ICCJ. Decizia nr. 1570/2013. Penal. Infracţiuni la regimul vamal (Legea 141/1997, Legea 86/2006). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1570/2013
Dosar nr. 4461/110/2012
Şedinţa publică din 09 mai 2013
Prin Sentinţa penală nr. 300/D din 27 noiembrie 2012, Tribunalului Bacău l-a condamnat pe inculpatul C.A.M. la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare (2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 271 din Legea nr. 86/2006 cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen. şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 134 din Legea nr. 295/2004 cu aplicarea art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. e) C. pen.) şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. ca pedeapsă complementară, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 4 ani termen de încercare.
În baza art. 118 lit. f) C. pen., s-a confiscat arma şi muniţia aferentă.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la domiciliul inculpatului C.A.M. s-a descoperit, cu ocazia percheziţiei efectuate de organele de urmărire penală, o armă de foc automată, în stare de funcţionare, marca B.S., având o lungime de 35 cm, cu ţeava încorporată, iar în încărcător s-a găsit un număr de 9 cartuşe, calibru 9 mm. Conform anexei la Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, armele cu gaz, categorie din care face parte şi cea descoperită la domiciliul inculpatului, sunt încadrate în categoria C - arme neletale supuse autorizării, iar în baza art. 57 din acelaşi act normativ, cetăţenii români pot procura arme neletale din categoria C şi muniţia aferentă lor, numai după obţinerea prealabilă a unei autorizaţii date în acest sens, autorizaţie ce nu-i fusese emisă inculpatului.
Situaţia de fapt a fost reţinută pe baza declaraţiilor martorului denunţător, procesului-verbal de recunoaştere a inculpatului de către denunţător, procesului-verbal de percheziţie domiciliară, planşelor foto, raportului de expertiză balistică, declaraţiilor martorei P.R.N., proceselor-verbale de redare a înregistrărilor telefonice interceptate, dovezile de ridicare a armei şi cartuşelor şi nu în ultimul rând a declaraţiilor inculpatului de recunoaştere parţială a faptei de deţinere fără drept a unei arme neletale din categoria celor supuse autorizării, acesta negând infracţiunea de contrabandă, sens în care a susţinut că arma a fost achiziţionată de la o cunoştinţă din Bucureşti pentru suma de 200 euro.
S-a constatat că apărările inculpatului sunt contrazise de mijloace de probă administrate în cauză, respectiv declaraţia martorului denunţător P.G.G., procesul-verbal de sesizare din oficiu conform căruia denunţătorul a încunoştinţat că inculpatul a achiziţionat din Italia o armă cu suma de 1.000 euro pe care a introdus-o în ţară şi este deţinută fără drept la domiciliul său.
Judecătorul fondului a apreciat că fapta comisă de inculpat prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, dat fiind că deţinerea ilegală la domiciliu a unei arme constituie o faptă ce poate avea urmări dintre cele mai grave pentru viaţă, sănătatea sau integritatea corporală a altor persoane ceea ce îi conferă un caracter grav, iar lipsa antecedentelor penale şi conduita anterioară bună a inculpatului nu sunt de natură să înlăture acest caracter.
În drept, s-a reţinut că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 271 din Legea nr. 86/2006 şi art. 134 din Legea nr. 295/2004.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, condiţiile şi împrejurările concrete în care au fost săvârşite, precum şi datele ce caracterizează persoana inculpatului care a avut o poziţie parţial sinceră, fiind infractor primar şi având familie şi un copil minor în întreţinere, elemente în raport de care s-a reţinut incidenţa circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., cu consecinţa reducerii pedepselor sub minimul special prevăzut de lege, a căror executare a fost suspendată condiţionat întrucât s-a apreciat că scopul tratamentului sancţionator poate fi realizat şi fără privare de libertate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal inculpatul C.A.M., criticând-o sub aspect de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia penală nr. 8 din 15 ianuarie 2013, Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, a admis apelul inculpatului C.A.M., a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi, rejudecând, a redus cuantumul cheltuielilor judiciare la care a fost obligat inculpatul către stat, de la 20.500 RON la 5.500 RON, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de prim control judiciar a reţinut, în esenţă, că judecătorul fondului a făcut o descriere amănunţită atât a situaţiei de fapt, cât şi a temeiurilor de drept pe baza cărora şi-a formulat convingerea cu privire la cauza dedusă judecăţii, precum şi a probelor care au fundamentat-o, în expunerea argumentelor faptice şi juridice ce au condus la pronunţarea soluţiei atacate, respectând întocmai dispoziţiile art. 356 C. proc. pen.
Din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, respectiv declaraţiile martorului denunţător, procesul-verbal de recunoaştere a inculpatului de către denunţător, procesul-verbal de percheziţie domiciliară, planşa foto, raportul de expertiză balistică, declaraţiile martorei P.R.N., procesele-verbale de redare a comunicărilor telefonice interceptate, dovezile de ridicare a armei şi cartuşelor, precum instanţa de prim control judiciar a stabilit că, în cursul anului 2011, cu ocazia unei călătorii în Italia, inculpatul C.A.M. şi-a achiziţionat o armă pe care a introdus-o în ţară, eludând dispoziţiile legale în materie, potrivit cărora trebuia în prealabil să obţină o autorizaţie în acest sens din partea autorităţilor române şi să le notifice deţinerea unei astfel de arme.
S-a constatat că declaraţiile de nerecunoaştere ale inculpatului sunt contrazise de celelalte mijloace de probă administrate în cauză, relevante fiind declaraţia martorului denunţător P.G.G. şi interceptarea convorbirilor telefonice.
Instanţa de apel a apreciat că pedepsele aplicate inculpatului atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare corespund criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.
S-a apreciat ca fiind întemeiată critica privind cuantumul cheltuielilor judiciare la plata cărora a fost obligat de prima instanţă, dat fiind că în raport de volumul de muncă desfăşurat de organele judiciare, acesta apare ca excesiv motiv pentru care s-a dispus diminuarea lor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat, în termen legal, recurs C.A.M., criticând-o sub aspect de nelegalitate şi netemeinicie.
Inculpatul C.A.M. a solicitat achitarea pentru infracţiunea de contrabandă întrucât fapta nu există, instanţele inferioare făcând o gravă eroare de fapt prin reţinerea vinovăţiei sale sub aspectul acestei infracţiuni în condiţiile în care nu există probe care să fundamenteze soluţia de condamnare, iar pentru infracţiunea de deţinere fără drept a unei arme neletale să se constate că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
În subsidiar, a cerut redozarea pedepsei în raport de circumstanţele personale şi reale ale cauzei.
Examinând hotărârile atacate atât prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare prevăzute de art 3859 pct. 14 şi 18 C. proc. pen., cât şi din oficiu conform dispoziţiilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind fondat recursul inculpatului C.A.M. pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea de fapt constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura acestora sau în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei. Aşadar, greşita examinare a probelor administrate la instanţa de fond, sens în care se constată că la dosar este o probă când în realitate aceasta nu există, ori se consideră că anumite probe demonstrează existenţa unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă reiese contrariul, conduce la comiterea unei erori grave în reţinerea situaţiei de fapt.
Înalta Curte constată că există contradicţie evidentă între considerentele hotărârii de condamnare pentru infracţiunea de contrabandă şi conţinutul real al mijloacelor de probă, starea de fapt reţinută prin hotărârile atacate fiind consecinţa ignorării şi denaturării probelor administrate. Atât judecătorul fondului, cât şi instanţa de apel, fără a face o examinare a materialului probator administrat în cauză, s-au limitat în motivarea soluţiei să reţină că vinovăţia inculpatului C.A.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 271 din Legea nr. 86/2006 este dovedită de declaraţia denunţătorului P.G.G., care de altfel a stat la baza procesului-verbal de sesizare din oficiu, înlăturând depoziţiile martorilor P.R.N. şi A.C. întrucât au fost date pro causa, ignorând astfel aspecte evidente ce rezultau din conţinutul acestor probe.
Or, conform dispoziţiilor art. 356 lit. c) C. proc. pen., expunerea hotărârii trebuie să cuprindă o analiză a probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată.
Astfel, din examinarea mijloacelor de probă aflate la dosarul de urmărire penală, coroborate cu probele administrate nemijlocit în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte constată că prezumţia de nevinovăţie a inculpatului C.A.M. nu a fost răsturnată, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că acesta a adus din Italia arma neletală găsită la percheziţia domiciliară, şi pe care o deţinea fără drept.
Afirmaţiile constante ale inculpatului conform cărora a achiziţionat arma de la o persoană din Bucureşti contra unei sume în euro sunt susţinute şi de declaraţiile martorilor P.R.N. şi A.C., concubina, respectiv un prieten al inculpatului, date atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti.
Aceeaşi poziţie a avut-o inculpatul şi în momentul ridicării armei la percheziţia domiciliară, răspunzând organelor de poliţie că a cumpărat-o din Bucureşti, versiune menţinută şi în cursul cercetării judecătoreşti, când fiind audiat pentru prima dată şi martorul A.C. a confirmat acest fapt, arătând că a fost de faţă la achiziţionarea armei de către prietenul său.
Declaraţiile olografe ale denunţătorului P.G.G., dar şi cele luate pe formular tipizat de organele de urmărire penală sau date în faţa judecătorului fondului nu infirmă poziţia adoptată de inculpatul C.A.M.
La urmărirea penală denunţătorul a precizat încă de la prima declaraţie că inculpatul i-a prezentat cu ocazia unei discuţii purtate la domiciliul acestuia în legătură cu plecarea lor în Italia, o armă deţinută ilegal fără să-i precizeze însă de unde o avea.
Adus cu mandat de aducere la instanţa de fond, martorul denunţător nu şi-a schimbat poziţia, declarând că într-una din vizitele făcute la domiciliul inculpatului, acesta i-a arătat un pistol a cărui provenienţă însă nu o cunoştea.
În acelaşi context, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice purtate de inculpat nu evidenţiază elemente din care să rezulte săvârşirea infracţiunii de contrabandă, aşa cum în mod eronat au reţinut instanţele inferioare.
Ca atare, Înalta Curte, constatând lipsa oricărui mijloc de probă care să susţină vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de contrabandă va dispune achitarea acestuia în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta nu există.
Potrivit art. 17 alin. (1) C. pen., pentru a califica ca infracţiune o faptă este necesar ca aceasta să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală.
La stabilirea în concret a gradului de pericol social trebuie avute în vedere criteriile legale, gravitatea faptei fiind apreciată pe baza unor elemente de ordin obiectiv şi subiectiv ca modul, mijloacele şi împrejurările de comitere, scopul şi urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi nu în ultimul rând conduita făptuitorului.
În speţă, fapta inculpatului C.A.M. de a deţine, fără drept, o armă de foc, chiar neletală, dar în stare de funcţionare, nu poate fi considerată prin împrejurările în care a fost comisă, conţinutul ei concret şi urmările ce s-ar fi putut produce ca fiind în mod vădit lipsită de importanţă.
Împrejurarea că inculpatul este infractor primar nu justifică aprecierea că fapta nu are gradul de pericol social al unei infracţiuni, cât timp fapta prevăzută de art. 134 din Legea nr. 295/2004 este o infracţiune de pericol obiectiv, legal şi efectiv, întrucât prin nerespectarea regimului armelor, inclusiv a celor neletale există posibilitatea lezării celor mai importante valori sociale - viaţa sau integritatea corporală a unei persoanei, cu atât mai mult cu cât inculpatul C.A.M. avea obligaţia legală să obţină autorizaţia pentru deţinerea unui asemenea obiect.
În plus, comportamentul avut de inculpat anterior comiterii faptei constituie o circumstanţă atenuantă de care trebuie să se ţină seama doar la stabilirea pedepsei, fapt pe care instanţele inferioare l-au şi avut în vedere la momentul aplicării dispoziţiilor art. 74 lit. a) C. pen., cu consecinţa reducerii cu sub minimul special al pedepsei pentru infracţiunea prevăzută de art. 134 din Legea nr. 295/2004, respectiv până la un cuantum de 2 luni închisoare, care corespunde criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.
În mod justificat, atât prima instanţă, cât şi cea de apel au apreciat că scopul preventiv-educativ al pedepsei poate fi atins şi fără privare de libertate, în condiţiile suspendării condiţionate a executării acesteia pe un termen de încercare care dată fiind soluţia de achitare ce se va pronunţa urmează să fie doar de 2 ani şi 2 luni.
Constatând, aşadar, că, în cauză, este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul inculpatului C.A.M., casând în parte hotărârile atacate şi rejudecând, va descontopi pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare în pedepsele componente, repunându-le în individualitatea lor; îl va achita pe inculpat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 271 din Legea nr. 86/2006; va suspenda condiţionat executarea pedepsei de 2 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 134 din Legea nr. 295/2004, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârilor recurate, cheltuielile judiciare urmând să rămână în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul C.A.M. împotriva Deciziei penale nr. 8 din 15 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Casează în parte decizia penală atacată şi Sentinţa penală nr. 300/D din 27 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia penală, şi rejudecând:
Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., în pedepsele componente de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 71 - 64 lit a) teza a II-a şi b) C. pen. şi 2 luni închisoare.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achită pe inculpatul C.A.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 271 din Legea nr. 86/2006.
În baza art. 81 - 82 C. pen., dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 134 din Legea nr. 295/2004 cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen., pe un termen de încercare de 2 ani şi 2 luni.
Menţine celelalte dispoziţii ale ambelor hotărâri.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1567/2013. Penal. Neglijenţa în serviciu... | ICCJ. Decizia nr. 1753/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
