ICCJ. Decizia nr. 1007/2013. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor (art. 279 C.p., Legea 295/2004). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1007/2013

Dosar nr. 1158/88/2010

Şedinţa publică din 21 martie 2013

Asupra recursurilor de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 70 din 18 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Tulcea, s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 a condamnat pe inculpatul M.M. la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani.

În baza art. 10 lit. c) cu referire la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul M.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004.

În temeiul art. 138 din Legea nr. 295/2004 cu referire la art. 279 alin. (1) C. pen. a condamnat pe inculpatul M.M. la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 10 lit. f) şi art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului M.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 193 C. pen.

În baza art. 264 C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsă de 5 luni închisoare.

În baza art. 321 alin. (1) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsa de 1 an închisoare.

În conformitate cu art. 33 lit. a) - 34 lit. b) C. pen. a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului în cea mai grea de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani.

A constatat că inculpatul M.M. a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 17 martie 2010 până la data de 18 februarie 2011.

În temeiul art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În temeiul art. 86¹, art. 86², art. 86³ C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei principale de 3 ani închisoare sub supraveghere pe o durată de 5 ani ce constituie termen de încercare.

A dispus suspendarea pedepsei accesorii a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii.

A obligat inculpatul ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate, la serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Tulcea; să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

A atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor revocării suspendării sub supravegherea executării pedepsei, prevăzute de art. 86⁴ C. pen. cu referire la art. 83 C. pen.

În temeiul art. 350 alin. (3) C. proc. Pen. a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului M.M., dacă nu este arestat în altă cauză.

II. În temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 a condamnat pe inculpatul X.D., la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani.

În baza art. 136 din Legea nr. 295/2004 a condamnat pe inculpatul X.D. la o pedeapsă de 1 ani închisoare.

În temeiul art. 138 din Legea nr. 295/2004 cu referire la art. 279 alin. (1) C. pen. a condamnat pe inculpatul X.D. la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

În baza art. 10 lit. f) şi art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. Pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului X.D. pentru infracţiunea prevăzută de art. 193 C. pen.

În baza art. 321 alin. (1) C. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la o pedeapsa de 1 an închisoare.

A constatat că inculpatul X.D. a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 17 martie 2010 până la data de 18 februarie 2011.

În temeiul art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

A obligat inculpatul ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere; să se prezinte la datele fixate, la serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Tulcea; să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

A atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor revocării suspendării sub supravegherea executării pedepsei, prevăzute de art. 86⁴ C. pen. cu referire la art. 83 C. pen.

În temeiul art. 350 alin. (3) C. proc. Pen. a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului X.D., dacă nu este arestat în altă cauză.

În temeiul art. 17 din Legea nr. 143/2000 a dispus confiscarea fragmentelor vegetale rămase după efectuarea analizelor, respectiv a cantităţii de 11,3 gr. şi a cantităţii de 60,8 gr. depusă la I.G.P.R. - D.C.J.S.E.O. conform dovezii din 18 martie 2010.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 18/D/2010 din 7 aprilie 2010 al D.I.I.C.O.T - Biroul Teritorial Tulcea, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor M.M. şi X.D., pentru săvârşirea de fiecare, a infracţiunilor prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, de art. 136 din Legea nr. 295/2004, de art. 138 din Legea nr. 295/2004, cu ref. la art. 279 alin. (1) C. pen., de art. 193 C. pen. şi de art. 321 alin. (1) din C. pen.

Inculpatul M.M. a fost trimis în judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 264 C. pen.

S-a reţinut prin actul de acuzare că cei doi inculpaţii au procurat şi deţinut în locuinţa ce o foloseau în comun, cantitatea de 66 gr. cannabis în scopul vânzării acesteia unor persoane interesate, au procurat, deţinut, purtat şi transportat fără drept, arme şi muniţii letale şi la data de 13 martie 2010, aflându-se în localul “T.G.” al SC P.P. SA din municipiul Tulcea şi având asupra lor câte un pistol, l-au ameninţat cu moartea pe barmanul B.C., au folosit o armă executând câte un foc şi au produs scandal public, dedându-se la acte şi gesturi reprobabile, în sensul că au ţipat, au proferat cuvinte şi expresii obscene, au distrus mobilier şi sticle de băuturi alcoolice, deranjând pe ceilalţi consumatori.

Cu privire la conduita inculpaţilor în cursul urmăririi penale, s-a arătat de către procuror că aceştia au avut o atitudine deosebit de negativă, sfidând evidenţa probatorie, iar inculpatul M.M., pentru a îngreuna şi zădărnici urmărirea penală faţă de inculpatul X.D., a declarat în mod mincinos că este singurul responsabil de procurarea, deţinerea şi folosirea armamentului şi a muniţiei în localul public, precum şi de procurarea şi deţinerea drogurilor.

S-a mai precizat faptul că inculpatul M.M. are antecedente penale şi că ambii inculpaţi au fost reţinuţi la data de 17 martie 2010, iar ulterior arestaţi preventiv în baza încheierii nr. 14 din 18 martie 2010 a Tribunalului Tulcea.

S-a constatat că în cauză:

- A fost menţinută măsura arestării preventive a celor doi inculpaţi. Deşi prin încheierea din 16 noiembrie 2010 s-a apreciat că măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu măsura mai puţin restrictivă de libertate (aceea a obligării de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea instanţei de judecată), hotărârea instanţei a fost casată prin decizia Curţii de Apel Constanţa.

- Inculpaţii au fost de acord să declare în cauză, recunoscând numai unele din învinuirile aduse lor, prin actul de acuzare (declaraţia inculpatului X.D. filele 178-179 şi 281 vol. 1 şi declaraţia inculpatului M.M., fila 181).

Au fost ascultaţi martorii: M.G. (fila 93 vol. II), G.S. (fila 94, vol. II), C.A.G. (filele 43-44 vol. II), G.M. (fila 45 vol. II), W.T. (fila 46 vol. II), C.V. (fila 47 vol. II), M.T. (fila 48 vol. II).

- Nu a putut fi audiată partea vătămată B.C., deşi a fost citată şi cu mandat de aducere, (rezultând din procesul-verbal de executare că este plecat în Belgia - fila 92) şi martorul P.L. (care este plecat în Portugalia - fila 83, 97).

- În cursul urmării penale au fost recoltate probe biologice de urină inculpatului M.M. cât şi martorei C.A.G.. Buletinele de analiză toxicologică nu au relevat însă consumul anterior al nici unei substanţe aflată sub control naţional. Inculpatul M.M. a explicat această situaţie susţinând că drogurile sunt slabe, şi astfel, conţinutul de substanţă activă din canabisul consumat, era foarte scăzut.

- În cursul urmăririi penale au fost efectuate o expertiză balistică şi dactiloscopică. Din raportul de expertiză balistică din 18 martie 2010, reiese că ambele tuburi de cartuş inscripţionate 10-94, descoperite la faţa locului mai sus-citat, au fost trase cu aceeaşi armă de foc, făcând parte din categoria de muniţii letale şi că tipul armei cu care au fost trase respectivele tuburi este letală, (pistol sau revolver) cu cal. de 9 mm. Raportul de verificare efectuat în vedere implementării în baza de date a sistemului I.B.I.S. al I.G.P.R., concluzionează că arma folosită pentru tragerea celor două cartuşe nu este cunoscută ca fiind anterior folosită pe teritoriul României. Rapoartele de expertiză dactiloscopică concluzionează că urmele papilare ridicate de pe bunurile distruse în barul “T.G.” aparţin deopotrivă ambilor inculpaţi.

- Administratorul Localului “T.G.”, martorul M.G., nu a formulat plângere prealabilă pentru infracţiunea de distrugere şi nici pretenţii civile. S-a susţinut prin actul de acuzare că partea vătămată B.C., nu s-a constitut parte civilă în cauză.

- În cauză, au fost întocmite rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică din 16 martie 2010 şi din 17 martie 2010 referitoare la fragmentele vegetale prezentate spre analiză şi raportul de expertiză balistică din 18 martie 2010 (filele 46 – 50 dosar urmărire penală).

Inculpaţii sunt prieteni, ei cunoscându-se pe teritoriul statului spaniol.

La data de 3 februarie 2010, aceştia au venit în România, locuind o perioadă de aproximativ două săptămâni în apartamentul părinţilor inculpatului M.M. din Tulcea după care au închiriat un apartament care aparţinea numitului P.N., chiria fiind plătită de inculpatul X.D.

De vineri 12 martie 2010 până duminică, 14 martie 2010, în apartamentul respectiv a locuit şi martora C.A.G. care, l-a începutul lunii martie 2010 l-a cunoscut într-un club pe inculpatul X.D., împrietenindu-se cu acesta.

În seara zilei de 12 martie 2010, venind la locuinţa inculpatului X.D., în care se afla şi inculpatul M.M., C.A.G. a văzut un pistol, armă despre care a crezut iniţial că este de jucărie.

În discuţia purtată ulterior, pentru a o convinge că este o armă de foc adevărată, inculpatul X.D. a scos la vedere trei cartuşe din buzunar, muniţie descrisă ca fiind cu glonţ.

Pentru a-i dovedi că pistolul nu este jucărie inculpatul X.D. a armat pistolul şi a percutat în „orb” spre podea, ambii inculpaţi, ce păreau a deţine împreună respectiva armă, au declarat martorei că au permise de port-armă.

În aceeaşi seară, inculpatul M.M. a plecat în oraş pentru a cumpăra ceva de băut iar la întoarcere, în jurul orelor 23⁰⁰, le-a spus lui X.D. şi martorei C.A.G., că a fost prins de poliţie cu droguri şi va trebui să meargă a doua zi, să dea probe de urină.

Într-adevăr, în seara zilei de 12 martie 2010, în jurul orelor 22⁰⁰, pe când se afla în trafic pe itinerariul din municipiul Tulcea, la volanul autoturismului, înmatriculat în Spania, de culoare albastră, inculpatul M.M. a fost interceptat şi oprit în trafic de către lucrătorii operativi din cadrul S.C.C.O. Tulcea.

Fiind interogat dacă deţine asupra sa substanţe aflate sub control naţional, sus-numitul a negat.

După plecarea de pe loc a autoturismului, pe asfaltul de sub acesta au fost găsite 2 ambalaje din plastic de culoare albastră în interiorul cărora se aflau fragmente de natură vegetală.

În raport de această situaţie, inculpatul M.M. a declarat că în ambalajele respective se afla circa 2 gr de cannabis, cumpărat în urmă cu aproximativ 5 zile, de pa raza municipiului Constanţa, de la un necunoscut, în vederea consumului propriu.

Analiza de specialitate a relevat că în cele două ambalaje se află într-adevăr 1,9 gr. cannabis.

Probele au făcut obiectul constatării tehnico-ştiinţifice prin raportul din 17 martie 210, stabilindu-se că cele 1,6 grame de fragmente vegetale reprezintă cannabis cu o concentraţie de T.H.C. de 8,24%.

În aceeaşi noapte, după revenirea inculpatului M.M. de la sediul S.C.C.O. Tulcea, acesta împreună cu inculpatul X.D. şi martora C.A.G. au hotărât să se deplaseze la o pensiune, pe raza localităţii Colina, din Judeţul Tulcea pentru a se distra, ajungând acolo, în jurul orelor 0,3 am loc unde i-au întâlnit pe W.T. şi M.T.

A doua zi, respectiv pe 13 martie 2010, inculpaţii împreună cu martorii C.A.G. şi M.T.P. au revenit în Tulcea, deplasându-se la barul “T.G.”, unde, au consumat băuturi alcoolice şi cafea, ambii inculpaţi şi M.T. erau sub influenţa alcoolului.

În jurul orelor 12, după terminarea consumaţiei, au ieşit din bar cu intenţia de a pleca acasă şi când au ajuns lângă maşină, inculpatul X.D. a constatat că îi lipseşte telefonul mobil, astfel încât s-a întors la local însoţit de inculpatul M.M. şi de M.P.

Ambii inculpaţi au început să ţipe, acuzându-l pe barmanul B.C. de sustragerea telefonului mobil.

Acest prim episod al scandalului a fost perceput de martorii C.V., G.M., P.L. şi încă o persoană numită Petre.

După acest episod, inculpaţii împreună cu martora C.A.G. s-au deplasat la locuinţa inculpatului X.D..

De aici, inculpatul M.M. a luat un pistol din spatele unei canapele, martora C.A.G. neputând preciza dacă era aceeaşi armă pe care a văzut-o la inculpatul X.D., apoi, ambii inculpaţi s-au întors la localul “T.G.” însoţiţi şi de martorul M.T., unde s-au dedat la manifestări violente, în sensul că au spart sticle cu băutură alcoolică, au proferat injurii, iar inculpatul X.D. a aruncat cu o cărămidă în bar.

Mai mult, inculpatul X.D., pentru a obţine astfel restituirea telefonului său mobil, a executat două focuri de armă, unul în perete şi altul într-un geam al localului, considerând că astfel îl va intimida pe barmanul B.C.

Profitând de neatenţia inculpaţilor, B.C. l-a sunat pe administratorul localului, respectiv pe martorul M.G. care a anunţat organele de poliţie.

La sosirea agenţilor de poliţie, barmanul B.C. nu le-a spus acestora că persoana care a tras cu arma se află încă în local şi nici nu i-a indicat pe cei doi inculpaţi care se aflau în local, fapt care dovedeşte că într-adevăr barmanul se afla în relaţii de amiciţie cu inculpatul M.M. (fapt susţinut de inculpaţi) şi ar fi dorit aplanarea conflictului.

Susţinerile din actul de acuzare - bazate pe declaraţiile părţii vătămate B.C. - conform cărora acesta „La sosirea agenţilor de poliţie, datorită faptului că inculpatul X.D. avea pistolul îndreptat spre partea vătămată B.C. lângă care se alfa pe canapea, de frică pentru a nu fi împuşcat, acesta le-a spus lucrătorilor operativi că cei doi care au făcut scandal au plecat” nu au fost reţinute ca reale, fiind infirmate de declaraţiile martorului G.S. (fila 94 dosar, vol. II), care a susţinut că partea vătămată B.C. a rămas la masă cu inculpaţii, încă 5 minute de la sosirea agenţilor de poliţie.

Mesele din local sunt puţin mai joase decât canapelele aşa încât mâinile celor aşezaţi erau la vedere. Toţi patru aveau mâinile libere.

Mai mult, martorul a declarat că l-a invitat pe barman afară, crezând că acesta nu doreşte să vorbească în prezenţa celor din local, loc unde barmanul a continuat să îi prezinte această situaţie, spunând că persoanele care au provocat scandal au plecat. Acesta nu a lăsat impresia că ar fi panicat sau stresat de cele întâmplate.

Observând, orificiul din fereastra de lângă uşa de acces în bar şi apreciind ca fiind produs de glonţ, primii poliţişti au sesizat Dispeceratul I.P.J. Tulcea, în continuare la faţa locului deplasându-se un număr de peste 10 lucrători operativi, poliţişti şi/sau jandarmi.

În cursul cercetărilor demarate, aşa cum reiese din procesul-verbal de cercetare la faţa locului, au fost găsite şi ridicate 2 tuburi cartuş, un proiectil glonţ tras) turtit, s-au făcut fotografii judiciare, s-au ridicat amprente papilare.

Prin expertiza balistică efectuată în cauză s-a stabilit că ambele tuburi de cartuş au fost trase cu aceeaşi armă de foc, făcând parte din categoria de muniţii letale şi că tipul armei cu care au fost trase, este la fel.

Arma deţinută de cei doi inculpaţi şi folosită în localul “T.G.” nu a fost găsită, inculpaţii declarând că fiind foarte speriaţi de consecinţele faptelor lor au aruncat-o în Dunăre.

La data de 14 martie 2010, martora C.A.G. însoţită de tatăl său, a permis organelor judiciare, pătrunderea în apartamentul inculpatului X.D., deoarece avea o cheie şi le-a predat acestora o pungă în care s-a dovedit că era, cantitatea de 64,1 gr. cannabis, drog de risc, conform raportului de constatare tehnico-ştiinţifică din 16 martie 2010 (filele 68-70 dosar urmărire penală şi fila 59 dosar urmărire penală).

Analizând declaraţiile inculpatului M.M. în cursul urmăririi penale, instanţa a constatat că într-adevăr acestea au fost deosebit de contradictorii.

Deşi inculpatul a beneficiat de asistenţa juridică a unui avocat şi i s-a adus la cunoştinţă faptul că are dreptul să nu facă nici o declaraţie (proces-verbal din 17 martie 2010, fila 204 dosar urmărire penală) totuşi, acesta, prin afirmaţiile făcute, a îngreunat desfăşurarea urmăririi penale, faţă de prietenul său, inculpatul X.D., declarând că acesta din urmă nu a avut şi nu a folosit nici un fel de armament şi muniţie, luându-şi totodată răspunderea faptelor comise în barul “T.G.”.

Probele administrate în cauză au demonstrat că dimpotrivă, cel care a tras cu arma din localul “T.G.” de două ori (în perete şi într-un geam) a fost inculpatul X.D. - faptă recunoscută de acesta din urmă.

Din probele administrate în cauză, nu au rezultat elemente de fapt care să conducă la concluzia certă că şi inculpatul M.M. a executat focuri de armă în acest local.

Pentru a reţine această situaţie de fapt, s-a constatat că B.C. a fost audiat în cauză în calitate de parte vătămată deşi, acesta nu a formulat plângere penală prealabilă împotriva celor doi inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare prevăzută de art. 193 C. pen.

Având în vedere faptul că inculpaţii au fost cercetaţi iniţial pentru comiterea infracţiunii de tentativă la omor calificat, au fost analizate declaraţiile părţii vătămate B.C., rezultând că nici una nu întruneşte condiţiile pentru a putea fi considerată plângere penală prealabilă deoarece nu rezultă expres cererea de tragere la răspundere penală a făptuitorilor.

Aprecierea părţii vătămate cu privire la faptul că viaţa sa a fost pusă în pericol (fila 165 din dosarul de urmărire penală) s-a considerat că nu poate echivala, din punct de vedere procedural, cu o plângere penală prealabilă.

Au fost avute în vedere prevederile art. 286 C. proc. pen., conform cărora: „Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de cercetare penală continuă cercetarea. În caz contrar, transmite actele procurorului în vederea încetării urmăririi penale”.

Ori, în speţă, nu s-a procedat în sensul prevederilor citate.

B.C., a fost audiat numai în cursul urmăririi penale şi doar în calitate de parte vătămată, iar în faţa instanţei nu a fost posibilă audierea sa pentru administrarea probei nemijlocit şi contradictoriu conform art. 289 C. proc. pen.

B.C. nefiind audiat în calitate de martor sub prestare de jurământ, instanţa nu a dat eficienţă prevederilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen. ca în cazul martorului P.L.

Pentru aceste motive, declaraţiile date de B.C., în cursul urmăririi penale, au fost analizate cu rezerve, constatându-se că unele susţineri nu se coroborează cu probele administrate în cauză.

Astfel, nu a putut fi reţinut faptul că ambii inculpaţi s-ar fi aflat în posesia unei arme şi nici faptul că inculpatul M.M. a executat la rândul său un foc de armă, deoarece nu există şi alte probe care să confirme aceste susţineri.

Din declaraţiile martorului M.T.P., date în cursul cercetării judecătoreşti, (fila 48 vol. II), dar şi în faza urmăririi penale (fila 180), coroborate cu declaraţiile celorlalţi martori audiaţi în cauză (fila 46 - martorul W.T.) şi declaraţiile inculpaţilor, a rezultat că acest martor era într-adevăr în stare avansată de ebrietate la data de 13 martie 2010, întrucât a consumat băuturi spirtoase, atât în noaptea precedentă la pensiunea din localitatea Colina, cât şi în barul “T.G.”

Acest aspect a rezultat din aproape toate probele administrate în cauză, astfel încât, instanţa a avut în vedere declaraţia acestui martor din cursul cercetării judecătoreşti, când a arătat că ceea ce a relatat la poliţie, nu reprezintă ceea ce a perceput personal, ci mai mult ceea ce a înţeles din discuţiile poliţiştilor.

Din procesul-verbal întocmit la 13 martie 2010, orele 12³⁰de către subcomisar T.A. (fila 203 dosar urmărire penală) a rezultat că inculpatul M.M. era în stare avansată de ebrietate, situaţie ce a fost consemnată şi în buletinul de examinare clinică însoţitor al prelevării probelor biologice.

S-a reţinut de asemenea - conform declaraţiilor inculpatului M.M. - că acesta, în intervalul 1⁰⁰- 13⁰⁰ din 13 martie 2010 a consumat 1.500 ml Whisky şi 5 l de vin şi din acest motiv a fost invitat să se prezinte la sediul S.C.C.O. Tulcea pentru a fi ascultat la 14 martie 2010.

Faţă de cele consemnate în procesul-verbal amintit mai sus, declaraţiile inculpaţilor şi ale martorilor, instanţa a reţinut că, în realitate, ambii inculpaţi erau la 13 martie 2010, în stare de ebrietate, situaţie ce a influenţat în mod negativ comportamentul acestora.

Faţă de considerentele expuse, s-a reţinut faptul că declaraţia martorului W.T. care a susţinut că a văzut la inculpaţi un pistol în dimineaţa zile de 13 martie 2010, dar şi în noaptea precedentă, nu se coroborează cu alte probe.

Faţă de cele constatate, s-a apreciat că cei doi inculpaţi se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc, faptă prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, întrucât au deţinut împreună cantitatea de 66 grame cannabis în scop de vânzare.

Chiar dacă inculpaţii au negat deţinerea drogurilor în scopul vânzării (inculpatul M.M. susţinând că obişnuia să fumeze ocazional câte o ţigară confecţionată), s-a reţinut vinovăţia acestora.

Pentru aceasta, a fost avută în vedere şi practica judiciară în materie, care stabileşte faptul că o persoană care deţine o cantitate cât de mică de droguri, dar nu este consumator, nu va comite infracţiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, ci infracţiunea descrisă în art. 2.

Inculpatul X.D. a negat faptul că ar fi consumator de droguri, declaraţia martorei C.A.G. care a declarat că l-a văzut odată „trăgând un fum ” necoroborându-se cu alte probe.

Cât priveşte explicaţiile inculpatului M.M. conform cărora drogul pe care îl deţinea era foarte slab şi de aceea buletinul de analiză toxicologică nu confirmă consumul de cannabis, s-a constatat că nu sunt susţinute de probe ştiinţifice.

De asemenea, inculpaţii X.D. şi M.M. s-a apreciat că se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de efectuare fără drept a operaţiunilor cu arme şi muniţii prevăzută de art. 138 din Legea nr. 295/2004 cu referire la art. 279 alin. (1) C. pen., deoarece au procurat, deţinut şi transportat fără drept, armă letală şi muniţie (două gloanţe) şi de ultraj contra bunelor moravuri, faptă prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. deoarece la data de 13 martie 2010, aflându-se în localul “T.G.” din municipiul Tulcea, s-au dedat la acte reprobabile, au ţipat, au proferat injurii, au spart sticle cu băuturi, provocând scandal public.

În aceste împrejurări, inculpatul X.D. a executat două focuri de armă, unul în perete şi altul în geam cu arma letală cu calibru de 9 mm, folosind muniţie letală.

Fapta acestuia s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004.

Situaţia a rezultat din declaraţiile celor doi inculpaţi, coroborată cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi cu raportul de expertiză balistică.

Întrucât elementele de fapt rezultate din probele administrate în cauză nu au dovedit fără dubiu faptul că şi inculpatul M.M. a executat un foc cu arma letală, s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004, în conformitate cu prevederile art. 10 lit. c) C. proc. pen., fapta fiind comisă de o altă persoană.

Pentru considerentele privind lipsa plângerii prealabile a părţii vătămate B.C., invocate anterior, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva celor doi inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare, prevăzută de art. 193 C. pen.

Conform art. 264 C. pen. constituie infracţiunea de favorizarea infractorului , „ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii”.

În literatura de specialitate a fost subliniat faptul că ajutorul trebuie dat pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei.

Această cerinţă a legii se referă la latura obiectivă a infracţiunii deoarece ea indică destinaţia obiectivă a actului de favorizare şi nu finalitatea subiectivă a acestui act.

Prin urmare, infracţiunea are o existenţă autonomă, putând fi reţinută şi atunci când cel favorizat nu a fost trimis în judecată.

În practica judiciară s-a considerat că sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracţiuni atunci când un deţinut sesizează organele de urmărire penală, afirmând că este autorul unei infracţiuni pe care în realitate nu a comis-o, pentru a zădărnici urmărirea penală împotriva adevăratului vinovat.

Examinând declaraţiile inculpatului M.M. prin care acesta - fără vreo înţelegere prealabilă cu inculpatul X.D. - a susţinut în mod mincinos, că prietenul său X.D. nu a avut şi nu a folosit nici un fel de armament sau muniţie, s-a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 264 C. pen., inculpatul acţionând cu intenţia directă de a zădărnici urmărirea penală a inculpatului X.D.

La individualizarea pedepselor s-au avut în vedere, conform art. 72 C. pen., modul concret şi împrejurările comiterii faptelor, precum şi urmările acestora, constatându-se totodată, că inculpaţii sunt tineri şi fără antecedente penale, contrar susţinerii din actul de acuzare.

Această situaţie rezultă din analiza cazierelor judiciare (filele 261 şi 262), amenda administrativă aplicată inculpatului M.M. pentru infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen. neputând fi inclusă, în opinia instanţei, în sfera ilicitului penal.

S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen., privind contopirea pedepselor.

S-a aplicat inculpaţilor potrivit art. 71 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.

Având în vedere circumstanţele personale ale inculpaţilor, care sunt tineri, la prima confruntare cu legea penală, s-a apreciat că aceştia au perspective ridicate de reintegrare în societate.

Inculpaţii au fost cercetaţi în stare de arest preventiv, durata prevenţiei lor fiind considerabilă.

Aceste aspecte au condus la aprecierea faptului că întregul proces penal şi pronunţarea condamnării constituie un avertisment real pentru inculpaţi şi aceştia se vor putea îndrepta şi fără să execute pedepsele rezultante în regim de detenţiei.

Pentru considerentele expuse, faţă de prevederile art. 86¹, art. 86² art. 86³ C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor stabilite faţă de ce doi inculpaţi, pe o durată de 5 ani ce constituie termen de încercare.

S-a atras atenţia inculpaţilor că, dacă în cursul termenului de încercare vor săvârşi din nou o infracţiune, se va dispune revocarea suspendării sub supraveghere executării pedepselor aplicate prin prezenta hotărâre şi executarea acestora alăturat pedepselor ce se vor aplica pentru noua infracţiune.

Revocarea suspendării sub supraveghere a executări pedepsei se va dispune şi în cazul nerespectării măsurilor de supraveghere stabilite de lege.

Inculpaţii au fost obligaţi, ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate, la serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Tulcea; să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

Faţă de prevederile art. 350 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului X.D., dacă nu este arestat în altă cauză.

În conformitate cu art. 17 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea fragmentelor vegetale rămase după efectuarea analizelor, respectiv a cantităţii de 11,3 gr. şi a cantităţii de 60,8 gr. depusă la I.G.P.R. - D.C.J.S.E.O. conform dovezii din 18 martie 2010.

Împotriva susmenţionatei sentinţe au formulat apel D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Tulcea, inculpaţii X.D. şi M.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub următoarele aspecte:

În apelul formulat de D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Tulcea se arată:

Instanţa de fond a realizat o greşită individualizare a pedepselor aplicate celor doi inculpaţi atât sub aspectul cuantumului cât şi al modalităţii de executare.

Se susţine că nu s-au avut în vedere în mod corespunzător circumstanţele personale ale inculpaţilor, care au antecedente penale, inculpatul M. în ţară, iar ambii inculpaţi şi în străinătate, ecoul social deosebit al faptelor comise, atitudinea adoptată de inculpaţi după comiterea faptelor, au fugit, au făcut pregătiri pentru a pleca din ţară, au dat declaraţii mincinoase în faţa organelor de urmărire penală, nu au loc de muncă şi nici un venit urmăribil, existând astfel posibilitatea ca inculpaţii să comită noi infracţiuni, cu atât mai mult cu cât inculpaţii s-au folosit de o armă.

Pentru inculpatul X.D. se relevă că, în mod greşit instanţa de fond a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei având în vedere că acesta este cetăţean albanez, extracomunitar, astfel încât se intră în contradicţie cu dispoziţiile legale care reglementează regimul intrării şi şederii străinilor în România.

În mod greşit instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului M.M. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 136 din Legea nr. 295/2004, stabilindu-se eronat că fapta nu a fost săvârşită de către acesta.

Se susţine că, la dosarul cauzei ar exista probe că inculpatul a tras cu pistolul în bar, stare de fapt care rezultă chiar din propriile declaraţi coroborate cu declaraţiile părţii vătămate B.C. şi ale unora dintre martorii audiaţi în cauză.

Se reliefează că soluţia de achitare este în contradicţie cu condamnarea aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea prev. de art. 138 din Legea nr. 295/2004 în ref. la art. 279 alin. (1) C. pen., deoarece, pe de o parte se relevă coposesia ambilor inculpaţi asupra armei, existând încă indicii neexploatate suficient că, în cauză ar fi vorba de 2 arme.

Nu s-a probat că, în local ar fi avut loc un transfer al armei de la un inculpat la altul.

În mod greşit instanţa de fond a dispus încetarea procesului penal faţă de ambii inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 193 C. pen., apreciind în mod eronat că lipseşte plângerea prealabilă.

În acest sens, se arată că, după ce i s-a adus la cunoştinţă schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tentativă de omor în cea de ameninţare, partea vătămată şi-a însuşit în mod expres această calitate arătând doar că nu se constituie parte civilă însă îşi menţine plângerea şi declaraţiile anterioare.

Se face trimitere la practica şi literatura de specialitate, potrivit cu care schimbarea încadrării juridice, operată din oficiu nu impune o nouă plângere, plângerea iniţială fiind convertită automat şi din oficiu în plângere prealabilă, atâta vreme cât victima infracţiunii îşi manifestă în mod expres voinţa de a se judeca cu autorul infracţiunii.

În apelul formulat de inculpatul M.M. se arată următoarele:

În mod greşit instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, impunându-se schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, întrucât nu s-a probat că, inculpatul ar fi vândut, distribuit sau efectuat operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc.

Se susţine că, din materialul probator administrat rezultă că inculpatul a deţinut droguri de risc pentru consum propriu.

În mod greşit instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 138 din Legea nr. 295/2004, întrucât din materialul probator nu rezultă că acesta ar fi deţinut, confecţionat sau ar fi purtat arme.

Se face trimitere la declaraţia inculpatului X.D. şi la declaraţiile martorilor C.V., P.L. şi G.M.

Se reliefează că, martorul C.V. a susţinut că întâlnindu-se cu barmanul B.C. la sediul poliţiei, acesta i-a spus atât lui cât şi poliţiştilor că albanezul a tras cu pistolul în bar iar martorul P.L. a susţinut în declaraţia sa că, ar fi auzit că albanezul s-ar fi întors şi ar fi tras cu pistolul în bar, martorul relatând că şi barmanul i-ar fi spus acelaşi lucru.

Se face trimitere şi la declaraţia agentului de poliţie G.S.I., potrivit cu care barmanul i-ar fi spus că dintre cei trei reîntorşi la prânz, unul a scos un pistol şi a tras de două ori, identificându-l pe cel care a tras ca fiind cel mai înalt.

În mod greşit instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prev. de art. 321 alin. (1) C. pen., întrucât această infracţiune nu a existat în elementele sale constitutive.

Se susţine că, prin conduita inculpatului, în bar nu s-ar fi provocat scandal public şi nici o tulburare a liniştii publice având loc doar o discuţie contradictorie cu privire la pierderea unui telefon, purtată între inculpatul X.D. şi B.C.

S-a arătat că, deşi această discuţie a fost percepută, la un moment dat, de persoane care jucau rummy într-un separeu, acest fapt nu poate conduce la concluzia unui scandal public, cu atât mai mult cu cât, cele trei persoane, în declaraţiile lor, au arătat că s-a făcut linişte şi după aprox. 30 de minute au plecat rămânând barmanul singur.

Se solicită a se avea în vedere că, la momentul uzului de armă, în bar nu era nimeni.

Se reliefează că, inculpatul nu a avut nici o implicare în discuţia dintre X.D. şi B.C. şi nici în executarea celor două focuri de armă, sens în care se face trimitere la declaraţiile martorilor menţionaţi.

În mod greşit instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 264 C. pen., întrucât intenţia sa nu a fost de a-l favoriza pe celălalt inculpat, acesta fiind foarte dezorientat şi influenţat de alte persoane, inclusiv de cei care i-au acordat asistenţă juridică şi ar fi luat asupra sa fapte pe care nu le-a săvârşit.

Instanţa de fond a realizat o individualizare greşită a pedepsei atât sub aspectul cuantumului cât şi al modalităţii de executare, pin nereţinerea circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 C. pen.

Ca modalitate de executare se apreciază că sunt întrunite condiţiile impuse de art. 81 C. pen.

În apelul formulat, inculpatul Y.D. a arătat:

În mod greşit instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de risc întrucât la dosarul cauzei nu există probe în cest sens.

Se face trimitere la declaraţia martorei C.A., care afirmă doar faptul că i-ar fi văzut pe cei doi inculpaţi fumând ceva, fără însă a putea preciza ce ţigări erau, declaraţie ce a fost menţinută şi în faţa instanţei de fond.

În ceea ce priveşte infracţiunea de folosire fără drept a unei arme, se relevă că, întra-adevăr a folosit arma dar nu pentru a-l ameninţa pe numitul B.C.

Se arată că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că tot incidentul s-a declanşat de la simplul fapt că şi-a uitat telefonul în bar iar barmanul a avut un comportament necorespunzător faţă de inculpat.

Se susţine că, uzul de armă s–a făcut pe fondul, consumului exagerat de băuturi alcoolice şi a supărării determinată de pierderea telefonului.

Prin Decizia penală nr. 38/P din 21 martie 2013 Curtea de Apel Constanţa în baza art. 379 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondate apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Constanţa - Biroul Teritorial Tulcea şi de apelanţii inculpaţi M.M. şi X.D. împotriva sentinţei penale nr. 70 din 18 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Tulcea în Dosar nr. 1158/88/2010.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat apelanţii inculpaţi M.M. şi X.D. la plata a câte 800 lei fiecare reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Constanţa - Biroul Teritorial Tulcea au rămas în sarcina statului.

În baza art. 189 C. proc. pen., onorariul parţial avocat oficiu, în sumă de câte 50 lei, s-a stabilit a fi avansat din fondurile MJ.

Onorariul traducător pentru termenele din 01 martie 2012 şi 28 iunie 2011 în cuantum de 900 lei s-a avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de prim control judiciar a constatat că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă corespunde realităţii.

De asemenea, din probe a rezultat că nu se poate reţine că inculpatul M.M. a săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004, declaraţia părţii vătămate B.C. fiind contradictorie şi necoroborându-se cu alte probe, astfel încât s-a dat prevalenţă declaraţiilor inculpaţilor M.M. şi X.D., dubiul profitând inculpaţilor.

Instanţa de apel a considerat că organele de urmărire penală nu i-au adus la cunoştinţă părţii vătămate faptul că poate formula plângere prealabilă şi nici dacă intenţionează să formuleze o astfel de plângere împotriva inculpatului, ci doar faptul că în calitate de parte vătămată ar putea să se constituie parte civilă, astfel încât în mod corect s-a dispus încetarea procesului penal, pentru ambii inculpaţi, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 193 C. pen.

Corectă a fost apreciată soluţia de condamnare a inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, atâta timp cât cantitatea găsită asupra inculpaţilor era destul de mare pentru a fi destinată uzului propriu, iar asupra inculpatului M.M. s-a găsit o cantitate deja porţionată, ceea ce nu s-ar fi justificat dacă ar fi fost destinată consumului propriu, coroborat şi cu faptul că în urma analizelor efectuate nu s-a probat că acesta ar fi consumat drogurile.

Participarea inculpatului M.M. la incidentul din bar a fost apreciată ca fiind probată cu declaraţiile martorilor M.T.P., W.T., C.V., G.M., P.L., cu raportul de expertiză dactiloscopică, astfel încât, în mod corect, în opinia instanţei, s-a dispus condamnarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 138 din Legea nr. 295/2004 cu referire la art. 279 alin. (1) C. pen.

Faptul că inculpatul M.M. a susţinut, în mod mincinos, că prietenul său X.D. nu a avut şi nu a folosit nici un fel de armament sau muniţie, nu a fost considerat relevant, motiv pentru care s-a apreciat în mod corect şi comiterea infracţiunii prevăzută de art. 264 C. pen.

La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere dispoziţiile art. 72 C. pen., iar în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei s-a apreciat că scopul acesteia poate fi atins fără executare în regim privativ de libertate.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Constanţa şi inculpaţii M.M. şi X.D..

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Constanţa a criticat hotărârea instanţei de apel pentru greşita achitare a inculpatului M.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004 (caz de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.), pentru greşita încetare a procesului penal faţă de inculpaţi în privinţa faptei de ameninţare (caz de casare prev. de art. 385⁹ pct. 16 C. proc. pen.), pentru greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpaţilor M.M. şi X.D. şi greşita aplicare a dispoziţiilor relative la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei (art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen.), omisiunea de a deduce durata detenţiei preventive din pedeapsa rezultantă (caz de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17¹-17² C. proc. pen.), greşita aplicare a legii cu privire la confiscarea specială (caz de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17¹- 17² C. proc. pen.), solicitând:

- condamnarea inculpatului M.M. şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004;

- condamnarea inculpa ţilor M.M. şi X.D. şi pentru săvârşirea infracţiunii de ameninţare, prevăzută de art. 193 C. pen.;

- majorarea pedepselor stabilite de prima instan ţă pentru infracţiunile reţinute inculpaţilor M.M. şi X.D.;

- aplicarea fa ţă de ambii inculpaţi a câte unui spor de pedeapsă, calculat potrivit art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen.;

- înlăturarea prevederilor art. 86¹ C. pen. pentru ambii inculpaţi;

- executarea în regim privativ de libertate a pedepselor rezultante aplicate inculpaţilor M.M. şi X.D.;

- deducerea, din durata pedepselor rezultante a perioadei c ât inculpaţii au fost reţinuţi şi arestaţi preventiv în cauză, conform art. 88 C. pen.;

- înlăturarea dispoziţiei privind confiscarea specială a 11,3 grame de fragmente vegetale care nu conţin substanţe stupefiante ori psihotrope;

- confiscarea special ă a celor două tuburi de cartuş şi a glonţului, bunuri deţinute şi folosite de inculpaţi şi ridicate de la faţa locului.

În susţinerea orală a recursului, reprezentantul Parchetului a renunţat la o parte din motivele de recurs ce vizează omisiunea deducerii duratei detenţiei preventive din pedepsele rezultante aplicate şi la greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte confiscarea.

Inculpaţii recurenţi M.M. şi X.D., nu au depus la dosar motive de recurs şi nici nu s-au prezentat pentru susţinerea recursurilor, apărătorii din oficiu ai acestora, solicitând pentru inculpatul M.M. schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în art. 4 din aceeaşi lege (caz de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen.), achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 138 din Legea nr. 295/2004 şi art. 321 alin. (1) C. pen., art. 264 C. pen., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., reţinerea circumstanţelor atenuante şi aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen.

Aceleaşi susţineri, privind achitarea inculpatului X.D. pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa, le-a avut şi apărătorul din oficiu al acestuia.

Concluziile reprezentantului Parchetului, ale apărătorilor din oficiu ai inculpaţilor au fost consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând hotărârea recurată, prin prisma motivelor invocate şi din oficiu conform art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., o consideră legală şi temeinică, iar recursurile declarate în cauză nefondate, pentru următoarele considerente:

1. Cu privire la recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Constanţa:

a) Un prim motiv de critică al Parchetului se referă la greşita achitare a inculpatului M.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat a rezultat că în mod corect instanţa de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul ei, în baza propriului examen, în mod judicios şi motivat, a stabilit vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 138 din Legea nr. 295/2004, cu referire la art. 279 alin. (1) C. pen., art. 264 C. pen. şi art. 321 C. pen., precum şi achitarea inculpatului M.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004.

Înalta Curte consideră că, prima instanţă de control judiciar a dat eficienţă dispoziţiilor art. 63 alinl.2 C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, constatând că există dubii cu privire la săvârşirea de către inculpatul M.M. a infracţiunii prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004.

Parchetul a învederat faptul că nu au fost avute în vedere declaraţiile martorei C.A.G., care se coroborează cu cele ale părţii vătămate B.C. precum şi ale martorului M.T.P.

În opinia Înaltei Curţi, în mod corect, instanţa nu a dat eficienţă declaraţiei martorei C.A.G., atâta timp cât aceasta nu a fost prezentă atunci când s-a desfăşurat conflictul, percepând faptele doar din declaraţiile inculpaţilor.

În mod corect depoziţiile martorului M. au fost apreciate cu rezerve, având în vedere starea avansată de ebrietate de la momentul scandalului, care putea să-i influenţeze percepţia asupra evenimentelor.

De asemenea, contradicţiile existente în declaraţiile părţii vătămate au fost sesizate de către instanţa de apel şi în lipsa altor mijloace de probă, care să elucideze aceste contradicţii, instanţa, în mod corect a reţinut din declaraţia acesteia numai aspecte care se coroborează cu celelalte mijloace de probă, înlăturând justificat susţinerile că au fost 2 arme, că ar fi fost ameninţat după venirea celor doi lucrători de poliţie, precum şi faptul că ar fi tras cu arma şi M.M.

De altfel, inculpatul M.M., cu excepţia unei singure declaraţii (de la propunerea de luare a măsurii arestării preventive) a arătat că nu a tras cu arma, inconsecvenţa sa în declaraţii este irelevantă, atâta timp cât, conform art. 66 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu e obligat să-şi dovedească vinovăţia, iar potrivit art. 69 C. proc. pen. „declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză”.

Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau sunt incomplete, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C. proc. pen., se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu îşi întemeieze hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).

Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

Chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie” şi deci inculpatul trebuie achitat.

Astfel, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, s-a dispus achitarea inculpatului M.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 136 din Legea nr. 295/2004.

b) O altă critică formulată de Parchet, vizează greşita încetare a procesului penal faţă de inculpaţi în privinţa faptei de ameninţare prevăzută de art. 193 C. pen.

O caracteristică a procesului penal o constituie dreptul la un proces echitabil, fapt de natură să elimine arbitrariul şi să asigure supremaţia legii. Principiul legalităţii procesului penal impune ca autorităţile judiciare să respecte drepturile procesuale ale părţilor şi să asigure exercitarea lor în condiţii de legalitate în scopul aflării adevărului.

În unele situaţii prevăzute de lege, declanşarea procesului penal a fost lăsată de legiuitor la iniţiativa persoanei vătămate, precizându-se că punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea acesteia, ceea ce reprezintă o excepţie de la principiul aplicabilităţii procesului penal.

În această situaţie plângerea prealabilă este privită ca o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate şi anume în primul rând ca o încunoştinţare a organelor judiciare şi în al doilea rând ca o expresie de voinţă ca infracţiunea să fie urmărită.

Plângerea penală este o cauză de pedepsibilitate întrucât aplicarea sancţiunii prevăzută de legea penală este condiţionată de existenţa acesteia. Lipsa sau neintroducerea acesteia cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege conduce la înlăturarea răspunderii penale.

Astfel, pentru a se putea stabili cu certitudine care este voinţa părţii vătămate cu privire la punerea în mişcare a acţiunii penale, în cazul infracţiunii pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, legiuitorul a prevăzut anumite obligaţii ale organelor judiciare. Printre aceste obligaţii, relevante în cauză sunt prevăzute de art. 76 C. proc. pen. şi de art. 286 C. proc. pen.

Potrivit primului text, înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere că poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală, că se poate constitui parte civilă. Potrivit art. 286 C. proc. pen., care instituie o regulă de principiu, aplicabilă nu numai în cazul schimbării încadrării juridice dată faptei, dacă într-o cauză, în care s-au făcut acte de cercetare penală, se consideră, ulterior, că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de cercetare penală continuă cercetarea. Din cele două texte rezultă că organele de cercetare penală au obligaţia de a stabili cu certitudine care este voinţa părţii vătămate cu privire la punerea în mişcare a acţiunii penale.

În speţă, potrivit declaraţiilor părţii vătămate, din cursul urmăririi penale, fil.166 vol. 1, această precizează că i s-a adus la cunoştinţă că s-a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de tentativă la infracţiunea de omor în infracţiunea de ameninţare şi că în calitate de parte vătămată la această infracţiune se poate constitui parte civilă, aceasta arătând că nu are pretenţii de despăgubiri de la inculpat.

Este de observat astfel, că organul de urmărire penală nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 286 alin. (1) C. proc. pen., neaducându-i la cunoştinţă părţii vătămate că a primit o nouă încadrare juridică, că poate formula plângere prealabilă, ci i s-a învederat doar faptul că, în calitate de parte vătămată, ar putea să se constituie parte civilă.

În concluzie, nu se poate considera că partea vătămată, în mod explicit, fără echivoc a formulat o plângere pentru fapta de ameninţare, acest aspect neputând fi verificat de către instanţe, în mod nemijlocit, ca urmare a lipsei părţii vătămate de la judecată.

Partea vătămată nu avea ce plângere să menţină, atâta timp cât nu exista o plângere cu privire la infracţiunea de ameninţare. Nu se pot extrage elementele esenţiale de conţinut ale unei plângeri prealabile din cuprinsul declaraţiilor date pe parcursul procesului penal, atâta timp cât dispoziţiile art. 286 alin. (1) C. proc. pen. sunt clare şi neechivoce.

Astfel, în mod corect s-a dispus încetarea procesului penal pentru ambii inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 193 C. pen., ca urmare a lipsei plângerii prealabile, critica Parchetului în acest sens, fiind neîntemeiată.

c) Cu privire la critica Parchetului întemeiată pe cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen., în sensul aplicării greşite a unor pedepse echivalente cu minimul special, cât şi a dispoziţiilor relative la suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor, Înalta Curte o consideră nefondată.

La individualizarea pedepselor au fost judicios apreciate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., ţinându-se cont de împrejurările concrete ale săvârşirii faptei (cantitatea redusă de cannabis care nu a fost pusă în circulaţie efectiv, deşi era destinată traficului, scandalul a fost provocat pe fondul unei stări avansate de ebrietate şi a unor nemulţumiri referitoare la pierderea unui telefon mobil, de circumstanţele personale favorabile ale inculpaţilor (nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, provin din familii organizate, au desfăşurat activităţi lucrative necesare întreţinerii sale şi familiei) motiv pentru care nu se impune majorarea cuantumului pedepselor.

Rolul prioritar al pedepsei este acţiunea de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, nu acela al represiunii, şi numai dacă obiectiv, atingerea adusă valorilor sociale ocrotite de norma penală ar putea să se repete trebuie utilizată constrângerea.

Necesitatea aplicării unei pedepse şi evaluarea cuantumului acesteia trebuie sa se înfăptuiască sub semnul fermităţii care, în acest domeniu, nu însemnă aplicarea unei pedepse severe ori executarea acesteia în regim privativ de libertate, ci a unui tratament penal corespunzător, adecvat pericolului social al faptei şi persoanei făptuitorului, apt să-şi realizeze cu maximă eficienţă finalitatea educativ-preventivă.

Din economia textului art. 52 alin. (1) C. pen., în care se arată că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, rezultă că funcţia constrângerii nu este o funcţie a pedepselor, deoarece examenul realist al conţinutului pedepsei nu justifică încadrarea constrângerii printre funcţiile pedepsei, măsura de constrângere, în sensul acestui text, indică esenţa pedepsei, însuşirile sale, iar nu unul din mijloacele prin care se realizează scopul ei, întrucât constrângerea, ca esenţă a pedepsei este însăşi pedeapsa.

Primul scop al oricărei pedepse este prevenţia specială, adică pedeapsa trebuie să-l împiedice pe condamnat să săvârşească din nou o infracţiune. La realizarea acestui scop pedeapsa contribuie prin mijlocirea ambelor sale funcţii: reeducarea şi intimidarea.

Intimidarea îşi produce efectele imediat, cât există şi durează teama de pedeapsă, în timp ce reeducarea îşi produce rezultatul în timp, după ce făptuitorul a fost supus unui anumit tratament, efectul preventiv fiind rezultatul unor modificări intervenite în conştiinţa subiectului şi are un caracter relativ statornic, durabil.

Funcţia de reeducare se realizează încă din momentul condamnării, moment în care făptuitorul luând cunoştinţă de constrângerea la care va fi supus ca o consecinţă a infracţiunii, înţelege semnificaţia exigenţelor sociale si necesitatea de a respecta normele de conduită în societate, de a avea o comportare onestă şi disciplinată.

Această funcţie de reeducare se exercită îndeosebi pe parcursul executării pedepselor, precum şi în cazul suspendării condiţionate sub supraveghere a executării acesteia, are în esenţă acelaşi rol şi aceeaşi funcţie, deoarece persoana căreia i-a fost aplicată se află în situaţia în care conştientizează natura şi rolul acestor sancţiuni menite să-i influenţeze pozitiv conştiinţa, caracterul şi deprinderile, să-l determine a respecta din convingere exigenţele vieţii în societate, fără a intra în conflict cu ceilalţi oameni sau cu societatea însăşi.

Cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, Înalta Curte apreciază că scopul pedepsei poate fi atins prin executarea pedepsei sub supraveghere, inculpaţii fiind la prima confruntare cu rigorile legii penale, provin din familii organizate, sunt persoane cu un potenţial ridicat de reconsiderare a poziţiei lor, putând să se schimbe în cursul adaptării normelor de convieţuire socială.

Pedepsele de câte 3 ani închisoare, atât prin cuantum cât şi prin modalitatea de executare aleasă, sunt juste, de natură să fundamenteze proporţionalitatea între scopul reeducării inculpaţilor şi aşteptările societăţii faţă de actul de justiţie realizat sub aspectul ordinii de drept încălcate.

II. Cu privire la recursurile declarate de inculpaţii M.M. şi X.D., Înalta Curte le consideră nefondate.

1. Critica recurentului inculpat M.M., întemeiată pe cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 17 C. proc. pen., în sensul schimbării încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în art. 4 din aceeaşi lege, Înalta Curte o consideră nefondată.

Încadrarea juridică este o chestiune de drept şi, prin urmare, supusă controlului instanţei de recurs.

Prin aceasta nu se aduce atingere fondului, întrucât chestiunea de fond rezidă în constatarea existenţei sau inexistenţei faptei inculpatului, precum şi a tuturor împrejurărilor de fapt.

Aprecierea dacă această faptă constituie infracţiune şi ce anume infracţiune este o chestiune de drept.

Dacă instanţa de fond a încadrat fapta constatată într-o formă juridică, alta decât cea corectă, înseamnă că a dat faptei o încadrare juridică greşită.

Principiul investirii in rem leagă instanţa de orice grad numai în privinţa faptei sau faptelor nu şi în privinţa încadrării juridice.

În doctrina judiciară este statuat faptul că poate fi incident acest caz de casare atunci când soluţia de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni este corectă, dar încadrarea juridică a faptei să fie greşită, caz în care se impune casarea hotărârii atacate pentru aplicarea corespunzătoare a prevederilor legii penale.

Solicitarea inculpatului de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în art. 4 din aceeaşi lege este nefondată.

În mod corect s-a apreciat că o cantitate de 64,1 gr cannabis, nu poate fi destinată consumului propriu, prin faptul că, pe de o parte este vorba de o cantitate mare, iar pe de altă parte, asupra inculpatului M.M. s-a găsit deja o cantitate porţionată (acest lucru nu era necesar dacă aceasta era destinată numai consumului propriu), coroborat şi cu rezultatele analizelor efectuate din ale căror concluzii a rezultat că inculpaţii nu au cu consumat droguri, astfel încât acele droguri erau deţinute în vederea vânzării şi nu consumului.

Susţinerile inculpatului cu privire la acest aspect sunt nefondate.

b) O altă solicitare, formulată de cei doi inculpaţi vizează achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracţiunile reţinute în sarcina lor, în sensul că s-a comis o gravă eroare de fapt (caz de casare prev. de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen.), deşi temeiul achitării (neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii) vizează cazul de casare prev.de art. 385⁹ pct. 12 C. proc. pen.

Potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. hot ărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. Astfel cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul Legii nr. 8 din 9 februarie 2009, incidenţa dispoziţiilor art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat soluţia adoptată. Aşadar, prin eroare de fapt se înţelege o greşită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Pornind de la aceste explica ţii din considerentele Deciziei în interesul Legii nr. 8 din 9 februarie 2009, dezvoltate anterior şi de doctrină, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu există contradicţie evidentă între cele reţinute prin hotărârea recurată şi conţinutul probelor administrate, starea de fapt reţinută nefiind consecinţa unei denaturări evidente a probelor, ci rezultatul unei analize coroborate a acestora.

După acest incident, inculpaţii au plecat din bar însă au revenit, ocazie cu care s-au purtat discuţii contradictorii, şi s-au tras două focuri cu arma de inculpatul X.D., s-au proferat ameninţări şi aceasta în prezenţa barmanului şi a martorului M.

Prin comportamentul celor doi inculpaţi s-a perturbat activitatea în interiorul localului, s-au alertat persoanele prezente în local care şi-au exprimat indignarea faţă de ţipetele şi urletele din local şi chiar au solicitat îndepărtarea acelor persoane din bar.

S-a depăşit stadiul unei simple discuţii pe un ton mai ridicat, provocându-se scandal public, astfel încât criticile formulate în acest sens sunt neîntemeiate.

În mod corect s-a reţinut comiterea de către inculpatul M.M. a infracţiunii prev. de art. 264 C. pen. întrucât, prin declaraţiile sale, inculpatul M.M. a susţinut în mod mincinos, că prietenul său X.D. nu a avut şi nu a folosit nici un fel de armament sau muniţie.

Nu se poate reţine apărarea inculpatului potrivit cu care ar fi fost dezorientat, nefiind explicitată în nici un fel această dezorientare, în condiţiile în care ceea ce trebuia să facă acesta era doar de a relata evenimentele pe care le-a perceput direct, nefiind posibil, decât cu o intenţie vădită de a-l disculpa pe prietenul său, de a susţine că ai comis o faptă despre care şti foarte bine că nu ai comis-o.

Nici împrejurarea că inculpatul M.M. ar fi fost influenţat de alte persoane nu înlătură intenţia directă a acestuia de a comite această infracţiune, mai mult, este evident că, în această situaţie i s-a cerut să îl ajute pe prietenul său, cerere ce a fost acceptată.

În consecinţă şi această critică apare ca fiind neîntemeiată, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii sub aspectul laturii obiective şi subiective.

Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, reţinută în sarcina ambelor inculpaţi, pentru care se solicită achitarea, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a dispus condamnarea inculpaţilor.

În seara zilei de 12 martie 2010, în jurul orelor 22⁰⁰, pe când se afla în trafic pe itinerariul din municipiul Tulcea, la volanul autoturismului, înmatriculat în Spania, de culoare albastră, inculpatul M.M. a fost interceptat şi oprit în trafic de către lucrătorii operativi din cadrul S.C.C.O. Tulcea.

Fiind interogat dacă deţine asupra sa substanţe aflate sub control naţional, sus-numitul a negat.

După plecarea de pe loc a autoturismului, pe asfaltul de sub acesta au fost găsite 2 ambalaje din plastic de culoare albastră în interiorul cărora se aflau fragmente de natură vegetală.

În raport de această situaţie, inculpatul M.M. a declarat că în ambalajele respective se afla circa 2 gr de cannabis cumpărat în urmă cu aproximativ 5 zile, de pe raza municipiului Constanţa, de la un necunoscut, în vederea consumului propriu.

Analiza de specialitate a relevat că în cele două ambalaje se află într-adevăr 1,9 gr. cannabis.

Având în vedere că drogurile au fost găsite în locuinţa comună a inculpaţilor, cantitatea descoperită, respectiv 64,1 gr. cannabis, ce nu poate fi apreciată ca fiind destinată uzului propriu, fiind mult prea mare, faptul că asupra inculpatului M.M. s-a găsit o cantitate deja proporţionată, ceea ce nu era necesar dacă ar fi fost destinată consumului propriu, coroborată cu faptul că, în urma analizelor efectuate nu s-a probat că acesta ar fi consumat astfel de droguri, rezultă că, această cantitate, era deţinută în vederea vânzării.

Faţă de aspectele reliefate, sunt neîntemeiate, atât critica inculpatul X.D. potrivit căreia nu ar avea nici o legătură cu drogurile descoperite, cât şi critica inculpatului M.M. potrivit cu care drogurile erau deţinute în vederea consumului propriu.

Este relevant faptul că cei doi inculpaţi erau foarte buni prieteni iar locuinţa era închiriată de inculpatul X.D. care plătea chiria.

Netemeinică este critica inculpatului M.M. privind greşita condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 138 din Legea nr. 295/2004 cu referire la art. 279 alin. (1) C. pen., din materialul probator rezultând comiterea acestei fapte.

La data de 3 februarie 2010, inculpaţii au venit în România, locuind o perioadă de aproximativ două săptămâni în apartamentul părinţilor inculpatului M.M. din Tulcea, după care au închiriat un apartament, ce aparţinea numitului P.N., chiria fiind plătită de inculpatul X.D.

Potrivit declaraţiei olografe dată de inculpatul M.M. în cursul urmăririi penale, acesta a primit un pistol de la numitul O.I., pentru ca ulterior acelaşi inculpat să declare că pistolul a fost adus odată cu drogurile pentru inculpatul X.D.

Cei doi inculpaţi locuiau împreună şi ambii aveau cunoştinţă de existenţa armei, deci o deţineau împreună, putând în orice moment să dispună de aceasta.

Totodată, potrivit declaraţiei martorului M.T.P., la un moment dat, în timp ce se afla în localul părţii vătămate, inculpatul M.M. a avut arma asupra sa, fără însă a trage cu aceasta, aspect ce se impune a fi reţinut întrucât, chiar potrivit declaraţiei inculpatului M.M., după ce inculpatul X.D. a tras cu arma în bar, aceasta a fost luată de inculpatul M.M., ulterior fiind aruncată de acesta în Dunăre.

Celelalte declaraţii ale părţii vătămate şi ale martorilor C. şi W.T. în care se susţine portul armei de către inculpatul M.M., inclusiv celelalte susţineri referitoare la acest aspect din declaraţiile inculpatului X.D. vor fi înlăturate întrucât nu se coroborează cu mijloacele de probă evidenţiate, sunt contradictorii şi nesincere, declaraţiile părţii vătămate, analizate pe larg de instanţa de apel, fiind relevante în acest sens.

c) Netemeinică consideră Înalta Curte şi critica recurenţilor inculpaţi M.M. şi X.D. cu privire la greşita individualizare a pedepselor aplicate.

În argumentarea punctului de vedere îmbrăţişat, Curtea reţine că potrivit art. 72 C. pen. la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în legea specială, de gradul de pericol social al faptelor săvârşite, de persoana infractorilor şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probator, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate. Ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

Sub aspectul individualizării pedepsei, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzută de art. 72 C. pen., ţinându-se cont de gradul de pericol social al faptei comise, de circumstanţele reale ale săvârşirii ei, dar şi de circumstanţele personale ale inculpaţilor (atitudinea cu privire la fapta comisă, antecedenţa penală).

Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea, cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, în art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni." în acelaşi timp însă, se impune ca în cadrul operaţiei de individualizare a pedepsei, judecătorul să ia în considerare împreună toate criteriile prevăzute de norma legală amintită, să le evalueze laolaltă şi, după caz, să le acorde o pondere deosebită fiecăruia dintre acestea, determinată de propriul lor conţinut, în vederea stabilirii pedepsei celei mai corespunzătoare pentru reeducarea celui condamnat.

Ori, faptele pentru care inculpaţii au fost condamnaţi de instanţa de fond sunt neîndoielnic grave, astfel că în operaţiunea complexă a individualizării tratamentului penal, Curtea având în vedere maniera în care acesta a procedat, activităţile ilicite desfăşurate, importanţa şi specificul valorilor sociale ocrotite de legea penală, consecinţele grave ale acţiunilor lor şi, nu în ultimul rând, circumstanţele personale ale inculpaţilor, atitudinea cu privire la faptele comise, antecedenţa penală, situaţia familială şi materială, ş.a) apreciază că resocializarea lor viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin sancţiunile aplicate de prima instanţă, atât sub aspectul cuantumului, cât şi a modalităţii de executare.

Aşa fiind, concluzia care se desprinde este aceea că s-a acordat suficientă şi echilibrată importanţă gradului de pericol social al infracţiunilor, dar şi poziţiei procesuale a inculpaţilor, astfel că pedepsele aplicate, atât sub aspectul cuantumului, cât şi a modalităţii de executare sunt juste şi proporţionale, în măsură să asigure funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al sancţiunii.

Înalta Curte consideră că în cauză nu se impune o reindividualizare a pedepselor stabilite de instanţa de fond şi menţinute de instanţa de control judiciar - apel, deoarece acestea sub aspectul cuantumului reflectă în mod plural nu numai gradul de pericol social foarte ridicat al faptelor comise de către inculpaţi, circumstanţele reale, dar şi circumstanţele personale ale acestora, dându-le posibilitatea unei reintegrări viitoare pozitive în societate, astfel încât nu este incident cazul de casare prev. de art. 385⁹ pct. 14 C. proc. pen.

Faţă de cele reţinute, conform art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O., Serviciul Teritorial Constanţa şi de inculpaţi M.M. şi X.D. împotriva Deciziei penale nr. 38/P din data de 21 martie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O., Serviciul Teritorial Constanţa şi de inculpaţi M.M. şi X.D. împotriva Deciziei penale nr. 38/P din data de 21 martie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Obligă recurentul intimat inculpat M.M. la plata sumei de 500 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Obligă recurentul intimat inculpat X.D. la plata sumei de 275 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului de limbă albaneză se va plăti din fondurile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O., Serviciul Teritorial Constanţa, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 103/2013. Penal. Infracţiuni la alte legi...		ICCJ. Decizia nr. 57/2013. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Omorul... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1007/2013. Penal. Traficul de droguri (Legea 143/2000 art. 2). Nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor (art. 279 C.p., Legea 295/2004). Recurs