ICCJ. Decizia nr. 109/2013. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 336 din 2 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosar, s-a respins ca nefondată, plângerea formulată de petentul V.G., împotriva rezoluției din data de 11 mai 2012, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în dosar și a rezoluției din 25 iunie 2012 dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.
A fost obligat petentul la 100 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunța această sentință, s-au reținut următoarele:
La data de 19 iulie 2012, petentul V.G. a formulat plângere împotriva rezoluției din 25 iunie 2012 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a rezoluției din 11 mai 2012, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
în motivarea plângerii, petentul a arătat că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de executorul judecătoresc Ș.V.D. a fost greșită, deoarece faptele intimatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz de încredere, înșelăciune și abuz în serviciu.
Examinându-se plângerea formulată, s-a constatat că este nefondată.
în cauză au fost audiați avocatul V.G., precum și executorul judecătoresc Ș.V.D., și au fost atașate înscrisuri relevante.
Prin rezoluția nr. 386/P/2011 din data de 11 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de executorul judecătoresc Ș.V.D. sub aspectul infracțiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., cu motivarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia și sub aspectul infracțiunilor de înșelăciune, prev. de art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP) și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu motivarea că faptele nu există.
Hotărârea judecătorească ce se dorea a fi pusă în executare a fost comunicată executorului judecătoresc, așa cum a precizat chiar petentul V.G., acestea nu a formulat o cerere scrisă prin care să solicite în mod oficial punerea hotărârii în executare silită, ci a înmânat personal hotărârea judecătorească executorului-intimat Ș.V.D. în cursul anului 2009, solicitându-i să o pună în executare.
Intimatul a confirmat că a primit hotărârea judecătorească, susținând însă că, a constatat că nu are competența să o pună în executare, ceea ce a și comunicat petentului, iar ulterior a restituit hotărârea soției petentului la locul de muncă al acesteia.
Nu s-a confirmat, în urma cercetărilor faptul că Ș.V.D. a refuzat să restituie hotărârea judecătorească ce îi fusese înmânată ulterior.
Cum, refuzul de a restitui hotărârea în discuție nu s-a demonstrat nu poate fi vorba de existența infracțiunii prevăzută de art. 213 C. pen..
De altfel, la momentul respectiv, hotărârea judecătorească nu putea fi pusă în executare, investirea acesteia cu formulă executorie făcându-se la o dată ulterioară, respectiv la 08 septembrie 2011, după cum rezultă din adresa din 03 mai 3012, emisă de Judecătoria Răcari.
Art. 269 alin. (2) C. proc. civ. prevede că hotărârea investită cu formulă executorie se va da numai părții care a câștigat sau reprezentantului ei, astfel că este evident că, la momentul solicitării punerii în executare silită, petentul trebuia să pună la dispoziția executorului judecătoresc o hotărârea judecătorească investită cu formulă executorie.
Totodată, nu a rezultat din actele premergătoare împrejurarea că făptuitorul ar fi indus în eroare petentul și nici că a urmărit să obțină pentru sine sau pentru altul un folos material injust, astfel că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă sub aspectul infracțiunii de înșelăciune este corectă.
în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor s-a reținut că, din moment ce executorul judecătoresc nu a fost investit cu o cerere formulată de punere în executare solită a hotărârii judecătorești, nu poate fi vorba despre existența acestei infracțiuni.
S-a reținut că soluția nr. 386/P/2011 din 11 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, precum și cea din 25 iunie 2012, dată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București sunt legale și temeinice, motiv pentru care în baza art. 2781alin. (8) lit. a) C. proc. pen. s-a respins plângerea, ca nefondată.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul V.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recursul este inadmisibil.
Prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse modificări C. proc. pen., de natură să contribuie la accelerarea soluționării proceselor, între acestea regăsindu-se și înlăturarea unor căi de atac, cum este și cazul recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în procedura reglementată de dispozițiile art. 2781C. proc. pen. (plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată).
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2781alin. (10) C. proc. pen., modificat prin dispozițiile art. XVIII pct. 39 Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care judecătorul soluționează plângerea împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată este definitivă.
Dispozițiile art. XXIV Legea nr. 202/2010 (dispoziții tranzitorii) prevăd că numai în situația în care hotărârile au fost pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a legii, rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
Se constată că sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de 5 septembrie 2012, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 2781alin. (10) C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile pronunțate de judecător în procedura prevăzută de dispozițiile art. 2781C. proc. pen., este definitivă.
întrucât petentul a formulat o cale de atac neprevăzută de lege, înalta Curte de Casație și Justiție, a respins ca inadmisibil recursul în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., iar în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1129/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1122/2013. Penal → |
|---|
