ICCJ. Decizia nr. 1004/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1004/2013
Dosar nr. 3421/280/2009**
Şedinţa publică din 21 martie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei, constată următoarele:
1. Tribunalul Argeş, secţia penală prin Sentinţa penală nr. 552 din 2 iulie 2012 l-a condamnat pe inculpatul B.C.R.M., în prezent deţinut în Penitenciarul Colibaşi, la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen.
În baza art. 81 C. pen., a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei, fixându-se termen de încercare de 4 ani, iar în baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 C. pen.
S-a constatat că partea civilă P.G. nu mai are pretenţii împotriva inculpatului.
A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că la data de 5 octombrie 2007, după ce asistase la un scandal izbucnit între prietenul său P.C. şi tatăl părţii vătămate, în persoana numitului P.M., inculpatul B.C.R.M., aflat la volanul autoturismului său, a ajuns la un moment dat în dreptul imobilului cu numărul 8 din cartierul Prundu - Bănănăi, moment în care a observat-o pe celălalt sens de mers pe partea vătămată P.G., care se deplasa pe jos, pe marginea drumului, grăbindu-se să ajungă la locul unde tatăl său a fost agresat.
Pe fondul scandalului izbucnit, conducătorul auto a adoptat o atitudine agresivă şi în mod nefiresc s-a hotărât ca brusc să vireze spre stânga, spre pieton, trecând peste axul drumului şi intrând pe contrasens, punând în pericol viaţa şi integritatea corporală a acestuia.
Traiectoria nefirească imprimată autoturismului a făcut ca impactul să devină inevitabil; sesizând apropierea autoturismului, pietonul s-a rotit spre stânga cu 90 de grade spre a se feri, moment în care a fost lovit de autoturism cu partea frontală stânga faţă în zona piciorului drept, răsturnat pe capotă, după care, în cădere, victima a fisurat cu braţele parbrizul şi a spart oglinda retrovizoare stânga. A fost proiectată în şanţ, ca efect al forţei centrifuge generate de autoturism în mişcarea de virare spre dreapta spre a reveni pe banda pe care se deplasa iniţial.
O asemenea traiectorie nefirească a autoturismului condus de inculpat, urmată de impactul acestuia cu victima care s-a deplasat în mod regulamentar pe marginea drumului, a făcut dovada certă a comportamentului agresiv al inculpatului, provocat şi de incidentul la care a asistat, comportament care, din punct de vedere al vinovăţiei, a determinat instanţa să excludă în mod categoric culpa.
Practic, inculpatul şi-a folosit autoturismul pe care l-a condus ca pe o armă sau ca pe un instrument apt să producă leziuni asupra părţii vătămate, nefiind vorba aici de o neglijenţă sau imprudenţă în nerespectarea regulilor de circulaţie, ci de o încălcare voită a acestora.
Situaţia de fapt a fost stabilită de judecătorul fondului prin administrarea următoarelor mijloace de probă: declaraţia inculpatului, declaraţia părţii vătămate - parte civilă, declaraţia martorului direct M.Ş., declaraţiile martorilor indirecţi, înscrisuri, ce a reprezentat documentul depus de ofiţerul de poliţie judiciară M.S., odată cu audierea acestuia de către instanţă, din care a reieşit faptul că acesta nu a fost de acord cu constatările celorlalţi poliţişti şi ale procurorului de caz, emiţând în acest sens un referat care nu a fost luat în semnat de procuror şi nici ataşat la dosarul cauzei, declaraţia notarială a părţii vătămate, dată în data de 27 ianuarie 2011 şi depusă la penultimul termen de judecată de avocaţii inculpatului, prin care s-a validat versiunea acestuia din urmă. Ulterior, partea vătămată s-a prezentat la ultimul termen de judecată şi a arătat că acea declaraţie a fost dată sub ameninţare, fiind lipsită de libertate de către inculpat şi de prietenii acestuia.
De asemenea, acestea s-au coroborat cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului, cu planşele foto, şi expertiza medico-legală, din care a reieşit că partea vătămată a suferit leziuni traumatice vindecabile în 120 de zile de îngrijiri medicale.
S-a reţinut că, faţă de conţinutul expertizei tehnico-judiciare, a reieşit că în mod intenţionat inculpatul a condus autoturismul proprietatea sa pe o traiectorie nefirească, de virare pe contrasens spre culoarul de deplasare al pietonului, punând în pericol viaţa şi integritatea corporală a acestuia.
În raport cu situaţia de fapt reţinută, tribunalul a apreciat că fapta inculpatului a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen., text în baza căruia s-a pronunţat condamnarea.
Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul a avut în vedere următoarele aspecte: viteza relativ mică a autoturismului condus de inculpat, zona corpului victimei lovită ca urmare a impactului, leziunile suferite de partea vătămată.
Un alt factor determinant în aprecierea că inculpatul a acţionat cu intenţia de a o vătăma pe victimă şi nu cu aceea de a o ucide a constat în zona corpului lovită de autoturismul inculpatului, respectiv zona genunchiului drept, zonă care nu a fost una letală.
De altfel, şi în concluziile raportului de expertiză medico-legală s-a arătat că leziunile suferite au constat în entorsă gravă genunchi drept operată, tumefacţie cu laxitate articulată genunchi drept, leziuni ce au necesitat spre vindecare un număr de cca. 120 de zile de îngrijiri medicale, dar care nu au produs infirmitate (nu se precizează dacă leziunile au pus sau nu în pericol viaţa părţii vătămate). Chiar dacă victima a încercat să se ferească, s-a putut observa, conform raportului de expertiză tehnică auto, că această acţiune a constat într-o rotire cu 90 de grade şi nu într-o deplasare, ceea ce a condus la concluzia că, şi în cazul în care partea vătămată nu se ferea, zona lovită tot nu ar fi fost una letală.
La stabilirea pedepsei au fost avute în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), reţinându-se că inculpatul a fost infractor primar şi că incidentul s-a produs pe fondul unui conflict preexistent între familiile celor doi.
Faţă de aceste circumstanţe, tribunalul a apreciat că scopul preventiv şi educativ, prevăzut de art. 52 C. pen., a fost realizat prin condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării, potrivit art. 81 C. pen.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel inculpatul B.C.R.M. şi partea civilă P.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Apelantul - parte civilă a formulat critici în privinţa modului de individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, mai ales în raport cu atitudinea nesinceră manifestată de el, inculpatul pretinzând în mod nereal că victima ar fi lovit parbrizul maşinii cu un lemn, deşi în realitate parbrizul a fost crăpat, iar nu spart, în momentul coliziunii.
Totodată, s-a criticat şi modul de soluţionare a laturii civile, apelantul susţinând că în mod greşit s-a reţinut de către tribunal faptul că acesta ar fi renunţat la pretenţiile sale, cât timp el a înţeles să nu-şi însuşească acea declaraţie notarială.
La rândul său, apelantul - inculpat a adus sentinţei critici cu privire la soluţia de condamnare, susţinând că trebuia a fi reţinută starea de necesitate în favoarea sa, întrucât partea vătămată a fost cea care l-a agresat, iar în subsidiar acesta a criticat şi modalitatea de individualizare a pedepsei, pe motiv că aceasta este prea aspră.
Examinând hotărârea atacată cu apel prin prisma motivelor ce s-au invocat, precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, aşa cum au impus prevederile art. 371 alin. ultim C. proc. pen., Curtea a reţinut următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. 5836/P/2007 din data de 17 martie 2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului B.C.R.M. şi s-a dispus trimiterea sa în judecată, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen., constând în aceea că la data de 5 octombrie 2007, în timp ce conducea autoturismul pe str. B din oraşul Piteşti, prin nerespectarea regulilor de circulaţie, respectiv a disp. art. 35 pct. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, a accidentat-o pe partea vătămată P.G., producându-i leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare un număr de 120 zile de îngrijiri medicale.
S-a menţionat în rechizitoriu că, potrivit concluziilor formulate de expertul auto numit în cauză, inculpatul a avut posibilităţi concrete şi reale de evitare a accidentului, dacă ar fi adoptat o conduită preventivă şi nu ar fi imprimat autoturismului la volanul căruia se afla o traiectorie nefirească, de intrare pe contrasens spre culoarul de deplasare a pietonului.
Prin Sentinţa penală nr. 1205/2009, Judecătoria Piteşti, învestită prin acest rechizitoriu, a restituit dosarul procurorului, pentru refacerea urmăririi penale, în baza art. 332 C. proc. pen., însă această hotărâre a fost casată prin Decizia penală nr. 714/R/2009 a Tribunalului Argeş, fiind trimisă cauza la aceeaşi instanţă de fond, în vederea continuării judecăţii.
În rejudecare, instanţa de fond a administrat probe, după care a pronunţat o nouă sentinţă, cu nr. 307 din 11 februarie 2011, prin care din nou a dispus restituirea cauzei la parchet, de această dată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, în vederea refacerii urmăririi penale, ca urmare a nerespectării competenţei după materie.
Judecătorul a constatat că inculpatul, cu intenţie directă, a pus în executare hotărârea sa de a suprima viaţa victimei, respectiv a părţii vătămate, iar acţiunea de a ucide a inculpatului a avut o forţă distructivă mare, aptă să provoace decesul. Prin urmare, a fost comisă fapta de omor, în forma tentativei, iar pentru această infracţiune urmărire penală s-a efectuat în mod obligatoriu de procuror.
Şi această hotărâre a judecătoriei a fost casată, Curtea de Apel Piteşti dispunând, prin Decizia penală nr. 725/R/2011, trimiterea cauzei la Judecătoria Piteşti, în vederea continuării judecăţii.
Curtea a observat că, după ce instanţa a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice, în şedinţa din 11 februarie 2011, în tentativă la infracţiunea de omor, a omis a dispune în consecinţă şi a declina cauza la tribunal, instanţă competentă, din punct de vedere material, a soluţiona cauza.
În al treilea ciclu procesual, fiind din nou învestită pentru continuarea judecăţii, Judecătoria Piteşti a verificat la termenul de judecată din data de 15 noiembrie 2011 încadrarea juridică dată faptei şi, constatând că inculpatul, cu intenţie directă, a pus în executare intenţia sa de a suprima viaţa victimei, folosind ca mijloc pentru ducerea la îndeplinire a acestei hotărâri autoturismul pe care îl conducea, a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu în infracţiunea de tentativă de omor, prev. de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. şi a dispus, la aceeaşi dată, declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Argeş (prin Sentinţa penală nr. 2373/2011 a Judecătoriei Piteşti).
Primind dosarul, Tribunalul Argeş s-a dezînvestit la rândul său, prin schimbarea încadrării juridice dată faptei, din tentativă la infracţiunea de omor în infracţiunea prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen.
A fost declanşat conflictul negativ de competenţă, fiind sesizată Curtea de Apel Piteşti pentru soluţionarea acestuia.
Această din urmă instanţă a stabilit, în conformitate cu art. 43 alin. (1) C. proc. pen., că a fost competent tribunalul a se pronunţa asupra cauzei, în conformitate cu art. 41 alin. (1) C. proc. pen..
Fiind efectuată cercetarea judecătorească şi constatându-se de către tribunal după terminarea acesteia că infracţiunea s-a încadrat în prevederile art. 182 alin. (1) C. pen., iar competenţa materială ar fi aparţinut unei instanţe inferioare în grad, respectiv judecătoria, această cauză a rămas în competenţa exclusivă a tribunalului, care a avut posibilitatea să aprecieze, în funcţie de fapta cu care a fost învestit, asupra încadrării juridice a acesteia şi să pronunţe orice soluţie în dosar.
La data de 27 martie 2012, dosarul a fost din nou înregistrat pe rolul Tribunalului Argeş, care după administrarea şi a altor probe a hotărât, prin Sentinţa penală nr. 552 din 2 iulie 2012, condamnarea inculpatului B.C.R.M. la 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen.
În baza art. 81 din cod, a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 4 ani.
În considerente, Tribunalul a reţinut, ca situaţie de fapt, cele arătate la începutul prezentei expuneri, şi anume că în mod intenţionat inculpatul a condus autoturismul pe o traiectorie nefirească, de virare pe contrasens, spre culoarul de deplasare al pietonului, punând în pericol viaţa şi integritatea corporală a acestuia şi făcându-se vinovat de comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen.
2. Împotriva acestei sentinţe, au formulat în termen legal apeluri inculpatul B.R.M. şi partea civilă P.G., aducând critici de nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, apelanta parte civilă a solicitat majorarea pedepsei stabilite inculpatului, apreciind că sancţiunea aplicată este prea blândă raportat la circumstanţe reale ale cauzei, iar în latură civilă a solicitat acordarea de despăgubiri materiale pentru cele 120 zile îngrijiri medicale.
Apelantul inculpat B.C.R.M. a solicitat instanţei de prim control judiciar a reţine starea de necesitate, dar şi legitima apărare, invocând că probele cauzei au relevat că între părţi nu a existat vreun conflict, iar cel care a agresat inculpatul a fost partea vătămată.
De asemenea, apelantul inculpat a mai cerut a se reţine în favoarea sa scuza provocării, în plan subsidiar, apreciind că se impune reindividualizarea judiciară a pedepsei.
Curtea, în urma propriului examen asupra cauzei, a constatat că situaţia de fapt a fost corect stabilită de tribunal, prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauză, din care a rezultat în mod neîndoielnic faptul că inculpatul, în momentul în care a văzut-o pe victimă mergând pe celălalt sens de mers, în mod deliberat a schimbat brusc direcţia de deplasare a autoturismului la volanul căruia se afla, trecând peste axul drumului şi pătrunzând pe contrasens, spre a o lovi pe aceasta.
Impactul victimei cu autovehiculul a devenit inevitabil, deşi pietonul s-a rotit spre stânga cu 90 de grade, spre a se feri. În momentul în care acesta din urmă a fost lovit de autoturism cu partea frontală stânga - faţă în zona piciorului, a fost răsturnat pe capotă, fisurând cu braţele sale parbrizul şi oglinda retrovizoare din stânga.
Astfel a explicat expertul auto desemnat în cauză avariile suferite de autoturism, iar concluziile formulate de acesta s-au coroborat cu declaraţia dată de martorul ocular M.Ş. şi au contrazis apărarea formulată de inculpat, prin care s-a tins a se demonstra că victima ar fi încercat să îl agreseze, lovind cu un corp dur parbrizul autovehiculului său.
Încadrarea juridică dată faptei a fost cea corectă, făcându-se pe deplin dovada că inculpatul a acţionat cu intenţia de a vătăma integritatea corporală a părţii vătămate, iar în ceea ce priveşte modalitatea în care pedeapsa aplicată inculpatului a fost individualizată, Curtea a constatat că aceasta nu a reflectat pe deplin gradul de pericol social al faptei comise, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, mijloacele folosite, urmările produse, precum şi cele care s-ar fi putut produce.
În raport cu aceste criterii, care s-au regăsit printre cele enumerate cu titlu exemplificativ în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa de apel a apreciat că scopul pedepsei, astfel cum este prevăzut de art. 52 din cod, ar putea fi atins, sub aspectul prevenţiei, doar prin aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen., cu fixarea unui termen de încercare de 6 ani, pe durata căruia au putut fi impuse condamnatului măsurile de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) C. pen.
S-au aplicat prevederile art. 71 din acelaşi cod, în sensul că s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b).
Pentru cele ce preced, apelul promovat de partea vătămată a fost fondat sub acest aspect, a fost admis, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. şi s-a desfiinţat în parte sentinţa, în sensul celor mai sus-arătate, în vreme ce apelul declarat de inculpat a fost privit ca nefondat, prin prisma aceloraşi considerente.
Nu a fost aplicabilă în speţă vreuna dintre cauzele care au înlăturat caracterul penal al faptei, astfel cum a susţinut apelantul-inculpat în apărarea sa, prin care tinde la pronunţarea achitării. O atare soluţie ar fi fost în contradicţie flagrantă cu probatoriul aflat la dosarul cauzei, din care a rezultat vinovăţia inculpatului pentru fapta comisă la data de 05 octombrie 2007, în împrejurările descrise anterior.
Manifestarea expresă a voinţei părţii civile, în formă autentică, din care a rezultat fără echivoc faptul că aceasta nu a mai avut pretenţia ca inculpatul să o despăgubească pentru prejudiciul pe care el l-a cauzat, a condus la soluţia pronunţată de Tribunal asupra laturii civile a cauzei, sub acest aspect soluţia fiind legală şi temeinică.
În consecinţă, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familia, prin Decizia penală nr. 139/A din 20 noiembrie 2012 a admis apelul declarat de partea civilă P.G., împotriva Sentinţei penale nr. 552 din data de 02 iulie 2012, pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 3421/280/2009**.
A desfiinţat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a majorat pedeapsa aplicată inculpatului B.C.R.M. de la 2 ani închisoare la 3 ani închisoare.
A înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen. cu toate consecinţele şi, în baza art. 861 C. pen., a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei pe un termen de încercare de 6 ani.
Pe durata termenului de încercare, s-a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş;
b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.
În baza art. 71 C. pen., l-a lipsit pe inculpat de drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen.
A menţinut restul dispoziţiilor Sentinţei penale.
A respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul B.C.R.M., împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care l-a obligat la 500 RON cheltuieli judiciare către stat.
3. Împotriva Deciziei penale evocate a declarat recurs în termen legal recurentul inculpat B.C.R.M., aducând critici de nelegalitate şi netemeinicie.
În invocarea mai multor cazuri de casare pretins a fi incidente în cauză - art. 3859 pct. 12, 14, 10, 172, 18 C. proc. pen., apărătorul ales al recurentului inculpat a arătat că se impune casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi constatarea faptului că în mod greşit instanţele nu au avut în vedere apărările formulate şi dovedite cu probe şi anume starea de legitimă apărare, precum şi starea de necesitate, potrivit art. 44, art. 45 C. pen.
În acest sens se învederează aspectul că, din moment ce partea vătămată a sărit în faţa maşinii conduse de inculpat, având un comportament violent şi spărgând geamul de la parbriz, inculpatul nu a avut decât posibilitatea de a vira în şanţ. Mai mult decât atât, s-a arătat de către apărare, că instanţele nu au avut în vedere, la deliberare, întregul conţinut al declaraţiei autentice dată în faţa notarului de către partea vătămată, declaraţie valabilă şi în prezent, dar de care instanţele au ţinut seama numai în soluţionarea acţiunii civile.
Se apreciază că soluţia ce se impune era cea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 raportat la art. 10 lit. d) sau e) C. proc. pen. şi nu de condamnare.
În plan subsidiar, recurentul inculpat a înţeles să solicite reindividualizarea judiciară a pedepsei aplicate.
Examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate, prin prisma cazurilor de casare invocate, a criticilor înfăţişate, dar şi în conformitate cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:
Evaluarea prioritară a criticilor circumscrise cazului de casare reglementat în art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. determină concluzia că instanţa de prim control judiciar a omis a se pronunţa asupra unor cereri esenţiale pentru părţi (inculpat) de natură a garanta drepturile lor şi a influenţa soluţia procesului.
În speţă, motivele de apel formulate de inculpat constituie fără îndoială, cereri esenţiale, de natură să garanteze drepturile acestuia şi să influenţeze soluţia procesului şi, prin urmare, omisiunea Curţii de a se pronunţa asupra unui motiv de apel atrage casarea deciziei în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.
În concret, se observă că în criticile avansate de inculpat în apel, instanţa de prim control judiciar se impunea a răspunde pretinselor cauze de natură a înlătura caracterul penal al faptei - starea de necesitate, legitimă apărare, dar şi cu privire la scuza provocării care a fost invocată ca fiind incidentă în cauză.
Observând considerentele deciziei recurate se poate constata că instanţa de apel s-a limitat a face consideraţii de ordin general cu privire la situaţia de fapt şi încadrarea juridică a faptei, fără însă a proceda la o analiză proprie judicioasă a probelor cauzei şi mai ales, fără a răspunde criticilor inculpatului.
Singura menţiune cu privire la cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei invocate de inculpat se concretizează într-o frază în care se subliniază că o atare soluţie (de achitare) ar fi în contradicţie flagrantă cu probatoriul aflat la dosarul cauzei, din care rezultă vinovăţia inculpatului.
Pe de altă parte, nu există nicio referire la critica ce viza pretinsa scuză a provocării.
Or, o asemenea manieră de efectuare a controlului jurisdicţional de către instanţa de apel, în lipsa unei examinări propriu zise a stării de fapt, a probatoriului cauzei prin prisma criticilor cu care inculpatul o investise, este de natură a atrage incidenţa cazului de casare reglementat în art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.
În acest sens se impune observaţia că instanţa de apel nu se poate limita să preia total sau parţial motivarea instanţei de fond, ci trebuie să analizeze cauza şi să răspundă argumentat la criticile şi mijloacele de apărare invocate de părţi.
În conformitate cu jurisprudenţa CEDO, chiar dacă disp. art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană impun instanţelor să-şi motiveze deciziile, această obligaţie nu implică existenţa unor răspunsuri detaliate la orice problemă ridicată, însă se cere a fi examinate în mod real problemele esenţiale ce au fost supuse spre judecată instanţei, în considerentele hotărârii trebuind să se regăsească raţiunile care au fundamentat pronunţarea acesteia.
Or, în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel nu a evaluat punctual criticile înfăţişate, cu trimitere la probele cauzei, limitându-se aşa cum arătam în precedent, la a face aprecieri cu caracter general ori a prelua din consideraţiile judecătorului fondului.
În virtutea considerentelor ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în conformitate cu disp. art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. va admite recursul declarat de inculpatul B.C.R.M. împotriva Deciziei penale nr. 139/A din data de 20 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Va casa decizia penală atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Piteşti.
Onorariul parţial, în sumă 50 RON, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul B.C.R.M. împotriva Deciziei penale nr. 139/A din data de 20 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia penală atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, Curtea de Apel Piteşti.
Onorariul parţial, în sumă 50 RON, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1002/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1008/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
