ICCJ. Decizia nr. 1858/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Omorul (art. 174 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1858 /20 14
Dosar nr. 1566/121/2013
Şedinţa publică din data de 30 mai 2014
Asupra recursului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 281 pronunţată la data de 21 iunie 2013, Tribunalul Galaţi, în baza art. 334 C. proc. pen. a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat, prin apărător, din infracţiunea prevăzută de art. 174 alin. (1)-art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen.
În baza art. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen. l-a condamnat pe inculpatul C.P. la o pedeapsă de 15 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. şi art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale a închisorii, iar în baza art. 71 alin. (2) C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale a închisorii.
Prin aceeaşi sentinţă a fost menţinută starea de arest a inculpatului C.P. şi s-a dedus din pedeapsa aplicată, perioada executată în stare de reţinere şi arest preventiv începând cu data de 22 noiembrie 2012 la 21 iunie 2013.
În baza art. 109 C. proc. pen. s-a dispus ca mijloacele materiale de probă enumerate în rechizitoriu, să fie păstrate la dosarul cauzei până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Totodată, instanţa de fond a dispus în baza art. 346 C. proc. pen în referire la art. 998 şi urm. C. civ. obligarea inculpatului C.P. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune materiale şi echivalentul în RON la data efectuării plăţii a sumei de 20.000 euro către partea civilă, C.L. cu titlu de daune morale, la plata sumei de 25.000 RON către partea civilă L.C., cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 6.000 RON cu titlu de daune materiale şi 25.000 RON cu titlu de daune morale către partea civilă L.C.O.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, după rămânerea definitivă a prezentei, în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.
Î n baza art. 189 şi art. 191 C. proc. pen. a obligat pe inculpat la plata sumei de 1.240 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 193 C. proc. pen. a obligat pe inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către partea civilă, C.L., iar suma de 200 RON, reprezentând onorariul de avocat, a fost avansată din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Galaţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul cu nr. 895/P/2012, întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpatului C.P. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen. în referire la art. 175 lit. i) C. pen.
Astfel, s-a reţinut în esenţă că, la data de 21 noiembrie 2012, în jurul orelor 18:00, victima L.A. a mers la un magazin din localitate (comuna M., judeţul Galaţi), cunoscut sub denumirea de „L.M.”, unde s-a întâlnit cu martorii V.C.E., G.R. şi G.D.I., ocupând o masă aflată în exteriorul magazinului. Aici, victima a luat loc pe o parte a mesei, pe partea opusă fiind poziţionaţi martorii V.C.E. şi G.R. La masa acestora a venit apoi şi martorul G.D.I. În acelaşi timp, dar într-o parte opusă a magazinului se afla şi inculpatul, acesta fiind împreună cu alte două persoane şi consuma o bere.
Inculpatul s-a întâlnit cu martorul V.C.E., care i-a transmis că victima se afla în zonă. Datorită discuţiilor anterioare legate de transportul de materiale, inculpatul a plecat de la locul său şi a mers la masa unde stătea victima, pentru a discuta cu aceasta, iar apoi inculpatul a început să-i reproşeze victimei anumite aspecte petrecute anterior între cei doi, discuţia fiind percepută ca fiind „aprinsă” şi având o durată de circa 20-25 de minute.
În continuare inculpatul a început să adreseze injurii victimei, fără ca aceasta din urmă să riposteze în vreun mod, după care la scurt timp inculpatul a aplicat victimei două lovituri cu pumnul în faţă. Nici de această dată, victima nu a ripostat în vreun mod.
După terminarea discuţiilor, la momentul la care inculpatul se pregătea să plece şi s-a întors cu spatele, victima a luat de pe masă o sticlă cu care, din lateral, i-a aplicat inculpatului o singură lovitură în zona feţei. În urma loviturii inculpatul a căzut la pământ, iar victima a încercat să se urce pur şi simplu cu picioarele peste acesta, dar fără să reuşească.
Victima L.A. a luat apoi o altă sticlă de pe masă, cu care l-a lovit pe inculpat în zona arcadei stângi. Imediat victima a părăsit zona în fugă, îndreptându-se în direcţia în care locuia, după care brusc şi-a schimbat direcţia şi a fugit spre zona denumită popular „C.”.
Inculpatul a reuşit să se ridice de la pământ şi a pornit în urmărirea victimei, pe care a şi ajuns-o din urmă după parcurgerea unei distanţe de aproximativ 250-300 de metri, în dreptul locuinţei unui localnic, numitul P.D. Întrucât, conform declaraţiei inculpatului, victima a căzut la pământ împiedicându-se, acesta a început să o lovească cu picioarele cu precădere în zona toracică şi zona abdominală.
Loviturile au fost aplicate cu mare intensitate, fără să se stabilească intervalul de timp în care au fost aplicate, întrucât inculpatul nu a putut aprecia „perioada de timp în care l-am lovit pe A.”. De asemenea inculpatul nu a putut preciza succesiunea loviturilor şi nici numărul acestora, dar acesta a declarat că „au fost multe”.
După lovirea victimei în condiţiile arătate, aceasta a rămas căzută la pământ într-un şanţ, posibil conştientă, conform declaraţiei inculpatului. Inculpatul a rămas pe loc până la venirea unui echipaj de ambulanţă şi până la venirea lucrătorilor de poliţie, care l-au luat pentru cercetări.
La momentul transbordaţii dintr-un vehicul în altul, victima a intrat în stop cardio-respirator şi a decedat înainte de a se ajunge la spital.
În faţa instanţei de fond inculpatul a solicitat ca judecata să se facă în baza dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., solicitând totodată, în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei, schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracţiunea reţinută prin actul de sesizare, în infracţiunea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen.
Prima instanţă a respins această cerere a inculpatului, menţionând că, spre deosebire de infracţiunea de omor, care nu poate fi săvârşită decât cu intenţie în una din cele două modalităţi la care se refera art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) şi lit. b) C. pen., infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se săvârşeşte cu intenţie depăşită, caracterizată prin intenţie în ceea ce priveşte acţiunea de lovire şi prin culpă în ceea ce priveşte rezultatul produs, moartea victimei. De asemenea, a considerat că, în cauza de faţă, rezoluţia în baza căreia a acţionat inculpatul este dovedită având în vedere că după primele lovituri aplicate victimei cu pumnul în zona feţei, acesta a continuat după un anumit interval de timp, să lovească victima căzută la pământ cu picioarele în zona abdominală şi toracică cu o intensitate deosebită demonstrată de gravitatea leziunilor cauzate după cum rezulta din raportul medico-legal de necropsie efectuat în cauză.
Mai mult, a reţinut instanţa de fond, acţionând în modul descris, inculpatul a prevăzut rezultatul posibil al faptei sale, suprimarea vieţii victimei, rezultat care, chiar dacă nu l-a urmărit, l-a acceptat. Mijloacele folosite în agresiune, zonele vitale vizate, cap, torace, abdomen, intensitatea deosebită a loviturilor ducând la rupturi de organe interne constituie elemente suficiente pentru a se retine intenţia indirectă de a ucide.
Astfel, a considerat judecătorul primei instanţe că ansamblul împrejurărilor în care a avut loc agresiunea şi rezultatul acesteia, suprimarea vieţii, infirmă opinia apărării conform căreia inculpatul nu a urmărit şi nici nu a acceptat producerea unui astfel de rezultat, care ar fi depăşit intenţia sa de a aplica o corecţie victimei.
Pentru considerentele arătate tribunalul a apreciat ca fiind angajată vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.
Sub aspectul laturii civile, prima instanţă a constatat că partea civilă C.L., mama victimei, a reclamat pretenţii civile în cauză în termenul legal prevăzut de art. 15 alin. (2) C. proc. pen., solicitând a fi acoperite cheltuielile de înmormântare a victimei, iar la termenul de şedinţă din 16 mai 2013 corelativ cu acordul inculpatului de a acoperi aceste pretenţii civile, instanţa a dispus în conformitate cu art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., obligarea la plata următoarelor sume: 10.000 RON, cu titlu de daune materiale şi echivalentul în RON la data efectuării plăţii a sumei de 20.000 euro către partea civilă, C.L. cu titlu de daune morale, la plata sumei de 25.000 RON către partea civilă L.C., cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 6.000 RON cu titlu de daune materiale şi 25.000 RON cu titlu de daune morale către partea civilă L.C.O.
Î mpotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul C.P., susţinând, în esenţă, că încadrarea juridică corectă a faptei este cea prevăzută de art. 183 C. pen., întrucât inculpatul nu a avut niciun moment intenţia de a suprima viaţa victimei şi că pedeapsa aplicată este prea aspră, având în vedere că împrejurările comiterii faptei şi datele care caracterizează persoana inculpatului impuneau reţinerea în favoarea acestuia atât a circumstanţei atenuante legale, prevăzută de art. 73 alin. (1) lit. b) C. pen., conduita violentă a victimei constituind factorul determinant în riposta inculpatului, cât şi a circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi lit. c) C. pen., cu consecinţa stabilirii unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege, redus în condiţiile reţinerii dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
Prin decizia penală nr. 324/A pronunţată la data de 13 decembrie 2013 Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de inculpatul C.P. împotriva sentinţei penale nr. 281 din 21 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Galaţi, a desfiinţat în parte sentinţa penală atacată şi, în rejudecare a redus cuantumul pedepsei principale aplicată inculpatului C.P. de la 15 ani închisoare la 11 ani închisoare.
Curtea de Apel Galaţi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate şi totodată, a menţinut starea de arest a inculpatului, computând din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive cu începere de la data de 22 noiembrie 2012 la zi, respectiv 13 decembrie 2013.
Pentru a decide astfel, în baza probelor dosarului şi analizând cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, instanţa de apel a considerat că prima instanţă a stabilit o corectă situaţie de fapt, dând infracţiunii săvârşite de inculpat încadrarea juridică corespunzătoare, fapta acestuia întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 alin. (1)-art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.
În acest sens, instanţa de prim control judiciar a înlăturat susţinerile inculpatului privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen., menţionând că din interpretarea dispoziţiilor art. 183 C. pen. şi ale art. 174 C. pen. rezultă că, spre deosebire de infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte care se săvârşeşte cu praeterintenţie, unde intenţia iniţială de a cauza anumite urmări periculoase este depăşită în raport cu urmarea efectiv produsă, care este mult mai gravă, infracţiunea de omor se săvârşeşte, sub aspectul laturii subiective, fie cu intenţie directă, fie cu intenţie indirectă, aceasta din urmă implicând, pe lângă prevedere, o atitudine de indiferenţă faţă de rezultat şi acceptarea posibilităţii producerii lui.
În speţă, instanţa de apel a apreciat că producerea morţii victimei L.A. nu este doar urmarea unei acţiuni praeterintenţionate, reţinând împrejurarea că inculpatul a aplicat victimei multiple lovituri cu pumnii şi picioarele, cu intensitate deosebită, în zone vitale, producându-i leziuni care i-au cauzat decesul (politraumatism cranio-cerebral şi facial cu contuzii cerebrale, contuzii de trunchi cerebral şi hemoragie meningee, traumatism toraco-abdominal cu fracturi costale bilateral, rapturi de plămân drept, hemopneumotorax drept, rupturi de ficat şi rinichi drept), evidenţiază că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului letal al acţiunii sale (existând legătură directă de cauzalitate între această acţiune şi moartea victimei), rezultat care, chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. În atare situaţie, având în vedere şi atitudinea indiferentă a inculpatului manifestată faţă de victimă ulterior aplicării loviturii letale, a constatat că fapta acestuia, săvârşită cu intenţie indirectă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor şi nu acelea ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
De asemenea, instanţa de apel nu a primit nici susţinerile inculpatului în sensul că a fost provocat de către victimă şi că inculpatul ar fi trebuit să beneficieze de circumstanţa atenuantă a provocării, de vreme ce din modalitatea de săvârşirii infracţiunii rezultă că provocatorul propriu-zis a fost chiar inculpatul.
Însă, deşi prima instanţă a stabilit corect starea de fapt şi a încadrat-o corespunzător, Curtea de Apel Galaţi a apreciat că prima instanţă a greşit cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei principale, în ceea ce priveşte întinderea acesteia.
Instanţa de apel a apreciat că se impune micşorarea pedepsei în raport de prevederile art. 52 C. pen., şi totodată, a constatat că, deşi în mod corect instanţa de fond nu a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţele atenuante legale sau judiciare, prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., respectiv art. 74 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen., totuşi, dând eficienţă dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. prima instanţă trebuia să reducă limitele de pedeapsă cu o treime.
Concluzionând, instanţa de apel a constatat că pedeapsa principală de 15 ani închisoare [în condiţiile în care limitele pedepsei prevăzute de lege urmare reţinerii dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. sunt de la 10 la 16 ani şi 8 luni închisoare] nu răspunde principiului proporţionalităţii şi nici scopului prevăzut în art. 52 C. pen., riposta victimei şi urmările acesteia, astfel cum au fost stabilite prin raportul de constatare din 23 noiembrie 2012, constituind o împrejurare care nu putea fi trecută cu vederea, ci trebuia să se reflecteze în cuantumul pedepsei principale aplicate inculpatului.
În ceea ce priveşte latura civilă, Curtea de Apel Galaţi a apreciat că în cauză operează principiul disponibilităţii, inculpatul fiind de acord să despăgubească părţile civile conform pretenţiilor formulate, astfel că susţinerile acestuia potrivit cărora cuantumul daunelor morale ar fi exagerat de mare, nu pot fi primite, instanţa de apel neavând temeiul legal în baza căruia să cenzureze disponibilitatea inculpatului în acoperirea prejudiciului moral cauzat părţilor vătămate, constituite părţi civile.
Pentru aceste motive, instanţa de apel a admis apelul şi a desfiinţat în parte sentinţa atacată sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei principale, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
Î mpotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul C.P. la data de 16 decembrie 2013.
Recursul formulat de inculpat a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 ianuarie 2014, stabilindu-se termen de judecată a recursului la data de 30 mai 2014.
Inculpatul a depus motivele de recurs la data de 6 martie 2014, cu respectarea termenului prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior.
Prin motivele scrise de recurs inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 13 C. proc. pen. anterior, susţinând că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. În consecinţă, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina sa în cea prevăzută de art. 188 C. pen., precum şi reducerea pedepsei principale aplicate prin luarea în considerare a circumstanţei atenuante a provocării.
Cu prilejul dezbaterilor, prin apărător desemnat din oficiu, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei prin luarea în considerare a circumstanţelor comiterii faptei (lipsa intenţiei), dar şi a poziţiei procesuale sincere. De asemenea, s-a solicitat şi reducerea cuantumului daunelor materiale.
Având în vedere că la data judecării cauzei în recurs, respectiv la 30 mai 2014, era în vigoare noul C. proc. pen. ale cărui dispoziţii sunt de imediată aplicare, a fost necesar să se stabilească cadrul procesual în raport cu împrejurarea că, în prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac, iar Înalta Curte nu mai are competenţa funcţională de a judeca recursul.
Situaţia tranzitorie expusă anterior este reglementată prin dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care stabilesc atât competenţa de soluţionare cât şi dispoziţiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi.
Astfel, în conformitate cu dispoziţia tranzitorie anterior menţionată, „recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.”
Prin urmare, constatând că recursul în prezenta cauză se afla în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., fiind declarat împotriva unei hotărâri supuse apelului potrivit legii vechi, Înalta Curte a apreciat că este competentă să soluţioneze calea de atac, fiind aplicabile prevederile C. proc. pen. anterior în materia recursului.
Cu privire la prevederile C. proc. pen. anterior privind judecarea recursului, Înalta Curte notează că în raport cu data pronunţării deciziei recurate sunt incidente în cauză dispoziţiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Sub acest aspect, se constată că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Galaţi la data de 13 decembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare, la 15 februarie 2013, a Legii nr. 2/2013, fiind supusă casării exclusiv în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.
Din examinarea cazurilor de casare expres prevăzute de textul de lege anterior menţionat, rezultă că prin limitarea obiectului judecăţii în recurs legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.
Astfel, reexaminarea integrală a cauzei de către instanţa de apel, în condiţii similare cu cea desfăşurată de instanţa de fond, a condus în mod firesc la concluzia că devoluţiunea în faţa instanţei de recurs trebuie limitată numai la anumite chestiuni de drept prevăzute limitativ de lege.
În cauză, recurentul inculpat a invocat incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 13 C. proc. pen. anterior.
Criticile pe care acesta le-a circumscris cazului de casare invocat trebuie apreciate sub aspectul temeiniciei din perspectiva faptului că recursul este o cale ordinară de atac cu devoluţie exclusiv în drept şi nu mai este posibil un control integral din partea instanţei, fiind exclusă rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în aceleaşi coordonate în care stabilirea adevărului, a situaţiei de fapt şi a vinovăţiei au avut loc în primele două grade de jurisdicţie.
Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, a împrejurărilor comiterii acesteia, stabilirea vinovăţiei ori reindividualizarea pedepsei aplicate, ci doar sancţionarea sentinţelor ori deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.
Examinând recursul formulat de inculpatul C.P. conform dispoziţiilor art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 dar şi a prevederilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele motive:
În recurs, reiterând criticile din apel, inculpatul a invocat lipsa intenţiei de a suprima viaţa victimei, precum şi faptul că a fost provocat de către aceasta.
Or, instanţele de fond şi apel au stabilit sub aspectul situaţiei de fapt că din ansamblul întregului material probator a rezultat că, în mod cert, la data de 22 noiembrie 2012 inculpatul a aplicat victimei multiple lovituri cu pumnii şi picioarele, cu intensitate deosebită, în zone vitale, producându-i leziuni care i-au cauzat decesul (politraumatism cranio-cerebral şi facial cu contuzii cerebrale, contuzii de trunchi cerebral şi hemoragie meningee, traumatism toraco-abdominal cu fracturi costale bilateral, rupturi de plămân drept, hemopneumotorax drept, rupturi de ficat şi rinichi drept).
De altfel, în faţa instanţei inculpatul a recunoscut comiterea faptei stabilită pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, motiv pentru care în cauză s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. anterior.
Totodată, Înalta Curte notează că instanţa de fond a respins cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. anterior, reţinând că probatoriul administrat demonstrează că infracţiunea de omor calificat pentru care inculpatul C.P. a fost trimis în judecată a fost săvârşită de acesta cu intenţie indirectă, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de omor şi nu acelea ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, raportat la ansamblul împrejurărilor în care a avut loc agresiunea şi rezultatul acesteia, suprimarea vieţii, rezultat care, chiar dacă nu l-a urmărit, l-a acceptat, de vreme ce, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, după primele lovituri aplicate victimei cu pumnul în zona feţei, acesta a continuat, după un anumit interval de timp, să lovească victima căzută la pământ cu picioarele în zona abdominală şi toracică cu o intensitate deosebită demonstrată de gravitatea leziunilor cauzate, astfel cum s-a evidenţiat prin raportul medico-legal de necropsie efectuat în cauză.
De asemenea, Înalta Curte subliniază că instanţa de apel a analizat şi cererea inculpatului privind reţinerea circumstanţei atenuante legale a provocării prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. anterior, dar şi a circumstanţelor judiciare prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen. anterior, reţinând că din modalitatea de săvârşire a faptei a rezultat că însuşi inculpatul a fost cel care a iniţiat conflictul.
Criticile inculpatului vizând lipsa intenţiei de a comite fapta, precum şi existenţa unor circumstanţe atenuante sunt în contradicţie cu datele ce caracterizează situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi pentru a analiza temeinicia lor instanţa de recurs ar trebui să cenzureze situaţia de fapt, să verifice concordanţa dintre cele reţinute în hotărârea de condamnare şi probele administrate ceea ce nu este permis prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior.
Astfel, pentru a examina criticile inculpatului vizând lipsa intenţiei de a comite fapta şi împrejurările comiterii acesteia, instanţa de recurs are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de prima instanţă, care nu poate fi schimbată, şi care, contrar susţinerilor inculpatului conduce la concluzia că acesta a săvârşit fapta cu intenţie în modalitatea faptică descrisă în hotărârile atacate.
Aşa cum s-a precizat anterior, examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii.
Totodată, Înalta Curte notează că motivele invocate de către inculpat privind schimbarea încadrării juridice prin trimitere la greşita reţinere a situaţiei de fapt şi greşita interpretare a probelor de către instanţele de fond şi de apel, nu se circumscriu noţiunii de „greşită aplicare a legii” şi nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs prin prisma cazului de casare prevăzut de 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior.
În ceea ce priveşte critica vizând greşita apreciere asupra cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată, Înalta Curte constată că individualizarea pedepsei se realizează de către instanţa de fond pe baza criteriilor menţionate în art. 72 C. pen. implicând o operaţiune de apreciere fundamentată pe probatoriului administrat.
Din această perspectivă motivele de recurs care tind a antama situaţia de fapt sunt neîntemeiate prin raportare la faptul că acestea nu pot fi examinate prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. anterior.
Sub aspectul daunelor materiale, inculpatul, prin apărător din oficiu, a solicitat reducerea acestora. Criticile vizând greşita soluţionare a laturii civile, prin nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează această materie, pot fi examinate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, însă, se reţine împrejurarea că aceste critici nu au fost formulate în termenul legal prevăzut de dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior, ci cu ocazia dezbaterilor asupra recursului. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că inculpatul nu a invocat încălcarea vreunei dispoziţii legale, ba mai mult, a fost de acord să achite părţilor civile daunele materiale, operând astfel principiul disponibilităţii cu privire la soluţionarea acţiunii civile, critica inculpatului fiind, aşadar, neîntemeiată.
Examinând incidenţa legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că în timpul judecării cauzei în calea de atac exercitată de inculpat, a intrat în vigoare noul C. pen., care a adus schimbări, printre altele şi în ceea ce priveşte infracţiunea de omor calificat, precum şi modificări ale limitelor speciale ale pedepsei închisorii pentru această infracţiune.
Modificările ivite în cursul judecării cauzei în recurs, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior şi C. pen. în vigoare, impun soluţionarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situaţie tranzitorie.
Demersul apare ca fiind necesar în condiţiile în care principiul legalităţii incriminării şi pedepsei ar impune ca infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului şi limitele de pedeapsă pentru aceasta să fie cele prevăzute de lege la data comiterii faptei, ceea ce ar face imposibil ca legea nouă să se aplice cu privire la fapta comisă anterior intrării ei în vigoare.
Cu toate acestea, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Excepţia înscrisă în art. 15 alin. (2) din Constituţie impune ca într-o situaţie tranzitorie cum este cea din prezenta cauză, să se facă aplicarea dispoziţiei constituţionale.
Expresie a acestui principiu constituţional este dispoziţia din art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit căreia, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Controlul legalităţii unei hotărâri judecătoreşti în recurs presupune nu doar îndreptarea unor încălcări ale legii la judecata în fond şi apel ci şi verificarea dacă prin ivirea unor situaţii ulterioare pronunţării hotărârii atacate nu apare necesară restabilirea legalităţii şi pronunţarea unei hotărâri în conformitate cu legea substanţială.
În reglementarea C. proc. pen., în varianta anterioară modificărilor intervenite prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, a fost abrogat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 20 C. proc. pen. anterior, care viza situaţia în care a intervenit o lege mai favorabilă condamnatului.
Prin abrogarea cazului de casare menţionat, în situaţia în care legea penală intervine înaintea soluţionării cauzei în primă instanţă sau în apel, iar aceste instanţe nu i-au dat eficienţă, hotărârea de condamnarea va fi pronunţată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior.
Situaţia în care legea penală intervine după pronunţarea hotărârii în apel nu este reglementată distinct printr-un caz special de casare, însă atrage incidenţa temeiului de casare înscris în art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior, pentru că hotărârea chiar dacă la momentul pronunţării era legală, nelegalitatea ei este determinată de reglementări survenite ulterior pronunţării, şi nu ca urmare a unor erori de drept produse în cursul judecăţii în fond şi apel.
Aşadar, o hotărâre judecătorească care este legală la momentul pronunţării poate deveni contrară legii sau să aplice greşit legea în raport cu un element ulterior pronunţării, cum ar fi intervenţia unei noi legi.
În cauză, inculpatul a solicitat să se facă aplicarea legii mai favorabile, motivul de recurs fiind invocat în termenul prevăzut de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior, respectiv cu cel puţin 5 zile înaintea termenului din 30 mai 2014, în condiţiile în care noul C. pen. a intrat în vigoare la 1 februarie 2014.
De altfel, principiul constituţional, chiar în lipsa unui caz de casare prin prisma căruia hotărârea devenită nelegală să fie casată, impune aplicarea retroactivă a legii noi mai favorabile şi restabilirea legalităţii sub acest aspect.
Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, Curtea Constituţională, sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C. pen. din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009), a pronunţat decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile.
Determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în speţă, utilizând aşadar criteriul aprecierii in concreto.
Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii, care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre Iegile penale succesive una să fie mai favorabilă.
Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiţii, se constată că fapta de omor calificat, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpat, continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, aşadar, corespondent în noua reglementare.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că fapta de a ucide o persoană este în continuare incriminată fiind prevăzută ca infracţiune în art. 188 alin. (1) C. pen.
Înalta Curte reţine că potrivit legii vechi, fapta comisă de inculpatul C.P. era sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi, sancţiune care, prin aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. anterior, era redusă la limite cuprinse între 10 ani şi 16 ani şi 8 luni închisoare. Pedeapsa aplicată inculpatului pentru această infracţiune a fost de 11 ani închisoare şi pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior pe o perioadă de 5 ani.
Potrivit legii noi, fapta inculpatului corespunde infracţiunii prevăzute de art. 188 alin. (1) C. pen. şi este sancţionată cu pedeapsa cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor privind reducerea pedepsei ca efect al aplicării art. 320 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea nu au fost modificate, fiind preluate în integralitate şi cu aceleaşi consecinţe în art. 396 alin. (10) noul C. proc. pen.
Noul C. pen. nu mai prevede varianta agravată a comiterii în loc public a infracţiunii de omor.
Î nlăturarea elementului circumstanţial agravant influenţează doar încadrarea juridică a faptei potrivit legii noi, în sensul că nu va mai putea fi reţinută infracţiunea în forma calificată, ci doar varianta tip prevăzută de art. 188 C. pen.
Potrivit legii noi, fapta inculpatului corespunde infracţiunii prevăzute de art. 188 alin. (1) C. pen. şi este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 ani la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Prin aplicarea cauzelor de reducere a pedepsei prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen., limitele de pedeapsă sunt de la 6 ani şi 8 luni la 13 ani şi 4 luni şi interzicerea exercitării unor drepturi.
În concluzie, luând în considerare modificarea intervenită prin eliminarea formei calificate a comiterii faptei în loc public, dar şi reducerea limitelor de pedeapsă atât în ce priveşte minimul cât şi maximul sancţiunii cu consecinţa reducerii proporţionale a pedepsei în raport cu aceste noi limite, rezultă că legea nouă este mai favorabilă, urmând a fi aplicată în ceea ce-l priveşte pe inculpat.
Deşi legea penală mai favorabilă se aplică ope legis, în cauză, aceasta presupune, în prealabil, schimbarea de încadrare juridică din forma calificată a infracţiunii în forma de bază.
Cât priveşte stabilirea în concret a pedepsei potrivit legii noi, Înalta Curte apreciază că în recurs nu are posibilitatea de a realiza o nouă individualizare a pedepsei ţinând seama de noile limite de pedeapsă.
Ca efect al aplicării legii penale mai blânde în speţă va adapta pedeapsa prin luarea în considerare a noilor limite în sensul proporţionalizării acesteia în aceste noi coordonate, dar cu respectarea raţionamentului pe care instanţa de fond şi instanţa de apel l-au avut în vedere în procesul de individualizare a pedepsei.
În atare situaţie, instanţa de recurs constată că instanţa de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă principală de 11 ani închisoare, orientată către maximul special de 10 ani închisoare, rezultat ca efect al reţinerii dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. anterior.
Ţinând seama de principiile anterior menţionate, Înalta Curte urmează să stabilească o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de omor, prevăzute de art. 188 alin. (1) C. pen., pedeapsă orientată către minimul special, de 6 ani şi 8 luni închisoare, rezultat ca efect al aplicării dispoziţiilor de reducere prevăzute de art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
Instanţa de recurs va aplica pedepsele complementare şi accesorii prevăzute de legea nouă, în legătură cu care art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 stipulează că „se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă”, urmând a le adapta în funcţie de noile limite şi conţinut, prin raportare la cele aplicate prin hotărârile atacate, conform legii vechi.
Prin urmare, va aplica recurentului inculpat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 3 ani.
De asemenea, în baza art. 65 C. pen. va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, apreciind că recursul formulat de inculpat este fondat, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. anterior, va admite recursul declarat de inculpatul C.P. împotriva deciziei penale nr. 324/A din 13 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Va casa în parte decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 281 din 21 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Galaţi şi rejudecând, va face aplicarea art. 5 C. pen., iar în baza art. 386 C. proc. pen., va schimba încadrarea juridică din art. 174 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior şi art. 3201 C. proc. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
Astfel, în baza art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., Înalta Curte va dispune condamnarea inculpatului C.P. la pedeapsa de 8 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi lit. b) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. va interzice exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi lit. b) C. pen. pe perioada executării pedepsei.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor recurate şi totodată, va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului C.P. durata reţinerii şi arestării preventive de la 22 noiembrie 2012 la 30 mai 2014.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile ocazionate cu soluţionarea recursului vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 300 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul C.P. împotriva deciziei penale nr. 324/A din 13 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează în parte decizia penală recurată şi sentinţa penală nr. 281 din 21 iunie 2013 pronunţată de Tribunalul Galaţi şi rejudecând:
Face aplicarea art. 5 C. pen. şi în baza art. 386 C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică din art. 174 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior şi art. 3201 C. proc. pen. anterior în infracţiunea prevăzută de art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
În baza art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. dispune condamnarea inculpatului C.P. la pedeapsa de 8 ani închisoare şi 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi lit. b) C. pen.
În baza art. 65 C. pen. interzice exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi lit. b) C. pen. pe perioada executării pedepsei.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor recurate.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului C.P. durata reţinerii şi arestării preventive de la 22 noiembrie 2012 la 30 mai 2014.
Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea recursului rămân în sarcina statului.
Onorariul cuvenit apărărtorului desemnat din oficiu, în cuantum de 300 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 200/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 1835/2013. Penal. Traficul de droguri (Legea... → |
|---|
