ICCJ. Decizia nr. 927/2012. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 927/2012
Dosar nr. 2149/2/2012
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra recursului penal de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 16 martie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 2149/2/2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a respins excepţia nulităţii referatului cu propunere de arestare preventivă, invocată de apărătorul ales al inculpatului Ş.N.C.
În baza art. 1491 alin. (9) C. proc. pen. a admis propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului Ş.N.C.
În baza art. 1491 alin. (10) C. proc. pen., art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. a dispus arestarea preventivă a inculpatului Ş.N.C. pe o durată de 29 de zile, de la data de 16 martie 2012 până la data de 13 aprilie 2012, inclusiv.
În baza art. 151 C. proc. pen. a dispus emiterea mandatului de arestare preventivă.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. a dispus ca cheltuielile judiciare avansate de stat să rămână în sarcina acestuia.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin referatul întocmit la data de 15 martie 2012 în Dosarul nr. 77/P/2012 şi înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală sub nr. 2149/2/2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat arestarea preventivă a inculpatului Ş.N.C., cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea 78/2000 pe o perioadă de 29 de zile.
În motivarea propunerii de arestare preventivă se reţine că în procesul de insolvenţă al SC M. SA Moldova Nouă a fost numit lichidator judiciar casa de insolvenţă R.P. IPURL Cluj Napoca.
La data de 08 septembrie 2011, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a aprobat valorificarea activelor SC M. SA, iar la data de 14 septembrie 2011 acestea au fost înstrăinate către societatea M. AG. Creditorul majoritar D.G.F.P. Caraş-Severin a exercitat recurs împotriva hotărârii judecătorului-sindic, solicitând anularea procedurii de valorificare a activelor. Recursul s-a judecat la Curtea de Apel Timişoara.
De asemenea, la începutul lunii noiembrie 2011, tot pe rolul Curţii de Apel Timişoara s-a înregistrat recursul declarat de acelaşi creditor - D.G.F.P. Caraş-Severin împotriva hotărârii prin care judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a respins cererea de înlocuire a lichidatorului judiciar R.P. IPURL Cluj-Napoca din procedura falimentului SC M. SA.
Recursurile s-au judecat în cadrul Dosarelor nr. 2518/115/2010/a3 şi 2518/115/2010/a4 de către acelaşi complet de judecată. Ambele recursuri au avut termene de judecată la 20 februarie 2012 şi 05 martie 2012.
În acest context, confruntaţi cu perspectiva admiterii ambelor recursuri declarate de către D.G.F.P. Caraş-Severin (ceea ce ar fi echivalat atât cu anularea procedurii prin care activele SC M. SA au trecut în proprietatea M. AG, cât şi cu înlocuirea lichidatorului judiciar R.P. IPURL Cluj-Napoca) - A.D., A.A., R.A.D., C.I. şi Z.R.T. au convenit ca primii trei să înmâneze ultimilor doi o anumită sumă de bani, cu scopul obţinerii unor soluţii favorabile în justiţie. Sunt indicii temeinice conform cărora, pentru obţinerea banilor de la cetăţenii sârbi în scopul soluţionării favorabile a recursurilor, C.I. şi Z.R.T. s-ar fi prevalat de influenţa asupra vicepreşedintelui Curţii de Apel Timişoara, judecătorul Ş.N.C. care la rândul său ar fi pretins că are influenţă asupra membrilor completului de judecată.
Precizăm că judecătorul Ş.N.C. activează în cadrul Secţiei a II-a civilă a Curţii de Apel Timişoara, fiind coleg de secţie cu membrii completului care au judecat Dosarele nr. 2518/115/2010/a3 şi nr. 2518/115/2010/a4 respectiv judecătorii B.A.C., M.P. şi M.F.
La data de 11 februarie 2012, R.A.D. l-a informat pe A.D. că în cursul unei discuţii cu Z.R.T. s-a pus problema modului de soluţionare a celor două dosare pe data de 20 februarie 2012.
Cu acelaşi prilej, R.A.D. l-a avertizat pe A.D. că posibila pierdere a ambelor cauze judiciare ar avea un evident efect negativ, întrucât eventuala anulare a procedurii prin care M. AG a dobândit activele SC M. SA, coroborată cu înlocuirea lichidatorului R.P. IPURL, scade perspectivele societăţii elveţiene de a mai pătrunde pe piaţa de profil din România.
S-a învederat că la data de 19 februarie 2012, (o zi înaintea termenului de judecată la Curtea de Apel Timişoara), în timp ce se afla pe drum spre Timişoara, C.I. l-a contactat pe vicepreşedintele acestei instanţe, judecătorul Ş.N.C.
Anterior termenului de judecată din 05 martie 2012, în data de 04 martie 2012, C.I. s-a întâlnit cu inculpatul Ş.N.C. la acelaşi loc din I.M. unde trebuiau să se întâlnească şi în seara zilei de 14 martie 2012.
La termenul din 05 martie 2012, ambele recursuri au fost respinse, soluţie evident favorabilă atât pentru R.P. IPURL cât şi pentru M. AG. Deşi Z.R.T. a aflat ambele soluţii încă din ziua de 05 martie 2012 a convenit totuşi cu C.I. să nu comunice aspectul reprezentanţilor M. AG, probabil cu scopul de a se asigura de primirea efectivă a sumei de bani convenită cu aceştia.
La data de 08 martie 2012, R.A.D. a aflat despre respingerea unuia dintre recursurile de la Curtea de Apel Timişoara (cel exercitat împotriva sentinţei prin care judecătorul-sindic de la Tribunalul Caraş-Severin autorizase vânzarea bunurilor falitei SC M. SA), fiind informat în acest sens de către avocatul A.M. de la societatea N.N.D.K.P. În cursul aceleiaşi zile, R.A.D. i-a informat succesiv pe cetăţenii sârbi despre soluţia de respingere a unuia dintre recursurile de pe rolul Curţii de Apel Timişoara.
La data de 10 martie 2012, C.I. - aflat la Timişoara - a fost contactat de judecătorul Ş.N.C., fiind întrebat când ajunge în Timişoara.
În urma punerii în aplicare a autorizaţiilor emise de procuror şi instanţa de judecată a rezultat că la datele de 11 martie 2012 şi 12 martie 2012 învinuitul C.I. a pretins, cu ajutorul învinuitului R.A.D., de la cetăţeanul sârb A.A. suma de 100.000 euro, în două tranşe, banii despre care a afirmat că sunt destinaţi inculpatului Ş.N.C., asupra căruia a lăsat să se creadă că are influenţă şi care la rândul său a pretins banii în schimbul influenţei exercitate de acesta din urmă asupra membrilor completului de judecată din cadrul Curţii de Apel Timişoara care au soluţionat Dosarele nr. 2518/115/2010/a3 şi nr. 2518/115/2010/a4.
La data de 12 martie 2012 în restaurantul hotelului P. din Bucureşti a avut loc o discuţie între învinuitul C.I., R.A.D. şi A.A.
Afirmaţiile învinuitului C.I. conform cărora "mă sună omul din două în două ore" sunt validate de faptul că în data de 12 martie 2012 inculpatul Ş.N.C. l-a apelat de mai multe ori, fără a primi un răspuns la apelurile sale, ba mai mult la data de 13 martie 2012 inculpatul Ş.N.C. a iniţiat un apel telefonic către C.I. din locuinţa numitei B.A.C. (membru al completului de judecată ce a soluţionat recursurile), denotă că acesta are cunoştinţă de activitatea infracţională a învinuitului C.I.
La data de 13 martie 2012, învinuitul C.I. a fost anunţat telefonic de învinuitul R.A.D. că ora de întâlnire pe teritoriul Serbiei este ora 14:00, pe parcursul unei discuţii telefonice care disimulat a avut ca subiect venirea unor cetăţeni ruşi pe teritoriul României în data de 2 aprilie.
La data de 13 martie 2012, învinuitul C.I. s-a întâlnit în incinta Universităţii E.M. din Reşiţa cu numitul M.I.M., fost militar în cadrul Serviciului de Informaţii Externe actualmente preşedinte al Senatului Universităţii.
În data de 14 martie 2012, în jurul orelor 11:00 învinuitul C.I. s-a întâlnit cu S.N., şeful Poliţiei Moldova-Nouă la un bar din aceeaşi localitate şi l-a rugat pe acesta să îl însoţească până în localitatea Biserica Albă din Republica Serbia, lucru care s-a şi întâmplat cei doi părăsind teritoriul României în jurul orei 15:00. Potrivit declaraţiei învinuitului C.I. au făcut acest lucru, anume plecarea mult prea devreme raportat la ora ce fusese stabilită anterior, întrucât C.I. nu era sigur dacă ora comunicată de R.A. era cea a României ori cea a Serbiei.
La ora 16:00 (ora Serbiei) învinuitul C.I. a ajuns în parcarea hotelului R. din localitatea Biserica Albă (Bela Crvka) a coborât din maşina numitului S.N., s-a deplasat câţiva metri după care a urcat într-o maşină de culoare neagră care era staţionată şi în interiorul căreia se aflau două persoane, pe care nu le cunoştea şi care i-au remis suma convenită respectiv, 50.000 euro. Învinuitul a luat banii i-a introdus în buzunarul interior stânga al hainei, a revenit la maşină şi i-a spus lui S.N. că pot pleca. În continuare şi-au continuat drumul spre România trecând prin cele două puncte vamale, cel românesc şi cel sârbesc. Menţionăm că în aceste împrejurări la ora 17:13:43 (ora 16:13:43 ora Serbiei) învinuitul A.A. a primit un SMS cu textul: "Terminat".
Pe teritoriul României, autoturismul condus de S.N. a fost oprit în trafic de organele de urmărire penală, ocazie cu care asupra învinuitului C.I. a fost găsită suma de 50.000 euro, bani despre care acesta afirmat că sunt destinaţi inculpatului Ş.C.N., judecător la Curtea de Apel Timişoara.
Ulterior învinuitul C.I. a înţeles să formuleze un denunţ împotriva judecătorului Ş.C.N. din cuprinsul căruia reiese că magistratul i-ar fi pretins pentru soluţionarea favorabilă a două dosare civile aflate pe rolul Curţii de Apel Timişoara suma de 60.000 euro.
În data de 14 martie 2012, ora 19:21:52 inculpatul Ş.N.C. l-a apelat pe învinuitul C.I., urmare a unui apel anterior al acestuia, stabilind o întâlnire în Timişoara în acea seară ori dimineaţa. Important este că inculpatul l-a întrebat pe învinuit "dacă a fost bolnav", denotă că înţelese mesajul transmis de M.M. cu o zi înainte.
În data de 14 martie 2012, ora 21:05:04, învinuitul C.I. a discutat telefonic cu inculpatul Ş.N.C. şi au stabilit să se întâlnească în jurul orelor 21:30. Menţionăm că nu s-a stabilit locul de întâlnire denotă că cei doi se mai întâlniseră în aceiaşi locaţie, aspect confirmat şi în declaraţia învinuitul C.I. Întrucât învinuitul nu a ajuns la întâlnire la ora stabilită, tot telefonic au convenit să se vadă în afara mall-ului, lucru care s-a şi întâmplat cu precizarea că învinuitul era însoţit de soţia sa. După ce învinuitul C.I. i-a spus inculpatului Ş.N.C. că a adus cei 50.000 de euro, judecătorul a spus că este în regulă şi i-a propus să meargă la biroul notarial al soţiei sale pentru a lăsa "documentele". Menţionăm că învinuitul C.I. nu avea asupra sa nici un document şi nu avusese o înţelegere anterioară cu judecătorul ori soţia sa pentru a le aduce vreun document. Astfel, după ce a acceptat propunerea magistratului şi a soţiei acestuia învinuitul C.I. s-a deplasat la cabinetul notarial aflat în Timişoara. Aici, judecătorul Ş.N.C. a rămas în faţa clădirii în timp ce soţia sa şi învinuitul C.I. au urcat în cabinet unde a remis suma de 50.000 euro, deşi în permanenţă numita Ş.M.R. a insistat să fie lăsate pe masă documentele chiar şi în condiţiile în care învinuitul C.I. nu îi prezentase nici un document ba chiar număra banii în faţa sa. La scurt timp cei doi au părăsit cabinetul, suma de bani rămânând în interiorul cabinetului notarial.
Prin Autorizaţiile nr. 15 şi 16 din 15 martie 2012 Curtea de Apel Bucureşti a autorizat efectuarea percheziţiilor domiciliare la următoarele adrese: Timişoara, strada A., judeţul Timiş şi Timişoara, strada A.P., judeţul Timiş, locaţii în incinta cărora există suspiciunea că se află suma de bani menţionată anterior.
Cu ocazia percheziţiei domiciliare efectuate la data de 15 martie 2012 la imobilul situat în Timişoara, strada A, judeţul Timiş şi Timişoara a fost găsită suma de 50.000 de euro remisă de învinuitul C.I. inculpatului Ş.N.C. prin intermediul soţiei sale Ş.R.M.
În analiza propunerii de arestare preventivă a inculpatului Ş.N.C., reţine Curtea de Apel Bucureşti că sunt îndeplinite în cauză dispoziţiile art. 143 C. proc. pen., existând la dosar indicii temeinice care justifică presupunea rezonabilă că inculpatul a comis o faptă penală.
Referitor la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., reţine Curtea de Apel Bucureşti că şi acestea sunt îndeplinite atât sub aspectul cuantumului pedepsei prevăzute de lege cât şi cu privire la pericolul pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului, pericol analizat în raport de natura şi gravitatea faptei presupus a fi comisă de inculpat, modalitatea şi împrejurările concrete de săvârşire a acesteia, cuantumul sumei traficate, calitatea în care a comis presupusa faptă, respectiv cea de judecător, calitate în care avea menirea nu numai să înfăptuiască actul de justiţie cu maximă corectitudine şi profesionalism, ci să fie un adevărat model în societate.
Cu privire la excepţia nulităţii referatului cu propunere de arestare preventivă invocată de apărătorul ales al inculpatului, reţine Curtea de Apel Bucureşti că este neîntemeiată, cât timp de la data emiterii mandatului de aducere şi până la momentul reţinerii inculpatului au fost efectuate mai multe activităţi procedurale, respectiv punerea în executare a mandatului aducere, deplasarea de la Timişoara la Bucureşti, efectuarea demersurilor necesare pentru obţinerea avizului Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători în vederea luării faţă de inculpat a măsurilor preventive a reţinerii şi arestării preventive, efectuarea de către inculpat a demersurilor necesare în vederea angajării unui avocat, aducerea la cunoştinţă a învinuirii în prezenţa apărătorilor aleşi, luarea la cunoştinţă a Hotărârii nr. 163 din 15 martie 2012 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători.
Ca atare, apreciază Curtea de Apel Bucureşti că în acest context nu se poate reţine că inculpatului i-a fost restrâns dreptul la libertate din data de 14 martie 2012, ora 22:30 şi nici nu se poate constata nulitatea propunerii de arestare preventivă.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul Ş.N.C., invocând mai multe motive de nelegalitate şi anume:
1. În mod nelegal judecătorul care a dispus măsura arestării preventive nu a ţinut seama de condiţia prealabilă întocmirii propunerii de arestare preventivă, aceea a ascultării inculpatului de către procuror.
2. Judecătorul fondului nu a arătat motivele pentru care arestarea inculpatului s-a luat în interesul urmăririi penale.
3. În mod greşit a fost respinsă excepţia privind condiţia reglementată de dispoziţiile art. 1491 alin. (1) teza finală C. proc. pen., care se referă la lipsa de motivare a propunerii privind luarea măsurii arestării preventive, judecătorul a omis să motiveze această respingere.
4. În mod nelegal judecătorul fondului a apreciat că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1491 alin. (3) C. proc. pen. cât timp inculpatul a fost privat de libertate încă din data de 14 martie 2012, orele 22:30 şi ordonanţa de reţinere a fost emisă la data de 15 martie 2012, ora 18:30.
5. Încheierea judecătorului nu este motivată.
6. În cauză nu există probe şi indicii temeinice.
7. Nu sunt îndeplinite în cauză dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Pentru toate aspectele invocate, apărarea inculpatului a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi în fond respingerea propunerii de arestare preventivă şi în subsidiar luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate.
Criticile aduse nu sunt fondate.
Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii recurate prin prisma motivelor de recurs invocate, cât şi din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. sub toate celelalte aspecte de fapt şi de drept, reţine Înalta Curte că recursul declarat de inculpatul Ş.N.C. nu este fondat, urmând a fi respins ca atare pentru considerentele ce urmează:
1. Referitor la critica formulată de apărare cu privire la neascultarea inculpatului de către procuror înainte de emiterea propunerii de arestare preventivă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu este întemeiată această critică.
Astfel reţine Înalta Curte că inculpatului i s-a adus la cunoştinţă propunerea de arestare preventivă, el solicitând termen pentru pregătirea apărării, solicitare respinsă de procuror, situaţie ce nu poate conduce la concluzia că au fost încălcate dispoziţiile legale prevăzute de art. 1491 alin. (1) ultima teză C. proc. pen.
Cu privire la critica invocată, reţine Înalta Curte că dispoziţiile art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. nu precizează explicit care este intervalul de timp care trebuie să treacă între momentul audierii şi cel la care se formulează referatul cu propunere de arestare preventivă, astfel că acest aspect, coroborat cu atitudinea procesuală a inculpatului Ş.N.C., care a înţeles să formuleze o cerere de amânare pentru pregătirea apărării, conduce la concluzia netemeiniciei acestui motiv de recurs.
În mod corect s-a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la dreptul inculpatului de a nu face nicio declaraţie, având în vedere manifestarea de voinţă a acestuia de amânare a cauzei pentru pregătirea apărării, deşi acesta a fost asistat în permanenţă, împrejurări în raport de care nu se poate concluziona că referatul cu propunere de arestare preventivă a inculpatului este lovit de nulitate absolută.
Este adevărat că dispoziţiile art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. sunt norme imperative şi emiterea propunerii arestării preventive este condiţionată de audierea inculpatului, însă în cauza dedusă judecăţii nu poate fi imputată procurorului de caz încălcarea dispoziţiilor legale menţionate cât timp inculpatul a condiţionat audierea sa de acordarea unui termen.
Cât timp cererea i-a fost respinsă, iar în continuare inculpatul nu a dorit să dea declaraţie, concluzia ce se poate desprinde este aceea că inculpatul Ş.N.C. a uzat de dreptul de a nu da nicio declaraţie prevăzut de art. 70 alin. (2) C. proc. pen.
2. Motivul de recurs referitor la împrejurarea că instanţa fondului nu a menţionat motivul pentru care este necesară măsura arestării preventive, fie pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal, fie pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, nu este fondat.
Instanţa fondului a menţionat în încheierea penală recurată care sunt motivele ce impun a se lua faţă de inculpat cea mai aspră măsură preventivă, ca atare lipsa unei menţiuni, în sensul dorit de apărare, nu poate atrage nicio consecinţă judiciară.
De altfel, în cazul în care măsura arestării preventive s-ar fi dispus pentru a împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, mai mult ca sigur ar fi fost invocat şi un alt temei legal al arestării preventive şi anume cel prevăzut de dispoziţiile art. 148 lit. a) C. proc. pen.
Cum în cauză nu au existat indicii care să justifice temerea că inculpatul ar încerca să se sustragă urmării penale, este mai mult decât vădit că instanţa fondului a avut în vedere, la alegerea măsurii preventive, buna desfăşurare a procesului penal, singurul criteriu ce rezultă din lucrările dosarului.
3. Nici critica referitoare la presupusa omisiune a instanţei de a se pronunţa asupra excepţiei de nemotivare a propunerii de arestare preventivă, nu este fondată.
Judecătorul fondului a motivat această critică formulată de apărare, care în niciun caz nu poate să aibă valoarea unei excepţii, aşa cum susţine apărătorul inculpatului Ş.N.C.
4. Susţinerea apărării în sensul că inculpatul a fost privat de libertate încă din data de 14 martie 2012, orele 22:30, iar ordonanţa de reţinere a fost emisă la data de 15 martie 2012, orele 18:30, fiind astfel lipsit de libertate în mod nelegal, nu este fondată.
Această critică, ca de altfel toate celelalte critici, a fost formulată şi în faţa instanţei de fond, care a dat o rezolvare atentă şi obiectivă asupra tuturor problemelor de nelegalitate invocate, pe care şi-o însuşeşte şi Înalta Curte.
Realizând propria analiză, reţine Înalta Curte că în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile art. 1491 alin. (3) C. proc. pen.
În cauză nu pot fi identificate împrejurări care să conducă la concluzia că inculpatul a fost reţinut nelegal în intervalul de la 15 martie 2012, ora 22:30 când a expirat ordonanţa de reţinere conform susţinerilor apărării şi până la 16 martie 2012 ora 18:30.
Aşa cum rezultă din lucrările dosarului, ordonanţa de reţinere a fost emisă la data de 15 martie 2012, ora 18:30 până la 16 martie 2012, ora 18:30, în acest interval fiind prezentat judecătorului cu propunere de arestare preventivă.
Este adevărat că inculpatul a fost prezent în sediul Parchetului înainte de emiterea ordonanţei de reţinere, însă nu se poate concluziona că acestuia i-a fost restrâns dreptul la libertate, cât timp rezultă că în acest interval de timp au fost efectuate o serie de acte de urmărire penală, respectiv aducerea la îndeplinire a mandatului de aducere a inculpatului de la Timişoara, efectuarea demersurilor necesare pentru obţinerea avizului de reţinere şi arestare preventivă de la Consiliul Superior al Magistraturii, având în vedere calitatea de judecător a inculpatului, efectuarea de către inculpat a demersurilor necesare pentru angajarea unui apărător, aducerea la cunoştinţă a învinuirii.
Din înscrisurile existente la dosar rezultă că ordonanţa de reţinere a fost emisă la data de 15 martie 2012, ora 18:30 pentru un interval de 24 ore, el fiind prezentat judecătorului cu propunere de arestare preventivă, astfel încât nu se poate reţine că inculpatul Ş.N.C. a fost privat de libertate în mod nelegal.
5. Critica referitoare la nemotivarea încheierii recurate nu este întemeiată.
Încheierea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, instanţa de fond a realizat o analiză a situaţiei de fapt şi a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 143 C. proc. pen., a motivat în drept soluţia pronunţată şi a răspuns tuturor criticilor formulate de apărare, ca atare apreciază Înalta Curte că nu poate fi primită critica referitoare la nemotivarea încheierii.
6. Nici criticile referitoare la inexistenţa indiciilor temeinice nu sunt fondate.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă existenţa motivelor şi indiciilor temeinice, ce nasc bănuiala rezonabilă, aptă de a convinge un observator obiectiv, că inculpatul a săvârşit fapta pentru care s-a solicitat arestarea preventivă.
Reţine Înalta Curte că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., existând la dosar indicii temeinice ce justifică presupunerea rezonabilă, conform art. 681 C. proc. pen., că inculpatul a comis o faptă penală, relevante în acest sens fiind denunţul formulat de C.I., precum şi declaraţiile acestuia, notele de redare a unor convorbiri telefonice, procesele-verbale de redare a dialogului purtat în mediul ambiental între C.I., Ş.N.C., Ş.M.R. şi S.N. împreună cu planşa fotografică, procesul-verbal de efectuare a percheziţiei domiciliare la birourile cu nr. 23 şi 27 din imobilul situat în Timişoara, str. A., judeţul Timiş.
De altfel, în acest moment procesual, legea nu impune existenţa unor probe certe de vinovăţie, ci existenţa unor indicii temeinice care să justifice presupunerea rezonabilă că cel învinuit a comis o faptă de natură penală, ca atare apreciază Înalta Curte că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen.
7. Nici criticile formulate de apărare referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. nu sunt întemeiate.
Dacă condiţia referitoare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege nu comportă discuţii, Înalta Curte apreciază, cum de altfel în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, că nici cealaltă condiţie prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., referitoare la pericolul pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea în libertate a inculpatului, nu ridică probleme deosebite, ambele condiţii fiind îndeplinite cumulativ.
Legea procesual penală nu defineşte noţiunea de pericol concret pentru ordinea publică, astfel încât aceasta trebuie analizată prin prisma naturii infracţiunilor comise, gravitatea acestora, calitatea persoanei, precum şi consecinţele asupra ordinii de drept.
Raportarea acestor condiţii la cauza dedusă judecăţii justifică soluţia adoptată de instanţa de fond, având în vedere gravitatea faptelor comise, natura infracţiunilor comise, respectiv fapte de corupţie comise de un judecător, cu funcţie de conducere care, în loc să apere ordinea de drept, a preferat să săvârşească fapte penale în legătură cu calitatea de judecător, fapte de natură să ştirbească încrederea în justiţie şi în obţinerea unor soluţii numai în baza actelor şi lucrărilor din dosar, şi nu prin alte metode de influenţare a actului de justiţie.
Faptele de corupţie comise de inculpatul Ş.N.C., de natură să scadă încrederea opiniei publice în actul de justiţie, impun o reacţie mai fermă din partea autorităţilor, reacţie impusă nu numai de gravitatea deosebită a faptelor, ci şi de amploarea deosebită pe care a luat-o acest fenomen, de natură să destabilizeze buna funcţionare a statului de drept, astfel încât apreciază Înalta Curte că măsura preventivă luată faţă de inculpat corespunde criteriilor prevăzute de art. 136 alin. (8) C. proc. pen., cât şi celor prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., la acest moment procesual nefiind posibilă alegerea unei alte măsuri preventive neprivative de libertate.
Este adevărat că inculpatul beneficiază de circumstanţe personale pozitive, însă apreciază Înalta Curte că acestea nu pot fi determinante în alegerea unei alte măsuri preventive, ele putând fi avute în vedere la stabilirea cuantumului pedepsei în eventualitatea unei condamnări.
Faţă de toate argumentele prezentate, reţine Înalta Curte că recursul inculpatului nu este fondat, astfel încât în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează să-l respingă ca atare.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.N.C. împotriva încheierii din 16 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 2149/2/2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 961/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 924/2012. Penal. Propunere de arestare... → |
|---|
