc. pen., rezultă că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice sunt subordonate unor condiţii strict determinate şi anume:
a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni.
Deşi legea nu defineşte noţiunea de „date", prin aceasta se înţelege orice informaţii obţinute prin orice mijloace, cu excepţia celor interzise de lege, de către organele de urmărire penală privind pregătirea sau săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală. Noţiunea de indicii temeinice are semnificaţia dată de art. 143 C. proc. pen.
b) să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
c) să fie utilă pentru aflarea adevărului;
d) să existe o autorizaţie din partea judecătorului competent. Rezultă, aşadar, că legalitatea interceptării convorbirilor telefonice nu este condiţionată de începerea urmăririi penale. Legea nu prevede ca o garanţie distinctă, obligativitatea înştiinţării persoanei interesate despre faptul înregistrării. Această omisiune este firească, având în vedere scopurile pentru care s-a luat o asemenea măsură şi caracterul secret al acesteia. Ulterior însă, învinuitul sau inculpatul are dreptul de a lua la cunoştinţă despre înregistrări, cu posibilitatea contestării acestora, drepturi ce au fost respectate în cauză, instanţa admiţând în cursul cercetării judecătoreşti, efectuarea unei expertize criminalistice.
De altfel, în această materie şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, a apreciat că noul cadru legislativ, modificat prin Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006 oferă garanţiile necesare în materie de interceptare şi transcrierea comunicaţiilor (cauza Dumitru Popescu contra României).
Această interpretare este în acord şi cu dispoziţiile cuprinse în art. 4 din Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, potrivit cu care tehnicile speciale de anchetă pot fi utilizate dacă există motive serioase de a crede că o infracţiune gravă a fost săvârşită ori este pregătită sau în curs de pregătire de una sau mai multe persoane, anume identificate, ori de o persoană sau un grup de persoane care nu a fost încă identificat. Cât priveşte atitudinea provocatoare a denunţătorului, Înalta Curte constată că nici această critică nu este întemeiată.
Denunţătorul N.R.N., fiind depistat în trafic şi fiind pasibil de întocmirea unui dosar penal, a încercat să-şi rezolve problema, în condiţii ilicite apelând la un prieten al său care l-a pus în legătură cu cei doi inculpaţi.
Inculpatul L.M.V. a fost cel care i-a comunicat numărul său de telefon făcând referire la alte persoane care au avut probleme similare, la diferite sume de bani, toate acestea dându-i de înţeles denunţătorului că îşi poate rezolva problema prin remiterea sumei de 2.000 euro.
Inculpatul L.M.V. împreună cu denunţătorul au stabilit locul unde au fost daţi banii, fiind surprins la scurt timp de organele de poliţie.
Prin urmare nu se poate reţine o atitudine provocatoare a denunţătorului, în condiţiile în care cei doi inculpaţi aveau obligaţia să respingă orice propunere din partea acestuia.
În fine, sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, Înalta Curte constată că au fost respectate criteriile generale de individualizare, aplicându-se pedepse orientate spre minimul special cu suspendarea executării acestora.
Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii L.M.V. şi O.F. împotriva Deciziei penale nr. 238/A din 25 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenţii inculpaţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii L.M.V. şi O.F. împotriva Deciziei penale nr. 238/A din 25 iulie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 50 RON, reprezentând onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 2 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 984/2012. Penal. Abuz în serviciu contra... | ICCJ. Decizia nr. 324/2012. Penal. Strămutare (art. 55 CPP... → |
|---|
