ICCJ. Decizia nr. 956/2013. Penal. Cerere de transfer de procedură în materie penală (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 956/2013
Dosar nr. 7212/2/2012
Şedinţa publică din 19 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală din Camera de consiliu nr. 438 din 5 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a respins sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind cererea de transferare a persoanei condamnate F.D., depus în Penitenciarul P. - Republica Italiană, pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia din 17 septembrie 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus sesizarea acestei instanţe în vederea recunoaşterii:
- sentinţei din data de 15 martie 2004 a Tribunalului Monocratic din Roma, prin care numitul F. (S.) D. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 4 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi amendă în cuantum de 200 euro, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 634 - 625 C. pen. italian, rămasă definitivă la data de 20 ianuarie 2005;
- sentinţei din data de 28 iunie 2004 a Tribunalului Monocratic din Roma, prin care numitul F. (S.) D. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 20 de zile, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi amendă în cuantum de 100 euro, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 4 din Legea nr. 110 din 18 aprilie 1975, rămasă definitivă la data de 17 octombrie 2004;
- sentinţei din data de 24 ianuarie 2005 a Tribunalului Monocratic din Roma, numitul F. (S.) D. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2 luni şi 20 de zile, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi amendă în cuantum de 70 de euro, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 110, 624 - 625 C. pen. italian, rămasă definitivă la data de 19 februarie 2005;
- sentinţei din data de 16 martie 2007 a Tribunalului Monocratic din Roma, numitul F. (S.) D. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2 luni şi amendă în cuantum de 150 de euro, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 6 şi art. 650 C. pen. italian;
- sentinţei din data de 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Ordinar din Roma, prin care s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiţionate a pedepselor dispuse prin sentinţele mai sus menţionate.
- sentinţei din data de 28 ianuarie 2009 Tribunalului din Roma, modificată prin sentinţa Curţii de Apel din Roma din data de 9 octombrie 2009, prin care numitul F.D. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 9 ani, precum şi la pedepsele complementare a interdicţiei de a ocupa funcţii publice, interzicerea de a fi tutore sau curator şi măsura expulzării de pe teritoriul statului italian, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 609 bis, 81 paragraf 605 - 609 ter. 2 şi 4, 624 C. pen. italian, rămasă definitivă la data de 27 mai 2010.
- ordonanţei din data de 25 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul din Roma, prin care s-a dispus cumularea pedepselor aplicate prin sentinţele mai sus menţionate, stabilindu-se o pedeapsă de 9 ani, 8 luni şi 20 de zile de închisoare, precum şi de 20 de zile de arest.
Din situaţia executării pedepsei, comunicată de autorităţile italiene, a rezultat că persoana condamnată F. (S.) D. a început executarea pedepsei la data de 18 iulie 2007, durata executării pedepsei luând sfârşit la data de 26 aprilie 2017.
Din conţinutul rezoluţiei din 17 septembrie 2012 rezultă că faptele reţinute în sarcina persoanei condamnate F. (S.) D. au corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii prev. de art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1) lit. e) C. pen., art. 189 alin. (1) C. pen., art. 197 alin. (1) C. pen., art. 2 din Legea nr. 61/1991.
În ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 650 C. pen. italian constând în aceea că persoana condamnată nu a dat curs invitaţiei de a se prezenta la postul de poliţie Polfer pentru a clarifica propria poziţie pe teritoriul naţional, nu are corespondent în legislaţia română.
Deşi persoana condamnată F. (S.) D. şi-a exprimat consimţământul cu privire la transferarea sa într-un penitenciar din România la data de 21 iunie 2010, în vederea continuării executării pedepsei de 9 ani, 8 luni şi 20 de zile de închisoare, în data de 20 octombrie 2012 a revenit asupra solicitării sale conform declaraţiei existente la dosar.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs persoana transferabilă, care a invocat că nu doreşte să fie transferat în România.
Examinând recursul declarat prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Astfel, în primul rând, trebuie remarcat că, în raport de data pronunţării hotărârii atacate, în speţă are aplicabilitate art. II din Legea nr. 2/2013: "(1) Dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în C. proc. pen., republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului.", rezultând, pe cale de consecinţă că analiza prezentului recurs se subsumează dispoziţiilor privind cazurile de casare prevăzute în C. proc. pen., republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013.
În speţă, recursul nu a fost motivat în scris în termenul prevăzut de lege şi, cu ocazia dezbaterilor, nu s-a invocat nici un caz de casare.
Trebuie însă precizat că judecarea prezentului recurs se realizează şi din perspectiva soluţiei pronunţate prin sentinţa recurată, prin prisma efectului integral devolutiv prevăzut de art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., fiind de menţionat, în ceea ce priveşte faptul că persoana transferabilă a invocat că nu doreşte să fie transferat în România, că hotărârea curţii de apel a fost pronunţată în sensul manifestării de voinţă a persoanei condamnate, care, ulterior consimţământului iniţial, a revenit asupra acestuia, în sensul arătat.
În consecinţă, recursul promovat va fi respins ca nefondat, conform prevederilor art. 3853 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă F.D. împotriva Sentinţei penale nr. 438 din 5 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul persoana transferabilă la plata sumei de 520 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 891/2013. Penal. Infractiuni la legea privind... | ICCJ. Decizia nr. 962/2013. Penal. Cerere de transfer de... → |
|---|
