ICCJ. Decizia nr. 57/2013. Penal
| Comentarii |
|
Prin rezoluția nr. 17734/P/2010 din 10 octombrie 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a), și art. 228 alin. (6) și alin. (6)1 și art. 192 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții B.R. ?i M.D., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tulburare de posesie, prevăzuta de art. 220 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 256 NCP)
Prin rezoluția nr. 169/11-2/2012 din 16 februarie 2012 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petentă împotriva rezoluției nr. 17734/P/2010 din 10 octombrie 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București.
Nemulțumită, petenta s-a adresat instanței de judecată.
Prin sentința penală nr. 557 din 19 iunie 2012, pronunțată de Judecătoria Sector 3 București, în dosar, s-a dispus în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., respingerea, ca tardivă, a plângerii formulată de petenta C.E.P., împotriva rezoluției nr. 17734/P/2010 din 10 octombrie 2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București.
împotriva acestei soluții petenta C.E., a declarat recurs criticând-o pentru netemeinicie, arătând în cuprinsul motivelor de recurs că solicită trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale.
Prin Decizia penală nr. 1759/ R din 18 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a Penală, recursul declarat de petentă împotriva sentinței penale nr. 557 din 19 iunie 2012 a Judecătoriei Sectorului 3, secția penală afost respins ca inadmisibil.
în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta a fost obligată la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel instanța de recurs a arătat că, potrivit art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., după modificarea care a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, sentința penală atacată, fiind pronunțată după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, este definitivă, prezumția legală de adevăr și legalitate exprimată prin locuțiunea (res judicata pro veritate habetur), nemaiputând fi înfrântă decât - eventual- prin mijlocirea căilor extraordinare de atac.
Astfel fiind, împotriva unei hotărâri definitive nu se poate formula o cale ordinară de atac, un eventual apel sau recurs fiind inadmisibil.
împotriva acestei din urmă decizii petiționara a declarat recursul de fată.
Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Dând eficiență principiilor legalității căilor de atac și liberului acces la justiție, reglementate de dispozițiile art. 129 și art. 21 din Constituție, precum și exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiționată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele și pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că, decizia recurată este definitivă, întrucât a fost pronunțată în recurs.
Potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare, pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.
Potrivit art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.
Potrivit art. 2781 alin. (8) C. proc. pen., judecătorul, soluționând plângerea, o poate respinge ca tardivă prin sentință, ca în speță, iar potrivit art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum acesta a fost modificat prin art. 18 pct. 39 din Legea nr. 202/2010 (mica reformă), împotriva hotărârii pronunțate de judecător potrivit alin. (8) nu se mai poate exercita nici o cale de atac, astfel că sentința pronunțată în aceste condiții este definitivă de la data pronunțării.
Examinând, în raport cu cele ce precedă, întregul dosar al cauzei, înalta Curte constată că petiționara C. (fostă P.) E. a exercitat un nou "recurs la un recurs inadmisibil", ceea ce, în mod evident, legea procesual penală în vigoare nu permite.
Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Așa fiind, excepția inadmisibilității recursului pusă în discuția părților din oficiu de către instanță, este întemeiată.
Față de cele expuse, înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționara C. (fostă P.) E.
Văzându-se și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petiționară a fost obligată la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 58/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 55/2013. Penal → |
|---|
