ICCJ. Decizia nr. 1267/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1267/2013
Dosar nr. 3705/116/2011
Şedinţa publică din 11 aprilie 2013
Prin Sentinţa penală nr. 50 din 20 martie 2012, Tribunalul Călăraşi a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului B.M.C., din infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) şi (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., infracţiune pentru care acesta a fost condamnat la 4 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale.
A fost admisă în parte acţiunea civilă, inculpatul fiind obligat la despăgubiri civile în cuantum de 1.718.292,90 RON, din care 679.307,36 RON accize şi 1.038.958,54 RON majorări de întârziere calculate până la data de 7 mai 2010 către partea civilă A.N.A.F.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că inculpatul B.M.C., în calitate de administrator al SC M.P. SRL (societate care în perioada 2005 - iunie 2009 s-a aflat în procedura falimentului, fiind dizolvată prin Sentinţa civilă nr. 960/2009 a Tribunalului Călăraşi), a ascuns bunuri sau surse impozabile, aducând astfel un prejudiciu bugetului de stat în valoare totală de 679.307,36 RON. Acesta a obţinut începând cu data de 1 mai 2006 autorizaţie de antrepozit fiscal, ce i-a fost revocată prin Decizia nr. 253 din 21 iulie 2006 a Ministerului Finanţelor, pentru nedepunerea garanţiei.
La data de 11 septembrie 2006, ulterior primirii invitaţiei Gărzii Financiare de a prezenta actele contabile ale societăţii a depus plângere penală reclamând dispariţia unei cantităţi de 10.000 l, alcool 96%, Parchetul de pe lângă Judecătoria Călăraşi dispunând clasarea, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., a cauzei pentru infracţiunea de furt calificat, întrucât fapta nu există.
În realitate, inculpatul, în calitate de administrator al SC M.P. SRL, a comercializat cantitatea de 9.747 l alcool etilic rafinat de 96% constatată lipsă de către Garda Financiară; a valorificat produse intermediare cu concentraţie 22% aflată în stoc la 13 septembrie 2006, fără acordul D.G.F.P.; a produs şi comercializat cu nerespectarea legii produs intermediar marcat cu banderole de 0,5 l, 1 l, 2 l şi 5 l; a comercializat cu nerespectarea dispoziţiilor legale produse finite, în scopul de a ascunde bunuri sau surse impozabile sau taxabile, aducând un prejudiciu bugetului statului.
Vinovăţia inculpatului s-a constatat pe baza raportului de control întocmit de Garda Financiară, dar şi a declaraţiilor martorilor I.V. şi P.C., angajaţi la SC M.P. SRL, care au arătat că prepararea alcoolului se făcea la indicaţiile administratorului, fără să existe o reţetă, fiind realizată în cuve pe care nu se aflau marcaje pentru măsurare, excepţie făcând doar unul dintre aceste recipiente, în timp ce timbrele/banderolele se aflau sub cheie tot la acesta.
În drept, prima instanţă a reţinut că în raport de cuantumul prejudiciului şi de actele materiale comise în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) şi (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., motiv pentru care a admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulate în acest sens de către procuror.
La individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social concret al faptei, circumstanţele personale ale inculpatului care deşi este infractor primar, a avut o atitudine necooperantă, oscilantă în timpul procesului.
S-a admis doar în parte acţiunea civilă întrucât nu a fost indicat temeiul legal în baza căruia au fost solicitate a fi plătite dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul B.M.C. care a solicitat achitarea în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen., deoarece faptele nu le-a comis cu forma de vinovăţie cerută de lege, iar în subsidiar reducerea pedepsei şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 278/A din 4 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul inculpatului şi desfiinţând, în parte, sentinţa a redus pedeapsa de la 3 ani închisoare ca urmare a aplicării circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 74 alin. (2) C. pen., menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de prim control judiciar a constatat că judecătorul fondului a stabilit, în mod corect, situaţia de fapt prin coroborarea proceselor-verbale întocmite de Garda Financiară Călăraşi şi D.J.A.O.V. Călăraşi, a declaraţiilor inculpatului şi ale martorilor, din care a rezultat dincolo de orice dubiu că inculpatul nu a respectat normele legale cu privire la comercializarea alcoolului.
S-a apreciat că susţinerea inculpatului de comitere a faptelor fără intenţie nu poate fi primită, întrucât acesta în cazul în care ar fi vrut să plătească taxele şi impozitele legale, ar fi avut posibilitatea atât în timpul controlului, cât şi ulterior, ba mai mult modul său de a acţiona îi demonstrează cu prisosinţă vinovăţia.
Referitor la cuantumul pedeapsei, Curtea a reţinut că se impune reducerea în raport de lipsa de antecedenţă penală a inculpatului, fără însă a fi suspendată condiţionat executarea, această modalitate de executare nefiind aptă să asigure scopul prevăzut de art. 52 C. pen., dată fiind atitudinea procesuală a inculpatului şi valoarea ridicată a prejudiciului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat, în termen legal, recurs inculpatul B.M.C. care criticând-o sub aspect de nelegalitate şi netemeinicie a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12, 14 şi 18 C. proc. pen.
S-a solicitat achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive, lipsind atât intenţia, cât şi scopul prevăzut de lege.
S-a mai arătat că probele administrate nu sunt suficiente pentru a clarifica cauza sub toate aspectele, motiv pentru care trebuie încuviinţate şi, totodată, readministrate probele solicitate în apărare, întrucât în stabilirea situaţiei de fapt instanţele inferioare au făcut o gravă eroare de fapt.
Sub aspectul individualizării pedepsei s-a solicitat redozarea acesteia atât sub aspectul cuantumului, cât şi sub cel al modalităţii de executare în raport de circumstanţele personale ale inculpatului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12, 14 şi 18 C. proc. pen., precum şi din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul B.M.C. ca fondat, pentru următoarele considerente:
Infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 constă în ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
Realizarea conţinutului constitutiv al acestei infracţiuni impune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii: existenţa unui bun sau activităţi care se încadrează în ipotezele legale privind impozitarea sau taxarea, obligaţia legală de a plăti taxe sau impozite pentru asemenea bunuri sau activităţi, efectuarea de demersuri pentru sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale privind impozitarea sau taxarea.
Elementul material al laturii obiective constă în ascunderea bunului sau a sursei impozabile ori taxabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
Astfel, omisiunea plăţii unor taxe legale datorate nu constituie infracţiunea de evaziune fiscală dacă bunul sau sursa nu a fost ascunsă.
Din modul în care a acţionat inculpatul B.M.C. rezultă că acesta a ascuns sursa impozabilă în scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor legale aferente.
În acest sens, a reclamat la poliţie dispariţia cantităţii de 9.747 l alcool etilic rafinat de 96% constatată lipsă de către Garda Financiară, pe care în realitate o comercializase, plângerea fiind finalizată cu soluţia de neurmărire penală întrucât fapta nu există; a valorificat 22.132 l produse intermediare cu concentraţie 22% aflată în stoc la 13 septembrie 2006, fără acordul D.G.F.P.; a produs şi comercializat cu nerespectarea legii produs intermediar marcat cu banderole de 0,5 l, 1 l, 2 l şi 5 l; a comercializat cu nerespectarea dispoziţiilor legale produse finite, deşi îi fusese retrasă încă din data de 1 iulie 2006 autorizaţia de antrepozit fiscal, fabrica sa funcţionând zilnic aşa cum au susţinut martorii I.V., P.C. şi I.C.
De altfel, prepararea alcoolului se făcea la indicaţiile inculpatului în cuve pe care nu se aflau marcaje pentru măsurare şi fără să existe o reţetă, iar timbrele şi banderolele erau ţinute sub cheie tot la acesta.
Concluzionând, Înalta Curte constată că toate acţiunile inculpatului susţin ipoteza ascunderii sursei impozabile în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, motiv pentru care nu pot fi primite apărările inculpatului potrivit, cărora activitate desfăşurată nu ar realiza conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 sub aspectul laturii subiective.
Potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea de fapt constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura acestora sau în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei. Aşadar, greşita examinare a probelor administrate la instanţa de fond, sens în care se constată că la dosar este o probă când în realitate aceasta nu există, ori se consideră că anumite probe demonstrează existenţa unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă reiese contrariul, conduce la comiterea unei erori grave în reţinerea situaţiei de fapt.
Ca atare, existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, atribut ce îi este recunoscut doar instanţei de prim control judiciar, prin prisma dispoziţiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen.
În speţă, inculpatul B.M.C., în cadrul motivelor de recurs dezvoltate atât în scris, cât şi în şedinţă publică, nu a fost în măsură să evidenţieze vreo contradicţie evidentă şi controversată între conţinutul probelor şi împrejurările de fapt stabilite de către instanţele inferioare, fiind neîntemeiate susţinerile acestora că nu a săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată.
Din situaţia de fapt, corect stabilită de tribunal şi însuşită de instanţa de prim control judiciar, rezultă, fără echivoc, că probele administrate în cauză atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti - declaraţiilor martorilor I.V. şi P.C., angajaţi la SC M.P. SRL, care au arătat că prepararea alcoolului se făcea la indicaţiile administratorului, fără să existe o reţetă, fiind realizată în cuve pe care nu se aflau marcaje pentru măsurare, excepţie făcând doar unul dintre aceste recipiente, în timp ce timbrele/banderolele se aflau sub cheie tot la acesta, susţinute de depoziţiile martorului I.C. potrivit cărora fabrica funcţiona zilnic, fiind dotată în curtea clădirii cu 3 - 4 rezervoare, iar timbrele/banderolele erau ţinute sub chei de către inculpat, ce se coroborează cu concluziile raportului de control întocmit de Garda Financiară, plângerea penală făcută de inculpat prin care s-a semnalat sustragerea unei cantităţi mari de alcool, sesizare soluţionată prin neînceperea urmăririi penale - dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, desfăşurarea de către inculpat a unei activităţi ilicite care se circumscrie infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, chiar dacă acesta a urmărit să fie exonerat de răspundere penală, sens în care a sesizat poliţia reclamând că i-au fost sustraşi 10.000 l alcool 96% pentru a justifica lipsa constatată de Garda Financiară.
De fapt, prin criticile formulate se tinde la o reapreciere a materialului probator din perspectiva unor raţionamente care în opinia inculpatului B.M.C. ar putea demonstra că nu a comis infracţiunea pentru care a fost condamnat, operaţiune ce nu este permis a fi realizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., faţă de circumstanţele personale ale inculpatului B.M.C., Înalta Curte constată că, în cauză, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de prim control judiciar nu au individualizat corect pedeapsa aplicată acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, tratamentul sancţionator fiind criticabil sub aspectul modalităţii de executare.
În acest context, Înalta Curte apreciază că dată fiind gravitatea faptelor comise determinată atât de limitele de pedeapsă prevăzute de lege şi de importanţa valorilor sociale ocrotite de legiuitor, cât şi de amploarea activităţii infracţionale (mai multe acte materiale - comise în scopul de a ascunde bunuri sau surse impozabile), în mod justificat instanţele inferioare nu au reţinut ca circumstanţe atenuante datele favorabile care caracterizează persoana inculpatului, considerând că împrejurările în care s-au comis faptele nu impun coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.
La alegerea modalităţii de executare a pedepsei ar fi trebuit să se ţină seama, cu precădere, de conduita inculpatului atât înainte, cât şi după comiterea infracţiunii, relevante sub acest aspect fiind lipsa antecedentelor penale, situaţia familială, acesta este căsătorit urmând să devină părinte, este încadrat în muncă, date care, în opinia Înaltei Curţi, conduc la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
Concluzionând, Înalta Curte apreciază că se impune menţinerea tratamentului sancţionator stabilit de instanţele inferioare în ceea ce priveşte felul şi cuantumul pedepsei, însă executarea acesteia urmează să fie suspendată sub supraveghere, întrucât numai o asemenea sancţiune penală este suficientă şi în egală măsură aptă să asigure reeducarea inculpatului B.M.C. şi realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
Constatând că, în cauză, este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. (2) lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul B.M.C., va casa în parte hotărârile atacate şi rejudecând, va dispune suspendarea pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani, pe durata căruia acesta urmează să se supună următoarelor măsuri de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. (1) C. pen., atrăgându-i atenţia asupra prevederilor art. 864 C. pen. şi menţinând celelalte dispoziţii ale ambelor hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul B.M.C. împotriva Deciziei penale nr. 278/A din 4 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează, în parte, decizia atacată şi Sentinţa penală nr. 50 din 20 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia penală, şi rejudecând:
În baza art. 861 - art. 862 C. pen., dispune suspendarea pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani.
În baza art. 863 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare, inculpatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
- să se prezinte, trimestrial, la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Călăraşi;
- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă.
În baza art. 359 C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.
Menţine celelalte dispoziţii ale ambelor hotărâri.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, pentru recurentul inculpat, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1309/2013. Penal. Lovirile sau vătămările... | ICCJ. Decizia nr. 1259/2013. Penal. Traficul de minori (Legea... → |
|---|
