ICCJ. Decizia nr. 1080/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1080/2013
Dosar nr. 8283/86/2012
Şedinţa publică din 28 martie 2013
Asupra recursului penal de faţă constată următoarele:
Prin adresa din 6 din 13 ianuarie 2012 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 18 ianuarie 2012 sub nr. 757/86/2012, a fost înaintată spre competentă soluţionare, împreună cu concluziile de respingere ca inadmisibilă, cererea formulată de B.G., prin care acesta solicita revizuirea sentinţei penale nr. 136/2009 pronunţată în Dosarul nr. 1848/86/2008 al Tribunalului Suceava, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 3042/2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie.
Prin cererea de revizuire formulată, revizuientul nu a indicat cazurile de revizuire din cele prev. de art. 394 C. proc. pen., susţinând ca unic motiv faptul că este nevinovat.
Prin sentinţa penală nr. 133 din 25 iulie 2012 pronunţată de Tribunalul Suceava în Dosar nr. 8283/86/2012 în temeiul disp. art. 403 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 394 C. proc. pen. s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuientul B.G. ca inadmisibilă.
Petru a hotărî astfel, prima instanţă, analizând, potrivit art. 403 C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire formulată de B.G., a constatat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 136 din 07 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Suceava în Dosarul nr. 1848/86/2008, modificată în parte prin Decizia penală nr. 8 din 26 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Suceava şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3043 din 13 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inculpatul B.G. a fost condamnat la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a-II-a, b), c) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin aplicarea art. 74 alin. (1), lit. a), art. 76 alin. (2) C. pen.
În temeiul art. 71 alin. (1), (2) C. pen. i s-au interzis inculpatului B.G. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza acestei sentinţe, rămase definitive, s-a emis mandatul de executare a pedepsei închisorii şi ordinul de interzicere a părăsirii ţării nr. 173/2009 de către Tribunalul Suceava la data de 14 septembrie 2011.
Prin adresa din 16 septembrie 2011 Penitenciarul Botoşani a comunicat faptul că inculpatul arestat de I.P.J. Suceava, a început pedeapsa la data de 14 septembrie 2011 şi că acesta expiră la data de 13 septembrie 2016.
Aşa cum s-a arătat în cele ce preced sentinţa penală vizată a rămas definitivă, intrând prin urmare în puterea lucrului judecat.
Autoritatea de lucru judecat împiedică atacarea pe căi obişnuite a hotărârilor judecătoreşti care au această putere, admiţându-se ideea că numai o împrejurare excepţională poate permite supunerea hotărârii definitive unei examinări şi numai printr-o procedură având caracter excepţional.
Natura juridică deosebită a căilor de atac extraordinare a determinat o reglementare foarte prudentă din partea legii, astfel că sunt prevăzute condiţiile care să permită posibilitatea declanşării acestor căi.
Fiind o cale de atac extraordinară, având o natură juridică mixtă de anulare şi retractare, legiuitorul nu a lăsat libertatea părţilor să invoce orice motiv care, după aprecierea lor, ar afecta legalitatea şi temeinicia hotărârii rămase definitivă, în art. 394 C. proc. pen., fiind prevăzute în mod expres şi limitativ, cazurile în care se poate uzita de această instituţie şi anume atunci când:
- s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei;
- un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;
- un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;
- un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;
- când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Din economia dispoziţiilor art. 393 şi art. 394 C. proc. pen. Rezultă caracteml revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul judiciar.
Din aceleaşi dispoziţii, rezultă că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârii în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. şi numai pentru cazurile înscrise în art. 394 C. proc. pen., singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
În condiţiile în care este o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. şi numai pentru cazurile prevăzute în norma legală mai sus citată, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
Examinând admisibilitatea în principiu a revizuirii, în concret întemeierea ei pe unul dintre cazurile prevăzute de lege, Tribunalul, raportându-se la aspectele invocate de către revizuient, prin relaţionare la consideraţiile de ordin juridic expuse în cele ce preced, a constatat că acesta canalizează atenţia asupra cazului de revizuire prev. de art. 394 lit. a) C. proc. pen. şi, analizând aceste dispoziţii, s-a evidenţiat că cererea de revizuire întemeiată în drept pe acest text de lege este dublu condiţionată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la data soluţionării cauzei, iar aceste fapte şi împrejurări noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.
Ori, în speţă, instanţa de fond a reţinut că revizuientul nu face trimitere la alte elemente noi ce nu au fost cunoscute cu ocazia judecării pricinii, de natură a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, aşa cum sunt imperativele temeiului legal examinat. Ci din contră, susţinându-şi nevinovăţia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, invocă de fapt că la pronunţarea hotărârii de condamnare nu s-a dat o corectă apreciere mijloacelor de probă administrate, făcând vorbire de aspecte ce au fost avute în vedere de prima instanţă, ce au fost cenzurate şi cu ocazia exercitării controlului judiciar de către autorităţile chemate să statueze asupra situaţiei sale juridice, astfel cum rezultă din considerentele hotărârilor pronunţate. Revizuientul a solicitat practic o reanalizare a probatoriului administrat, ceea ce nu este posibil pe calea revizuirii, această instituţie având altă funcţie, obiectivată în cele ce preced, nefiind un nou grad de jurisdicţie, aceste aspecte putând fi supuse analizei doar instanţelor de cenzură în căile ordinare de atac promovate, fiind atributul acestora de a se pronunţa asupra unor atare motive, în limita în care au fost investite, cel în cauză exercitându-şi de altfel acest drept, recursul fiind respins, ca nefondat, de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Conchizând, în condiţiile în care demersul legal al revizuientului nu s-a circumscris cerinţelor prev. de art. 394 lit. a) C. proc. pen., nefiind incident nici un alt caz prevăzut expres şi limitativ de lege, ţinând cont în aceeaşi măsură şi de dispoziţiile Deciziei nr. 60 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorii pentru instanţe în conformitate cu disp. art. 4142 al.2 C. proc. pen., Tribunalul, în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen. rap. la art. 394 C. proc. pen., a respins cererea de revizuire cu care a fost investită, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, revizuientul B.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în esenţă că se consideră în continuare nevinovat şi că cererea sa de revizuire se întemeiază pe toate cazurile prevăzute de art. 394 C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 112 din 19 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul B.G. împotriva sentinţei penale nr. 133 din 25 iulie 2012 a Tribunalului Suceava.
A fost obligat revizuientul apelant să plătească statului suma de 550 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din apel, din care suma de 200 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu (av. N.C.) se va avansa din fondul M.J. în contul Baroului Suceava.
Verificând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, precum şi cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, prin raportare la prevederile ce reglementează instituţia revizuirii, Curtea de apel a constatat următoarele:
Revizuirea este o cale de atac de retractare prin care se urmăreşte eliminarea unor erori de fapt în condiţiile art. 394 C. proc. pen., conţinute de hotărârile judecătoreşti definitive, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă.
Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, potrivit art. 403 C. proc. pen., Curtea a reţinut că revizuirea este o cale extraordinara de atac, a cărei admisibilitate este în mod strict circumstanţiată cazurilor de revizuire expres şi limitativ prevăzute de art. 394 lit. a) - e) C. proc. pen.
Instanţa învestită cu judecarea cererii de revizuire nu poate proceda la rejudecarea fondului pricinii decât în măsura în care găseşte admisibilă în principiu calea de atac, iar aceasta se realizează doar în situaţia existenţei vreunuia din cazurile de revizuire. Nici o altă împrejurare de fapt, oricâtă relevanţă ar avea, şi nici un alt considerent invocat în motivarea cererii de revizuire nu ar putea conduce la rejudecarea pricinii, nefiind permis a se aduce atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucura hotărârea atacată decât în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
S-a arătat că motivele invocate de revizuient, astfel cum au fost precizate pentru prima dată în apel, vizează în mod formal toate cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 lit. a) - e) C. proc. pen., text de lege care însă nu este incident în cauză, nefiind îndeplinite condiţiile cerute de acesta.
1. Astfel, primul caz de revizuire, cel prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen. este incident atunci când „s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei".
În cadrul reglementării actuale, elementele noi, necunoscute instanţelor care au soluţionat cauza, pot proveni din existenţa unor împrejurări care, în momentul judecăţii, luate în ansamblu, dădeau convingerea de vinovăţie sau nevinovăţie, dar care, în raport de noi împrejurări ajunse ulterior la cunoştinţa instanţei, sunt de natură a stabili că ceea ce s-a crezut a fi adevăr este în realitate o cunoaştere inexactă a faptelor. Noile elemente apar din alte fapte sau împrejurări stabilite prin probe, devenite cunoscute după ce hotărârea penală a rămas definitivă.
S-a arătat că pentru a conferi aplicabilitate acestui caz de revizuire trebuie îndeplinite 3 condiţii:
a) să se fi descoperit fapte şi împrejurări noi, adică „fapte" şi „împrejurări" care fac parte din obiectul probaţiunii, în sensul că pot contribui la soluţionarea corectă a cauzei (fapte probatorii). Deşi probele sunt fapte şi împrejurări care servescla aflarea adevărului, cazul de revizuire nu se referă la descoperirea de probe noi, căci în acest mod revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicţie în care s- ar putea continua probaţiunea. Noile fapte şi împrejurări urmează a fi confirmate de probe noi, dar nu probele noi formează temeiul revizuirii, ci faptele şi împrejurărilepe care le dovedesc.
Aşadar, ceea ce se cere a fi nouă este fapta probatorie şi nu mijlocele noi de probă care ar dovedi o faptă probatorie, pe care instanţa de fond a considerat-o inexistentă.
b) În al doilea rând faptele şi împrejurările invocate în revizuire trebuie să fie noi pentru instanţa de judecată, în sensul să nu fi fost cunoscute de instanţă care a pronunţat hotărârea definitivă. Elementul de noutate trebuie analizat în raport de instanţă şi nu de părţi. Este îndeplinită această condiţie atunci când partea a cunoscut această faptă, dar nu a invocat-o în faţa instanţei.
Se va considera că faptele nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei atunci când ele sunt aduse pentru prima dată la cunoştinţa instanţei, dar şi atunci când faptele indicate în cererea de revizuire au fost anterior invocate în instanţă dar nu s-a procedat la dovedirea lor, fiind doar simple afirmaţii asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat dacă sunt reale sau nu, deoarece fie nu s-a cerut dovedirea lor, fie aceasta nu a fost posibilă din lipsa mijloacelor de probă corespunzătoare, raţiune pentru care instanţa nu le-a avut în vedere la pronunţare (Dosar penal nr. 953/2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).
Dacă însă instanţa de judecată s-a pronunţat asupra faptelor invocate ca noi, în sensul că a negat existenţa lor sau a considerat că nu atrag o altă soluţie în cauza dată, nu se mai poate trage concluzia că erau necunoscute pentru instanţă.
c) A treia condiţie este aceea ca faptele noi să dovedească netemeinicia hotărârii de achitare, condamnare sau încetare a procesului penal.
În speţă, deşi revizuientul a indicat cazul prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., Curtea a considerat că cele invocate de revizuient, nu se înscriu „în categoria probelor noi de natură a demonstra netemeinicia hotărârii de condamnare", în sensul că aspectele relevate în cererea de revizuire nu au puterea probatorie necesară să răstoarne materialul probator administrat în cauză, în raport de infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată. In realitate acesta solicită a se reanaliza situaţia de fapt şi probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti efectuate pe fondul cauzei, procedură inadmisibilă prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.
2. Al doilea caz de de revizuire, cel prevăzut de art. 394 lit. b) C. proc. pen. este incident atunci când ,,un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere."
Este justificată atacarea cu revizuire a unei hotărâri penale definitive care s-a întemeiat pe declaraţiile unor martori mincinoşi, a unor experţi şi interpreţi corupţi, ale căror declaraţii, rapoarte de expertiză şi traduceri au stat la baza formării convingerii judecătorilor despere faptele cauzei.
Cazul de revizuire prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. b) este supus - pentru a fi considerat admisibil - unor condiţii anume determinate de lege. Două dintre ele privesc latura substanţială a acestui motiv de revizuire, iar a treia condiţie, latura lui formală. Din punct de vedere substanţial, legea subordonează admisibilitatea revizuirii următoarelor condiţii: săvârşirea de către un martor, expert sau interpret a infracţiunii de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere (art. 394 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.); mărturia mincinoasă să fi dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice (art. 394 alin. (3) C. proc. pen.).
Sub aspect formal, legea cere ca declaraţiile mincinoase să fie dovedite anterior, prin hotărârea judecătorească sau prin ordonanţă a procurorului (dacă prin acestea s-a dispus asupra fondului cauzei.
Prima condiţie este aceea de săvârşire de către un martor, expert sau interpret a infracţiunii de mărturie mincinoasă, a doua condiţie, ca mărturia mincinoasă să fi dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice, iar a treia condiţie, ca mărturia mincinoasă să fie dovedită prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului.
3. Mijloace de probă denaturate care să determine o eroare judiciară, pot fi nu numai depoziţiile mincinoase de martori, ci şi înscrisurile false.
Folosirea în proces a unor înscrisuri false, fără ca această situaţie să fie cunoscută de judecători, constituie un mijloc de inducere în eroare a acestora, ca şi mărturiile mincinoase. Şi în acest caz de revizuire - la fel ca în cazul mărturiei mincinoase - din modul de redactare al textelor -respectiv expresiile „au servit de bază condamnării" şi „au servit de bază achitării" - rezultă că admisibilitatea cererii este condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe anume determinate de lege.
Sub aspectul laturii substanţiale a acestui temei de revizuire, legea subordonează admisibilitatea lui, următoarele condiţii: existenţa unui înscris fals care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere, iar înscrisul declarat fals să fi dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.
A treia condiţie, privind latura formală a acestui caz de revizuire, se referă la faptul ca falsitatea înscrisului să fie dovedită prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului cauzei.
În ambele cazuri amintite, întrebat fiind revizuientul a precizat că nu se afla în posesia unor hotătări judecătoreşti de natura celor cerute de lege, astfel că simplele afirmaţii ale acestuia, relativ la declaraţiile mincinoase ale unor martori ori la faptul că fila C.E.C. este falsă, nu pot constitui motive de suficiente pentru a conduce la admiterea în principiu a cererii sale de revizuire.
4. Al patrulea caz de revizuire, cel prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. este incident atunci când erorile judiciare pot proveni şi ca urmare a unor activităţi infracţionale săvârşite de însăşi organele judiciare care auinstrumentat cauza a cărei revizuire se cere.
De aici, necesitatea de a se prevedea în legislaţia procesual penală a unui caz de revizuire distinct, în vederea înlăturării efectelor negative pe care asemenea activităţi ilicite le-au putut avea asupra soluţiei pronunţate în cauză. În acest caz, condiţiile de admisibilitate se referă la săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, de către un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală, infracţiunea comisă să fi dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice, iar această infracţiune să fie dovedită prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului.
Deşi revizuientul apelant B.G. a arătat că nu există o hotărâre de condamnare definitivă pentru aceste persoane, dar că acestea sunt urmărite, făcând referire la faptul că procurorul de caz care a instrumentat dosarul este cercetat pentru abuz în serviciu şi fals, nu a depus nicio dovadă în acest sens, situaţie în care nu se poate reţine că sunt date condiţiile de admisibilitate ale acestui caz de revizuire.
5. Referitor la condiţiile de admisibilitate ale cazului prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., vizând existenţa a două sau mai multe hotărâri definitive, care nu se pot concilia, aspect ce ar trebui să rezulte din dispozitivele acestora, Curtea a constatat că în speţă nu există astfel de hotărâri care să justifice admiterea în principiu a cererii revizuientului întemeiată pe ultimul caz prev. de art. 394 Cod procedură penală.
Faţă de cele prezentate şi văzând că în mod corect prima instanţă a reţinut că motivele invocate de revizuient nu se circumscriu niciunui caz de revizuire dintre cele prevăzute de art. 394 C. proc. pen. Curtea de apel, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins apelul declarat de revizuent ca nefondat.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs revizuientul, susţinând că a fost condamnat pe nedrept, că situaţia de fapt reţinută în cauză nu este corectă, că parchetul a descoperit o serie de facturi false, care nu au fost cunoscute de instanţă la judecarea cauzei şi a solicitat admiterea cererii de revizuire a hotărârii de condamnare. A arătat că îşi întemeiază cererea de revizuire pe dispoziţiile art. 394 lit. a) C. proc. pen..
Examinând hotărârea atacată în raport de motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Din probele dosarului rezultă că prin cererea formulată în cauză, revizuientul B.G., a solicitat revizuirea Deciziei penale nr. 112 din 12 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Succeava, cu motivarea că s-au descoperit elemente noi în ceea ce priveşte probatoriul avut în vedere la pronunţarea hotărârii, că situaţia de fapt stabilită în cauză nu este corectă, iar împotriva sa a fost pronunţată o hotărâre greşită de condamnare, întrucât nu este vinovat.
Potrivit dispoziţiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Motivul constituie cauză de revizuire, dacă, pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de condamnare ori de încetare a procesului penal.
Noi trebuie să fie probele, în accepţiunea dată de art. 63 C. proc. pen., fiind inadmisibil ca, pe calea extraordinară a revizuirii, să se obţină o prelungire a probatoriului, pentru fapte şi împrejurări deja cunoscute şi verificate de instanţele care au soluţionat cauza.
Prin folosirea căii extraordinare de atac al revizuirii, se pot înlătura erorile judiciare comise cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţă a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul.
În cauza de faţă, revizuentul nu a indicat fapte sau împrejurări noi, necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, ci a susţinut că parchetul a descoperit o serie de facturi false, care demonstrează că dosarul i-a fost fabricat, că în realitate faptele reţinute în sarcina sa au fost simple relaţii comerciale, iar apărările formulate până în prezent nu i-au fost luate în considerare.
Or, existenţa faptei şi a vinovăţiei inculpatului a fost constatată de către instanţele care au judecat fondul cauzei iar condamnarea revizuentului s-a dispus coroborându-se întregul material probator administrat în cauză.
Se constată deci, că în speţă, nu este incident acest caz de revizuire, deoarece nu s-au descoperit fapte sau împrejurări noi care să nu fi fost cunoscute de instanţă la pronunţarea hotărârii de condamnare.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că decizia pronunţată de instanţa de apel este legală şi temeinică, iar recursul declarat de revizuient este nefondat, urmând a fi respins în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul revizuient la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuientul condamnat B.G. împotriva Deciziei penale nr. 112 din 19 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul revizuient condamnat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 28 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1034/2013. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 1081/2013. Penal. Tâlhărie (art.211 C.p.).... → |
|---|
