ICCJ. Decizia nr. 924/2012. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Încheierea nr. 924/2012

Dosar nr. 129/64/2012

Şedinţa publică din 23 martie 2012

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 2 din Camera de Consiliu din 8 martie 2012 Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori în baza art. 146 alin. (8) C. proc. pen., a respins propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov,având ca obiect arestarea preventivă a învinuiţilor:

- U.M.S., fiul lui I. şi G., născut în localitatea Bran, judeţul Braşov, domiciliat în municipiul Făgăraş, strada D., judeţul Braşov;

- P.A.M., fiul lui I. şi E., născut în municipiul Aiud, judeţul Alba, cu reşedinţa în oraşul C., strada G., judeţul Braşov;

- E.A., fiul lui G. şi V., născut în municipiul Bucureşti, domiciliat în municipiul Bucureşti, strada C., sector 2, fără forme legale în municipiul Braşov, Bulevardul S., judeţul Braşov şi

- F.R.S., fiul lui C. şi M., născut în oraşul Dorohoi, judeţul Botoşani, domiciliat în municipiul Braşov, strada S., judeţul Braşov.

În baza art. 189 C. proc. pen. raportat la art. 5 alin. (3) din Protocolul nr. 113928 din 26 noiembrie 2008 încheiat între Ministerul Justiţiei şi UNBR, a dispus avansarea din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Braşov a sumei de 200 RON, reprezentând onorariul avocatului desemnat din oficiu.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această încheiere instanţa de fond a reţinut că în referatul cu propunerea de arestare preventivă a învinuiţilor, s-a propus arestarea preventivă a învinuitului U.M.S. sub aspectul comiterii infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (1) şi (3) C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată sub forma instigării, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen.

Pedeapsa prevăzută de lege în cazul celor două infracţiuni, indiferent de forma de participaţie, este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă (în cazul purtării abuzive), respectiv închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă (în cazul falsului în înscrisuri sub semnătură privată).

În aceste condiţii, Curtea nu a analizat propunerea de arestare preventivă a învinuitului U.M.S. sub aspectul comiterii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată sub forma instigării.

B. În referatul cu propunerea de arestare preventivă a învinuiţilor, s-a propus arestarea preventivă a învinuitului P.A.M. sub aspectul comiterii infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.

În privinţa infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., legiuitorul a prevăzut pedeapsa închisorii de la 3 luni la 7 ani.

Numai că, în alin. (2) al art. 264 C. pen., se menţionează că "Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor".

Or, Curtea a reţinut că, potrivit procurorului, infractorul favorizat este învinuitul U.M.S.

Favorizarea acestuia de către învinuitul P.A.M. ar viza varianta favorizării personale dintre cele două modalităţi normative, respectiv pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, sub aspectul comiterii de către învinuitul U.M.S. a infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (1) şi (3) C. pen.

Aşadar, favorizarea comisă de învinuitul P.A.M. priveşte îngreunarea sau zădărnicirea urmăririi penale relativ la comiterea de către învinuitul U. a unei infracţiuni în privinţa căreia legiuitorul a stabilit o pedeapsă de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru autorul U.M.S. este de la 6 luni la 3 ani sau amendă, atunci pedeapsa ce i se poate aplica favorizatorului P. este de la 3 luni (minimul prevăzut de art. 264 alin. (1) C. pen.) la 3 ani sau amendă (maximul prevăzut de art. 250 alin. (3) C. pen., prin raportare la norma de trimitere prevăzută de art. 264 alin. (2) C. pen.).

În aceste condiţii, Curtea nu a analizat propunerea de arestare preventivă a învinuitului P.A.M. sub aspectul comiterii infracţiunii de favorizarea infractorului.

C. În referatul cu propunerea de arestare preventivă a învinuiţilor, s-a propus arestarea preventivă a învinuitului E.A. sub aspectul comiterii infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.

În lumina argumentelor expuse la precedentul pct. B, argumente ce sunt incidente şi în ceea ce-l priveşte pe acest învinuit, Curtea nu a analizat propunerea de arestare preventivă a învinuitului E.A. sub aspectul comiterii infracţiunii de favorizarea infractorului.

D. În referatul cu propunerea de arestare preventivă a învinuiţilor, s-a propus arestarea preventivă a învinuitului F.R.S. sub aspectul comiterii infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.

În lumina argumentelor expuse la precedentul pct. B, argumente ce sunt incidente şi în ceea ce-l priveşte pe acest învinuit, Curtea nu a analizat propunerea de arestare preventivă a învinuitului F.R.S. sub aspectul comiterii infracţiunii de favorizarea infractorului.

2. Condiţiile necesare luării măsurii arestării preventive.

Potrivit dispoziţiilor art. 146 alin. (1) C. proc. pen., "Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că arestarea învinuitului este necesară în interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului".

Analiza acestui text de lege, a condus Curtea la a reţine că, pentru luarea măsurii arestării preventive, trebuie îndeplinite, pe lângă condiţia prevăzută de art. 136 alin. (6) C. proc. pen. analizată supra, următoarele condiţii:

- să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, în sensul art. 143 C. proc. pen.;

- pentru fapta săvârşită, legea să prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii. În toate cazurile de arestare, pedeapsa închisorii prevăzută de lege trebuie să fie mai mare de 4 ani, această cerinţă impunându-se prin prisma alin. (2) al art. 148 C. proc. pen.;

- să existe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 148 alin. (1) C. proc. pen.;

- învinuitul să fi fost ascultat în prealabil, în prezenţa apărătorului ales sau a celui desemnat din oficiu, sub aspectul unei eventuale arestări preventive - art. 150 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 5 parag. 2 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

3. Analiza îndeplinirii condiţiilor necesare luării măsurii arestării preventive în prezenta cauză.

În lumina celor de mai sus, Curtea a făcut o analiză a îndeplinirii sau nu a condiţiilor legale.

Înainte de a analiza materialul probator din care să se extragă elemente de fapt care să contureze existenţa unor probe sau indicii temeinice de comitere de către învinuiţi a faptelor de care sunt acuzaţi - mai puţin cele calificate juridic în infracţiunile de purtare abuzivă, favorizarea infractorului şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, unde pedeapsa prevăzută de lege este alternativă cu amenda, Curtea a analizat îndeplinirea condiţiei ce priveşte pedeapsa prevăzută de lege.

3.1. Pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracţiunilor pentru care a fost formulată propunerea de arestare preventivă.

A. În ceea ce-l priveşte pe învinuitul U.M.S., propunerea de arestare preventivă a acestuia a vizat comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 250 alin. (1) şi (3) C. pen. - constând în faptul că, în data de 13 ianuarie 2012, aflându-se la serviciu, în mod justificat peste orele de program, a intrat în camera nr. 207 de pe secţia II, l-ar fi scos pe hol pe deţinutul M.M. şi l-ar fi agresat fizic pe acesta, cauzându-i leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare un număr de 3 - 4 zile îngrijiri medicale, art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - constând în determinarea supraveghetorului C.D. la întocmirea în fals a două rapoarte de incident pentru M.M. şi B.R., ambele rapoarte referindu-se la bătaia reciprocă dintre cei doi, art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. - constând în determinarea întocmirii de către C.D. a unei note de raport false cu privire la incidentul din data de 13 ianuarie 2012, art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - constând în determinarea la uzul rapoartelor întocmite care, în acea după-amiază de 13 ianuarie 2012, au fost transmise la ANP de către şeful de tură F.R. şi art. 25 C. pen. raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) - constând în determinarea lui B.R. să declare mincinos în cauza penală.

Având în vedere argumentele expuse la pct. 1.A., Curtea nu a mai analizat îndeplinirea condiţiei cu privire la cuantumul pedepsei închisorii în ceea ce priveşte acuzaţia comiterii infracţiunilor de purtare abuzivă şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, acestea fiind pedepsite alternativ cu amenda.

În ceea ce priveşte infracţiunea de uz de fals sub forma instigării, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pedeapsa prevăzută de lege, în cazul ambelor variante - având în vedere că nu a fost indicat dacă suntem în prezenţa art. 291 teza I sau art. 291 teza a II-a C. pen., este mai mică de 4 ani. Astfel, în cazul infracţiunii de uz de fals prevăzută de art. 291 teza I C. pen., pedeapsa prevăzută de lege este de la 3 luni la 3 ani, iar în cazul prevăzut de art. 291 teza a II-a C. pen., este de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Aşadar, propunerea de arestare preventivă a învinuitului U.M.S., a fost analizată doar în ceea ce priveşte acuzaţia comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 25 C. pen. raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP)

B. În ceea ce-l priveşte pe învinuitul P.A.M. propunerea de arestare preventivă a acestuia a vizat comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 264 C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), art. 25 C. pen. raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) - constând în favorizarea învinuitului U.S. prin determinarea martorilor E.A. şi C.F. să declare favorabil acestuia şi art. 246 C. pen. - nu a dat curs notei de la cabinetul medical şi nu a dispus trimiterea părţii vătămate M.M. la SJML Braşov.

Având în vedere argumentele expuse supra la pct. 1.B., Curtea nu a mai analizat îndeplinirea condiţiei cu privire la cuantumul pedepsei închisorii în ceea ce priveşte acuzaţia comiterii infracţiunii de favorizarea infractorului, aceasta fiind pedepsită alternativ cu amenda.

În privinţa infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 6 luni la 3 ani, fiind inferioară minimului de 4 ani impus de lege ca un fine de neprimire.

Aşadar, propunerea de arestare preventivă a învinuitului P.A.M., a fost analizată doar în ceea ce priveşte acuzaţia comiterii infracţiunilor de mărturie mincinoasă, sub forma instigării prevăzute de art. 25 C. pen. raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP)

C. În ceea ce-l priveşte pe învinuitul E.A. propunerea de arestare preventivă a acestuia a vizat comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 264 C. pen., art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) - constând în declararea mincinoasă şi neconcordantă probatoriului administrat până în prezent pentru a îngreuna ori zădărnici urmărirea penală a învinuitului

U.S. şi art. 25 C. pen. raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) - a influenţat declaraţia martorului F.R. de la care a preluat serviciul de tură şi cu care s-a prezentat împreună la parchet, declarând, în mod similar, E.A. dând primul declaraţie.

Din cele 3 infracţiuni, Curtea a analizat propunerea de arestare a învinuitului E.A. doar în privinţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, una în forma autoratului şi una în forma instigării, în privinţa acuzaţiei comiterii infracţiunii de favorizarea infractorului fiind incidente argumentele de la pct. 1.C. de mai sus, pedeapsa ce i se poate aplica fiind închisoarea alternativ cu amenda.

D. În ceea ce-l priveşte pe învinuitul F.R.S. propunerea de arestare preventivă a acestuia a vizat comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 264 C. pen., art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) - constând în declararea mincinoasă şi neconcordantă probatoriului administrat până în prezent pentru a îngreuna ori zădărnici urmărirea penală a învinuitului U.S. şi art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - constând în transmiterea către ANP a celor două rapoarte de incident despre care cunoştea că sunt false, fiind atributul său de a le transmite.

Din cele 3 infracţiuni, Curtea a analizat propunerea de arestare a acestui învinuit doar în privinţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, deoarece:

- în privinţa acuzaţiei comiterii infracţiunii de favorizarea infractorului fiind incidente argumentele de la pct. 1.D. de mai sus, pedeapsa ce i se poate aplica fiind închisoarea alternativ cu amenda,

- în privinţa acuzaţiei comiterii infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fiind incidente argumentele expuse supra la pct. 3.1.A. în privinţa inculpatului U.M.S.

3.2. Audierea învinuiţilor.

Potrivit textelor de lege care disciplinează în materia arestării preventive, învinuitul trebuie să fi fost ascultat, în prealabil, în prezenţa apărătorului ales sau a celui desemnat din oficiu, procurorul având obligaţia să-i pună în vedere că această ascultare este necesară pentru eventualitatea arestării preventive - Gheorghe Radu, Măsurile preventive în procesul penal român, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007, pagina 199.

Această condiţie se desprinde din analiza art. 146 alin. (1) şi (6) C. proc. pen. şi art. 150 alin. (1) C. proc. pen., cât şi art. 5 pct. 2 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, potrivit cărora " Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa ".

Art. 150 alin. (1) C. proc. pen., dispune că "Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori se află în una dintre situaţiile prevăzute în art. 149¹ alin. (6)".

O garanţie a libertăţii persoanei faţă de care se desfăşoară un proces penal este şi aceea a obligativităţii ascultării acesteia mai înainte de luarea măsurii arestării preventive.

Această obligaţie subzistă indiferent de faptul că, mai înainte şi poate chiar în aceeaşi zi, învinuitul a mai fost ascultat în legătură cu fapta/faptele de care este acuzat - Gheorghe Radu, Măsurile preventive în procesul penal român, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007, pagina 190.

Aşadar, învinuitul trebuie ascultat tocmai în acest scop - al soluţionării unei eventuale propuneri de arestare preventivă (în cazul procurorului), respectiv al soluţionării propunerii de arestare preventivă (în cazul judecătorului).

Este concluzia firească ce se desprinde din textul art. 150 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se ascultarea acestuia în vederea arestării, cu obligaţia în sarcina procurorului de a-i aduce la cunoştinţă, înainte de audiere, cazul/cazurile pe care se va întemeia o eventuală propunere de arestare preventivă, pentru ca învinuitul să se poată apăra, să probeze lipsa acelor date sau probe cerute de fiecare caz de arestare în cauză.

Or, în prezenta cauză, procurorul de caz a procedat la luarea unei declaraţii doar cu privire Ia faptele de care sunt acuzaţi învinuiţii, din procesele-verbale (învinuit E.A., învinuit F.R.S., învinuit U.M.S., învinuit P.A.M.), rezultând că li s-a adus acestora la cunoştinţă că audierea vizează faptele de care sunt acuzaţi, dar nu şi faptul că se doreşte întocmirea unei propuneri de arestare preventivă, cu indicarea cazului/cazurilor de arestare preventivă, tocmai pentru ca aceştia să se poată apăra.

Această obligaţie impusă procurorului subzistă chiar dacă învinuiţii s-ar fi prevalat de dreptul la tăcere, bineînţeles cu consemnarea acestor aspecte într-un proces-verbal unde să se fi menţionat că audierea vizează eventuala propunere de arestare preventivă, cu indicarea, în concret, a cazului/fiecărui caz de arestare prevăzut de art. 148 alin. (1) C. proc. pen.

Chiar dacă acest aspect de procedură, ar putea conduce Curtea în a reţine că ar fi de prisos a se mai analiza pe fond propunerea de arestare preventivă, în cele ce urmează vor fi analizate şi celelalte condiţii enumerate supra la pct. 2.

3.3. Existenţa probelor sau indiciilor temeinice că învinuiţii ar fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, în sensul art. 143 C. proc. pen., trebuie analizate doar în raport de două infracţiuni, respectiv mărturie mincinoasă şi fals intelectual, bineînţeles în funcţie de acuzaţia ce i se aduce fiecăruia dintre învinuiţi.

A. Din cuprinsul referatului cu propunerea de arestare preventivă, rezultă că parchetul, în dovedirea indiciilor temeinice şi a probelor solicitate de art. 143 C. proc. pen., se raportează atât la interceptările convorbirilor telefonice, cât şi la cele ambientale, ce au fost efectuate în cauză.

Potrivit încheierii nr. 5 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, s-a confirmat:

- interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor din mediul ambiental din biroul procurorului purtate de învinuitul U.S., B.C., C.F., I.M., E.A., H.B.A., P.A.M. şi F.R., cât şi autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice purtate de la numerele de telefon şi interceptarea discuţiilor ambientale din biroul procurorului purtate de persoanele private de libertate M.M., S.Ş.I. şi B.R.

Potrivit dispoziţiilor art. 913 alin. (1) C. proc. pen., "Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor sunt redate integral într-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliţiei judiciare delegat de procuror, în care se menţionează autorizaţia dată pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte şi numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea".

Curtea a reţinut că în cele două volume de urmărire penală nu au fost redate, sub nicio formă, convorbirile ambientale interceptate, în îndeplinirea obligaţiei prevăzută de art. 913 alin. (1) C. proc. pen., astfel că la soluţionarea prezentei propuneri, eventualele susţineri ale procurorului cu privire la aceste convorbiri ambientale interceptate, nu vor fi analizate, pentru că, în mod contrar, s-ar aduce atingere dreptului la apărare al învinuiţilor, reglementat atât de art. 6 C. proc. pen., cât şi de art. 5 parag. 2 din Convenţie.

B. În continuarea ideii de mai sus, potrivit dispoziţiilor art. 913 alin. (2) C. proc. pen., "Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză".

Or, analiza proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în cauză - procese-verbale aflate la dosar urmărire penală, a condus Curtea în a reţine că lipseşte certificarea procurorului pentru autenticitatea acestor procese-verbale.

C. Din cuprinsul referatului cu propunerea de arestare preventivă, rezultă că parchetul, în dovedirea indiciilor temeinice şi a probelor solicitate de art. 143 C. proc. pen., se raportează la interceptările ce au fost efectuate în cauză.

Cu privire la aceste interceptări, Curtea a reţinut unele neregularităţi, cu sublinierea acestei noţiuni.

Astfel, ordonanţa prin care procurorul de caz a dispus, potrivit dispoziţiilor art. 912 alin. (2) C. proc. pen., cu titlu provizoriu, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore, este din data de 01 martie 2012, ora 10:00.

Deşi această ordonanţă este motivată de o urgenţă determinată de faptul că " s-au înregistrat în ultimii ani la parchete numeroase sesizări penale formulate de mai mulţi deţinuţi care reclamă agresarea lor fizică de către U.S., de fiecare dată probatoriul neputând înlătura dubiul pentru lămurirea situaţiei se impune interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon, iar "sub aspectul laturii subiective, ori a unor eventuale influenţări a celor implicaţi, doar interceptarea eventualelor convorbiri între persoana vizată şi eventual alte persoane interesate de rezultatul urmăririi penale, poate lămuri situaţia ivită", Curtea reţine că, în data de 29 februarie 2012, deci anterior cu o zi de ordonanţa de interceptare provizorie din data de 01 martie 2012, ora 10:00, în cuprinsul procesului-verbal de sesizare din oficiu de la dosar urmărire penală, procurorul de caz menţionează că sesizarea din oficiu a fost determinată de note de interceptare telefonică autorizată.

Astfel, potrivit alin. (2) al procesului-verbal de la dosar urmărire penală, "azi, data de mai sus (29 februarie 2012 - sublinierea Curţii), m-am sesizat din oficiu în baza notelor de interceptare telefonică autorizată şi a restului de probatoriu administrat în cauză, respectiv declaraţii ce se contrazic pe aspecte importante de credibilitate şi înscrisuri întocmite în penitenciar".

Curios este faptul că, în procesul-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare, datat tot 29 februarie 2012, "probatoriul administrat în cauză" este format doar din declaraţia persoanei vătămate M. şi declaraţiile numiţilor B.R. şi S.Ş.I., toate aceste 3 persoane fiind deţinute în cadrul Penitenciarului C., fără a se constata şi efectuarea altor acte premergătoare care să capete valoare probatorie prin procesul-verbal de la dosar urmărire penală.

În aceste condiţii, Curtea nu a putut să nu reţină că, orice observator independent, va ridica mari semne de întrebare cu privire la "notele de interceptare telefonică autorizată" care au stat la baza sesizării din oficiu cu privire la comiterea de către numiţii U.M.S., P.A.M., C.D., C.F., E.A. şi F.R.S., a infracţiunilor pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale, formulat propunerea de arestare preventivă, în condiţiile în care interceptarea s-a realizat doar de a doua zi acestei sesizări din oficiu, respectiv din data de 01 martie 2012.

Nu rezultă de unde s-a ajuns concluzia existenţei unor contradicţii, când actele premergătoare efectuate, mai multe chiar decât cele ce au fost constatate potrivit art. 224 alin. (3) C. proc. pen., nu le relevau.

D. O altă neregularitate pe care Curtea o va avea în vedere, se va raporta la dispoziţiile art. 911 alin. (6) C. proc. pen., potrivit cărora "înregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (1) şi (2)".

Curtea a reţinut că, la dosar urmărire penală, se află depusă delegaţia de asistenţă juridică dintre învinuitul U.M.S. şi avocatul său ales T.I., contractul de asistenţă juridică fiind încheiat în data de 05 martie 2012.

În lumina acestui text de lege, Curtea nu a avut în vedere la cercetarea existenţei probelor sau indiciilor temeinice, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice dintre învinuitul U.M.S. şi avocatul său ales, T.I. (începând cu data de 05 martie 2012, inclusiv), pentru simplul motiv că nu sunt îndeplinite cerinţele textului de lege citat în alineatul precedent.

E. Trecând peste aceste neregularităţi care ar conduce Curtea în a reţine că este de prisos a mai analiza conţinutul convorbirilor telefonice interceptate care au fost redate în procese-verbale necertificate pentru autenticitate. Curtea a analizat, chiar şi în aceste condiţii, elementele de fapt care interesează cauza sub aspectul indiciilor temeinice sau probelor solicitate imperios de art. 143 C. proc. pen.

Astfel, Curtea a reţinut că se ridică mari semne de întrebare relativ la credibilitatea părţii vătămate M.M., câtă vreme acesta, aflându-se în Penitenciarul Târgu Mureş, după presupusa sa lovire de către învinuitul U.M.S., le aduce la cunoştinţă funcţionarilor acestui din urmă penitenciar că ar fi avut o altercaţie cu deţinutul B.R.C.

În acest sens, a se vedea adresa din 07 februarie 2012 emisă de Penitenciarul Târgu Mureş, în conţinutul acestei adrese menţionându-se că "... deţinutul M.M. prezenta stare post heteroagresiune. Deţinutul a susţinut că a avut o altercaţie cu deţinutul B.R.C. la Penitenciarul C. în data de 13 ianuarie 2012 ".

Or, în condiţiile în care partea vătămată nu se mai afla sub custodia funcţionarilor din cadrul Penitenciarului C. (în ideea că s-ar fi exercitat presiuni din partea acestora), Curtea nu poate să nu îşi pună întrebarea de ce partea vătămată a declarat într-o altă variantă decât cea pe care a susţinut-o anterior, în plângerea penală formulată din data de 16 ianuarie 2012.

Parchetul a susţinut că indiciile temeinice mai rezultă din declaraţia martorului S.Ş.I., acesta văzând incidentul deoarece se afla pe holul secţiei 2, tronsonul A, în momentul comiterii faptei de lovire ce i se impută învinuitului U.M.S.

Curtea reţine că şi în privinţa elementelor de fapt ce ar putea constitui indicii temeinice, se ridică mari semne de întrebare.

Astfel, în cuprinsul declaraţiei, acesta a menţionat că "mă aflam la telefonul de pe holul secţiei de detenţie, iar de la acest aparat aveam vizibilitate pe holul camerelor". Aşadar, prezenţa acestui martor pe holul pe care se susţine că s-ar fi desfăşurat presupusa lovire a părţii vătămate M. de către învinuitul U., s-a datorat faptului că ieşise să efectueze o convorbire telefonică, martorul menţionând în continuare că "Am format două numere de apel întrucât la primul nu mi s-a răspuns ...".

Or, deosebit de important asupra credibilităţii acestui martor este faptul că, în data de 13 ianuarie 2012:

- când se susţine că învinuitul U. l-ar fi lovit pe partea vătămată M., pe holul secţiei 2, tronsonul A,

- când martorul S.Ş.I. susţine că era pe acest hol şi formase două numere de apel întrucât la primul nu mi s-a răspuns ...", potrivit adresei de la dosar urmărire penală ce conţine listingul convorbirilor telefonice efectuate de acest martor în data de 13 ianuarie 2012, apare doar o convorbire telefonică de la ora 13:23, următoarea fiind din data de 14 ianuarie 2012, ora 11:38.

Curtea a reţinut că, şi în situaţia apelării unui număr de telefon la care apelatul nu răspunde, se înregistrează convorbirea telefonică pentru o durată de 0 (zero) minute (exemplificative convorbirile 14, 20, 33, 36, 41).

Aşadar, acest martor nu a putut forma "... două numere de apel întrucât la primul nu mi s-a răspuns ...", pentru simplul motiv că, dacă susţinerea sa ar fi fost reală, acest aspect ar fi apărut - chiar cu durata 0 (zero) minute - pe listingul convorbirilor telefonice aferent deţinutului-martor S.Ş.I. - listing listat din sistemul integrat din cadrul Penitenciarului C.

De asemenea, Curtea nu poate să nu remarce faptul că acest martor a fost introdus în aceeaşi cameră de deţinere cu partea vătămată după incidentul de la ora 17:45 şi ulterior până la depunerea acestuia în Penitenciarul Târgu Mureş, existând posibilitatea influenţării sale de către partea vătămată M.

Curtea nu se va mai apleca asupra cercetării existenţei indiciilor temeinice sau probelor cu privire la alte aspecte ce ţin de incidentul din data de 13 ianuarie 2012, deoarece, astfel cum s-a argumentat supra la pct. 1.A., pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracţiunii de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 alin. (1) şi (3) C. pen., este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

F. În schimb, argumentele de mai sus cu privire la credibilitatea părţii vătămate şi a martorului S.Ş.I. vor fi avute în vedere la cercetarea existenţei indiciilor temeinice sau a probelor cu privire la faptele de natură penală ce li se impută învinuiţilor şi pentru care Curtea analizează propunerea de arestare preventivă, în limitele expuse supra la pct. 3.1. A - D.

În ceea ce-l priveşte pe învinuitul U.M.S. (în limitele expuse supra la pct. 3.1.A.).

Propunerea de arestare preventivă a învinuitului U.M.S. vizează comiterea de către acesta a unor fapte de natură penală calificate juridic în:

- infracţiunea de fals intelectual sub forma instigării, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi

- infracţiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP)

În referire la prima dintre infracţiuni, s-a susţinut că l-ar fi determinat pe supraveghetorul C.D. "la întocmirea în fals a două rapoarte de incident pentru M.M. şi B.R., ambele rapoarte referindu-se la bătaia reciprocă dintre cei doi", potrivit ordonanţei de extindere a urmăririi penale de la dosar urmărire penală.

Curtea, având în vedere argumentele de la pct. 3.3. C., reţine că lipsa indiciilor cu privire la lovirea de către învinuit a părţii vătămate, conduce şi la lipsa indiciilor de atestare de către învinuitul C.D. a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului relativ la "bătaia reciprocă dintre cei doi."

Cu privire la cea de-a doua infracţiune, s-a susţinut că l-ar fi determinat pe "B.R. să declare mincinos în cauza penală", Curtea reţine lipsa indiciilor temeinice şi cu privire la această faptă.

Curtea îşi argumentează această soluţie pe elementele de fapt oferite de declaraţiile acestui martor, elemente ce sunt unele total opuse, la care se adaugă şi cele de la pct. 3.3.C., dar şi cele consemnate de angajaţii penitenciarului în Notele raport.

În ceea ce-l priveşte pe învinuitul P.A.M. (în limitele expuse supra la pct. 3.1.B.).

Astfel cum a fost expus supra la pct. 3.1.B., Curtea va analiza propunerea de arestare a acestui învinuit doar sub aspectul comiterii a două infracţiuni de mărturie mincinoasă sub forma instigării, prevăzute de art. 25 C. pen. raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), acuzaţia ce i se aduce constând în determinarea martorilor E.A. şi C.F. să declare favorabil învinuitului U.M.S.

Din conţinutul procesului-verbal de transcriere a convorbirii telefonice interceptate şi purtate între învinuitul P.A.M. şi învinuitul E.A., Curtea reţine că menţionarea de către învinuitul P., către învinuitul E., a faptului că "îl ştii de băiat bun" nu conduce la reţinerea că l-ar fi determinat pe învinuitul E. să declare în mod mincinos, astfel cum solicită textul de lege incriminator.

Curtea se raportează la faptul că învinuitului P. nu a încercat să-l determine pe învinuitul E. ca, în cuprinsul declaraţiei, acesta din urmă să declare mincinos ori să nu spună tot ce ştie privitor la împrejurări esenţiale asupra cărora va fi întrebat de către procurorul de caz.

O altă convorbire telefonică interceptată este cea de la dosar urmărire penală, din procesul-verbal de redare al acesteia rezultând faptul că învinuitul E. îi povesteşte învinuitului P. cum a decurs declaraţia ce i-a fost luată de procurorul de caz, aşadar după ce învinuitul E. fusese audiat de procuror.

Din conţinutul procesului-verbal de transcriere a convorbirii telefonice interceptate şi purtate între învinuitul P.A.M. şi învinuitul C.F., faptul că primul învinuit îi comunică celui de-al doilea că "o să te ia la intimidare, c-am vorbit cu F. şi cu E., care-or fost ieri şi-o să te ia la intimidare, cu Biblie, cu poligraf, cu draci, laci, Vezi să nu te pierzi ...", Curtea reţine că nu sunt indicii de comitere a infracţiunii de mărturie mincinoasă sub forma instigării, nesolicitându-i-se martorului să facă afirmaţii mincinoase sau să nu spună tot ce ştie privitor la împrejurări esenţiale asupra cărora va fi întrebat de către procurorul de caz.

Toate acestea, în contextul în care învinuitul oricum nu ştia dacă învinuitul U. l-a lovit sau nu pe deţinutul-parte vătămată M. - "Mă, nu-s sigur", respectiv "şi dacă l-ar fi lovit U., nu-i O.K.".

În ceea ce-l priveşte pe învinuitul E.A. (în limitele expuse supra la pct. 3.1.C.).

Curtea va analiza propunerea de arestare a acestui învinuit doar sub aspectul comiterii a două infracţiuni de mărturie mincinoasă, una în calitate de autor, alta sub forma instigării, ultima constând în influenţarea declaraţiei martorului F.R. "de la care a preluat serviciul de tură în data de 13 ianuarie 2012 şi cu care s-a prezentat împreună la parchet, declarând, în mod similar, E.A. dând primul declaraţie".

Curtea va analiza mai întâi existenţa indiciilor temeinice relativ la comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă sub forma instigării, respectiv influenţarea martorului F.R., prin prisma singurei convorbiri telefonice interceptate sub acest aspect, respectiv că învinuitul E. ar fi dat primul declaraţie, iar ulterior acesteia, îl instigă pe învinuitul F. să declare mincinos.

Această subliniere a Curţii are în vedere faptul că între cei doi învinuiţi există doar 2 convorbiri telefonice interceptate, potrivit proceselor-verbale de la dosar urmărire penală.

În acest sens, trebuie analizat procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice interceptate de la dosar urmărire penală, din conţinutul acesteia rezultând că, într-adevăr, E.A. (notat în procesul-verbal E.A.) a dat primul declaraţie - "F.R. Ai terminat?", "E.A. Da, măi, am terminat." din restul convorbirii nerezultând decât aspecte legate de locul unde se afla învinuitul F.R., nicidecum că învinuitul E. l-ar fi determinat pe învinuitul F. să facă afirmaţii mincinoase sau să nu spună tot ce ştie privitor la împrejurări esenţiale asupra cărora va fi întrebat de către procurorul de caz.

În privinţa celeilalte acuzaţii, singurele afirmaţii care i se impută sunt cele din cuprinsul procesului-verbal de transcriere a convorbirii telefonice interceptate de la dosar urmărire penală, dar care nu se referă la faptul că ar fi dat declaraţii mincinoase ori nu ar fi spus tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat de către procurorul de caz.

În referire la declaraţia învinuitului E.A., Curtea reţine că sunt elemente probatorii care conduc la ideea că acesta, în data de 01 martie 2012, când a fost audiat în calitate de martor de către procurorul de caz, se afla sub influenţa băuturilor alcoolice. Acest din urmă aspect, rezultă cel puţin din parcurgerea următoarelor convorbiri telefonice:

- "... am băut o bere două ...";

- " ... după aia făcea jandarmul de aicea: aoleu, după cum îl văd că ... ăsta a băut! Păi a băut! Aoleu, şi l-am scăpat!" ulterior

- învinuitul F. îi comunică soţiei învinuitului E. "Ce să zic, aseară, ieri când ne-a chemat la Parchet, era luat un pic în ...", respectiv că "Ne-am întâlnit undeva la J. acolo, pe ..." şi că "acolo el mai băuse ceva cât am stat eu, o oră şi el mai ciugulise ceva", astfel că elementele de fapt desprinse din declaraţia şi convorbirea telefonică la care se raportează acuzarea, trebuie analizate prin prisma schimbărilor comportamentale cauzate de consumul de alcool, convorbirea telefonică având loc începând cu ora 16:56 când acesta deja consumase băuturi alcoolice.

În ceea ce-l priveşte pe învinuitul F.R.S. (în limitele expuse supra la pct. 3.1.D.).

Curtea va analiza propunerea de arestare a acestui învinuit doar sub aspectul comiterii infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), constând în "declararea mincinoasă şi neconcordantă probatoriului administrat până în prezent pentru a îngreuna ori zădărnici urmărirea penală a învinuitului U.S.".

Curtea reţine că mărturia mincinoasă trebuie să se refere la aspecte de fapt neconforme adevărului ori la nedeclararea tuturor aspectelor privitoare la împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat de către procurorul de caz.

Or, ceea ce i se impută învinuitului F.R.S. este faptul că nu ar mai fi fost de acord să fie testat la poligraf (în condiţiile în care Curtea reţine că nu este un mijloc de probă), acestuia imputându-i-se declaraţia potrivit cu care "Asta era ideea şi acum mă sucesc, ştii? Şi dacă mă sucesc, ce poate să-mi facă ...", în contextul în care această "sucire", în sensul de revenire, nu se referă, în primul rând, la împrejurările esenţiale asupra cărora ar fi fost întrebat, ci asupra neacceptării din partea învinuitului de a fi supus testării la poligraf.

3.4. Cazurile prevăzute de art. 148 alin. (1) C. proc. pen. Parchetul a apreciat că sunt incidente în cauză cazurile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen.

Înainte de a face analiza acestor două cazuri, Curtea reţine că în privinţa cazului prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., acest caz a fost menţionat ca incident în privinţa tuturor învinuiţilor, fără a se detalia în mod concret cum ar fi acţionat fiecare dintre aceştia în scopul solicitat de textul de lege.

De asemenea, în privinţa cazului prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a menţionat ca fiind incident în privinţa tuturor învinuiţilor. Pericolul pentru ordinea publică ar rezulta dintr-o reacţie colectivă faţă de infracţiunile comise care, prin rezonanţa lor, afectează echilibrul social, creează o stare de indignare şi dezaprobare, de temere, de insecuritate socială.

În referire la cazul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. - există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă, Curtea reţine că nu este incident în cauză.

Astfel, din modul de reglementare, Curtea reţine că procesul penal trebuie să fi început pentru ca acest caz să fie incident, câtă vreme legiuitorul se referă la "influenţarea unei părţi, ... alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă".

Or, în prezenta cauză, Curtea reţine următoarele:

- în ceea ce îl priveşte pe învinuitul U.M.S., urmărirea penală a început la data de 29 februarie 2012 sub aspectul comiterii infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (1) şi (3) C. pen. Numai că, în privinţa acestei infracţiuni, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea alternativă cu amenda, nefăcând obiectul de analiză al prezentei propuneri de arestare, astfel cum s-a arătat supra la pct. 3.1.A. Ulterior, prin ordonanţa din 06 martie 2012, ora 17:00, se extind cercetările în ceea ce-l priveşte pe acest inculpat, pentru mai multe infracţiuni, însă propunerea de arestare nu poate viza decât infracţiunile de fals intelectual sub forma instigării, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi de mărturie mincinoasă sub forma instigării, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) Învinuitului i se aduc la cunoştinţă aceste noi învinuiri în data de 07 martie 2012, când nu doreşte să dea declaraţie asupra acestora. Nu rezultă din niciun element de probă în ce mod ar fi încercat învinuitul să influenţeze partea vătămată M. (trecând peste faptul că infracţiunea de fals ce i se impută ar fi fost comisă anterior extinderii cercetărilor) sau pe ceilalţi martori relativ la aceste două infracţiuni de fals intelectual şi mărturie mincinoasă sub forma instigării martorului B. Mai mult, în condiţiile în care extinderea se dispune în data de 06 martie 2012, ora 17:00, după acest moment, din interceptările convorbirilor telefonice în privinţa cărora există procesele-verbale de redare, nu rezultă astfel de aspecte care să poată conduce la reţinerea ca incident a acestui caz de arestare preventivă;

- în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi inculpaţi, respectiv P.A.M., E.A. şi F.R.S., urmărirea penală împotriva acestora s-a dispus prin ordonanţa din data de 06 martie 2012, ora 17:00. Şi în privinţa acestora, Curtea reţine că nu este incident acest caz de arestare preventivă, convorbirile telefonice interceptate nepunând în evidenţă o activitate a acestora care să se circumscrie cazului de arestare preventivă prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. De asemenea, Curtea nu poate să nu aibă în vedere că, în referatul de arestare preventivă, trebuia punctat, pentru fiecare învinuit în parte, ce anume i se impută, care este activitatea din care se pot extrage elemente care să intereseze cauza sub aspectul incidenţei acestui caz de arestare preventivă. Mai mult, în această manieră, învinuiţii nici nu îşi pot exercita dreptul la apărare, câtă vreme nu li se aduce la cunoştinţă ce anume li se impută sub acest aspect.

În privinţa cazului prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., Curtea reţine că nu este îndeplinită cerinţa pericolului concret pentru ordinea publică.

Astfel cum Curtea a motivat anterior:

- trecând peste faptul că învinuiţii nu au fost audiaţi sub aspectul eventualei formulări asupra propunerii de arestare preventivă (supra pct. 3.2.),

- trecând peste lipsa indiciilor temeinice cu privire la faptele pentru care se putea analiza propunerea de arestare preventivă, respectiv falsul intelectual sub forma instigării şi mărturia mincinoasă ( supra pct. 3.3.A-D),

aspecte care ar fi fost suficiente să îndreptăţească instanţa în a reţine că este de prisos a mai fi cercetate celelalte condiţii de arestare preventivă, în cauză nu se poate susţine că suntem în prezenţa condiţiei subiective a pericolului concret pentru ordinea publică.

Deşi s-a susţinut că faptele de care sunt acuzaţi învinuiţii ar conduce, prin gravitatea lor, la crearea în rândul colectivităţii a unui sentiment de insecuritate, de teamă, Curtea nu poate observa că limita maximă a pedepsei pentru fiecare din cele două infracţiuni - mărturie mincinoasă şi fals intelectual, este de 5 ani, uşor peste minimul de 4 ani impus de lege.

Instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a reţinut în jurisprudenţa sa că orice privare de libertate trebuie făcută în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională, dar, în acelaşi timp, ea trebuie să respecte scopul esenţial al art. 5 din Convenţie - protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale. De aceea, circumstanţele în care o persoană poate fi, în mod legal, privată de libertatea sa trebuie să primească o interpretare restrânsă, riguroasă, deoarece ele reprezintă excepţii privitoare la o garanţie fundamentală a libertăţii individuale.

În condiţiile în care privarea de libertate poate avea consecinţe directe şi negative cu privire la celelalte drepturi ale persoanelor faţă de care se solicită arestarea preventivă, în condiţiile în care anumite reguli de procedură nu au fost respectate, în condiţiile în care gravitatea faptelor imputate şi pentru care poate fi analizată propunerea de arestare preventivă nu este una ieşită din comun - toate grefându-se pe o lipsă de indicii temeinice, Curtea a respins propunerea de arestare preventivă.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov care a apreciat că se impune arestarea preventivă a învinuiţilor, fiind incidente cazurile prevăzute de art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen. S-a susţinut că din actele dosarului rezultă că învinuiţii au încercat să zădărnicească aflarea adevărului în cauză prin influenţarea martorilor, încercând să obstrucţioneze cursul anchetei.

Referitor la dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. s-a arătat că pedepsele pentru infracţiunile prevăzute de art. 189 C. pen. şi art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP) sunt mai mari de 4 ani închisoare şi lăsarea învinuiţilor în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică raportat la faptele pentru care aceştia sunt cercetaţi, locul săvârşirii faptelor, numărul persoanelor implicate şi calitatea acestora.

În final, reprezentantul parchetului a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi, pe fond, a solicitat instanţei să dispună arestarea învinuiţilor pe o perioadă de 9 zile.

Înalta Curte analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate apreciază că recursul formulat este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:

În referatul cu propunerea de arestare preventivă a învinuiţilor, s-a propus arestarea preventivă a învinuitului P.A.M. sub aspectul comiterii infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.

În privinţa infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., legiuitorul a prevăzut pedeapsa închisorii de la 3 luni la 7 ani iar în alin. (2) al art. 264 C. pen., se menţionează că "Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor", infractorul favorizat fiind învinuitul U.M.S.

Favorizarea acestuia de către învinuitul P.A.M. ar viza varianta favorizării personale dintre cele două modalităţi normative, respectiv pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, sub aspectul comiterii de către învinuitul U.M.S. a infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (1) şi (3) C. pen., favorizarea comisă de învinuitul P.A.M. priveşte îngreunarea sau zădărnicirea urmăririi penale relativ la comiterea de către învinuitul U. a unei infracţiuni în privinţa căreia legiuitorul a stabilit o pedeapsă de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

În referatul cu propunerea de arestare preventivă a învinuiţilor, s-a propus arestarea preventivă a învinuitului E.A. sub aspectul comiterii infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. în lumina argumentelor expuse în precedent. În referatul cu propunerea de arestare preventivă a învinuiţilor, s-a propus arestarea preventivă a învinuitului F.R.S. sub aspectul comiterii infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.

Dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, conform art. 20 din Constituţia României, fac parte din legislaţia internă şi au prioritate faţă de aceasta de fiecare dată când se interpretează şi valorifică drepturile şi libertăţile fundamentale, durata rezonabilă a unui proces, echitabilitatea şi imparţialitatea procesului, accesul la un magistrat independent, dreptul la un recurs. Acestea sunt elemente fundamentale a unui proces penal, dar ele trebuie privite şi prin prisma legislaţiei naţionale.

Convenţia europeană a drepturilor omului, enumeră trei motive de arestare, motive verosimile care justifică bănuiala că persoana în cauză a comis o infracţiune, motive temeinice de a crede în necesitatea de a împiedica persoana respectivă să comită o nouă infracţiune, motive temeinice de a crede în necesitatea de a împiedica persoana despre care este vorba să fugă după săvârşirea infracţiunii şi oricare dintre acestea, este în principiu suficient pentru luarea măsurii privative de libertate. Sub acest aspect dreptul naţional este mai exigent şi impune condiţii mult mai stricte. Noţiunea de motive verosimile, plauzibile aparţine Convenţiei şi îşi are corespondent în legea română în cerinţa de a exista indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. La rândul lor, indiciile temeinice există atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.

Este real că legislaţia naţională conţine neajunsul major, şi anume prevederea că trebuie să existe probe "că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică", însă în aprecierea periculozităţii nu sunt importante atât calităţile persoanei, cât riscul ca aceasta să comită în viitor un alt delict.

Periculozitatea nu poate fi stabilită în mod matematic, ci se bazează pe un pronostic care rareori îşi găseşte suport în lege. Diagnosticul de periculozitate se bazează pe previzibilitatea unui comportament, iar o conduită nu este nici total previzibilă, nici total imprevizibilă. Explicaţiile privind periculozitatea pot fi translatate şi în cadrul noţiunii de pericol în cadrul noţiunii de pericol din cuprinsul art. 148 lit. f) C. proc. pen., care reprezintă o apreciere asupra comportamentului viitor a învinuiţilor.

Gradul de pericol social concret este pericolul pe care îl reprezintă fapta concretă, care poate varia de la o faptă la alta, chiar în sfera aceleiaşi infracţiuni. În concret, gradul de mai mare sau mai mic de pericol social rezultă din toată complexitatea faptei, urmările continue şi circumstanţele acestuia, particularităţile obiectului, modul şi mijloacele de săvârşire, timpul şi locul săvârşirii, datele personale ale făptuitorului.

Pericolul concret pentru ordinea publică nu se identifică cu pericolul social al faptei penale, deoarece pericolul pentru ordinea publică are un sens mai larg decât acela al pericolului social al faptei penale. Ordinea publică trebuie înţeleasă şi ca reacţie a colectivităţii faţă de anumite stări de lucruri negative, reacţie care ar produce perturbaţii la nivelul disciplinei publice, a respectului faţă de lege, stimulând temerea colectivă că împotriva unor fapte periculoase organele judiciare nu reacţionează eficient.

Niciun act al dosarului nu confirmă însă comportamentul periculos al celor 4 învinuiţi sus-menţionaţi, pentru care urmează a fi respinsă propunerea, nu confirmă o conduită perturbantă în desfăşurarea procesului penal şi în desfăşurarea anchetei din partea acestora, împrejurări şi deducţii juridico-logice determinate şi de lipsa de antecedenţă penală. Nu există nici un indiciu că aceste persoane vor mai comite infracţiuni asemănătoare sau că s-ar crea în rândul opiniei publice sentimentul de nesiguranţă, insecuritate, or pericolul concret pentru ordinea publică, aşa cum s-a arătat în detaliu mai sus, ce ar justifica arestarea ceea ce presupune existenţa la dosar unor probe care să convingă instanţa că pentru siguranţa publică se impune lipsirea de libertate, adică probe care să rezulte fără putinţă de tăgadă că pentru o întreagă colectivitate există o stare de primejdie prin lăsarea inculpaţilor în stare de libertate.

De asemenea, deşi în propunerea de arestare se face constant referire la faptul că învinuiţii au comis faptele reţinute în sarcina lor nu se arată niciun moment care sunt probele ce susţin acuzarea acestora şi nici nu sunt menţionate elementele determinante care ar impune arestarea acestora.

Măsurile de prevenţie sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere prin care inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia. Potrivit art. 136 C. proc. pen. măsurile de prevenţie se iau pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

Ori, în cauză, aşa cum corect a constatat şi instanţa fondului nu sunt dovezi în sensul că învinuiţii ar încerca să fugă, să împiedice desfăşurarea procesului penal, sau să comită noi infracţiuni şi nici să se sustragă de la judecată sau, eventual, dacă se va stabili vinovăţia, de la executarea pedepsei.

În ceea ce priveşte motivul "tulburării ordinii publice", acesta nu poate fi considerat relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că lăsarea în libertate ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier contra Franţei).

În cauză nu există indicii precise, în sensul unei necesităţi reale şi de interes public, care, în pofida prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură fiecare inculpat, să prevaleze regulii privind libertatea individuală.

De altfel, Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale - art. 5 parag. 3 arată că: "Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. c), trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere".

Instanţa care va fi, eventual, învestită cu soluţionarea fondului cauzei, are obligaţia de a manifesta rol activ şi să administreze toate probele, pentru a se stabili împrejurările exacte în care s-au săvârşit faptele, care a fost contribuţia fiecăreia dintre părţi şi gradul de participare.

De altfel, arestarea preventivă s-a solicitat în temeiul art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen., fără a se arăta în ce constă incidenţa acestor texte de lege, instanţa de fond explicând şi detaliind în mod corect, pertinent şi justificat pentru fiecare inculpat în parte de ce nu sunt incidente textele de lege invocate de parchet.

Pentru a se reţine acest temei trebuie să existe probe din care rezulte că inculpaţii încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea părţilor participante la proces etc.

Ori, în cauză nu au fost invocate şi nici nu sunt probe faptice din care să rezulte "riscul de recidivă şi cel de obstacol în calea bunei desfăşurări a procesului penal" (Cauza Becciev împotriva Moldovei şi Cauza Tărău împotriva României).

S-a reţinut de către instanţa de fond în mod corect că diferenţierea făcută de către parchet nu îşi găseşte corespondent în probatoriul administrat până în prezent de către organele de urmărire penală. În realitate nu există în prezent indicii temeinice şi chiar probe că cei 4 învinuiţi trebuie să fie cercetaţi în stare de arest şi de asemenea aşa cum corect a constatat instanţa fondului nu există nici un motiv pentru ca în prezent să fie luate în considerare susţinerea parchetului că judecarea acestora în stare de libertate ar avea consecinţe negative şi directe asupra ordinii de drept sens în care Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva Încheierii nr. 2 din 8 martie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 129/64/2012, privind pe inculpaţii U.M.S., P.A.M., E.A. şi F.R.S.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpaţii U.M.S. şi P.A.M., în sumă de câte 25 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 927/2012. Penal. Propunere de arestare...		ICCJ. Decizia nr. 2375/2012. Penal. Menţinere măsură de... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 927/2012. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs ICCJ. Decizia nr. 938/2012. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Infracţiunea de spălare de bani (Legea 656/2002 art. 23). Recurs