ICCJ. Decizia nr. 1964/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1964/2013
Dosar nr. 13743/86/2011
Şedinţa publică din 06 iunie 2013
Asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 98 din 16 mai 2012, Tribunalul Suceava l-a condamnat pe inculpatul S.C. la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b), c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., ca pedeapsă complementară, dispunând suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor pe o durată de 7 ani termen de încercare.
Inculpatul S.C. a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente SC V.P. SRL la 1.259.511 RON despăgubiri civile către partea civilă Statul Român - A.N.A.F. - prin mandatar D.G.F.P. Suceava, la care se adăugă şi accesoriile fiscale aferente până la data plăţii efective. S-a menţinut măsura sechestrului asigurător asupra autoturismului marca M.B., cu nr. de înmatriculare AG XX XXX, proprietatea părţii responsabile civilmente până la concurenţa sumei de 1.259.511 RON, precum şi a accesoriilor fiscale aferente până la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut în esenţă, că în luna august 2007, inculpatul S.C. a cumpărat părţile sociale ale SC V.P. SRL de la P.I., devenind administrator şi asociat unic al firmei, sediul social al societăţii fiind mutat în localitatea Grajduri, judeţul Iaşi. În această calitate inculpatul, în perioada august 2007 - august 2008, nu a înregistrat în contabilitatea societăţii un număr 89 facturi fiscale în valoare totală de 3.089.667,71 RON (fără TVA), deşi a realizat venituri din vânzarea de mărfuri, în schimb a înregistrat 19 facturi fiscale ce proveneau de la firme tip "fantomă" şi care nu aveau la bază operaţiuni economice reale, sustrăgându-se astfel de la plata taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat în cuantum de 1.259.511 RON, echivalentul a 345.079 euro.
Declaraţiile de nerecunoaştere ale inculpatului S.C. date în cursul judecăţii au fost înlăturate de judecătorul fondului întrucât nu corespundeau adevărului, constatând că împrejurările faptice reţinute se fundamentează pe concluziile rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică criminalistică conform cărora inculpatul a completat şi a semnat documente de plată, precum şi facturile fiscale emise în perioada de referinţă de către SC V.P. SRL; evidenţele A.N.A.F. potrivit cărora a înregistrat în evidenţele contabile facturi fiscale de la trei furnizori care nu îndeplineau condiţii pentru emiterea documentelor justificative în scopul deducerii cheltuielilor şi a TVA-ului; facturile fiscale emise către diverşi clienţi care nu au fost înregistrate în contabilitate şi identificate de organele de control fiscal; facturi fiscale care nu îndeplineau condiţia de document justificativ, semnate de inculpat la rubrica primire; raportările şi bilanţurile contabile depuse la data de 2 iulie 2008 în care nu a fost evidenţiată întreaga activitate economică a firmei, veniturile şi profitul realizat; procesele-verbale de control efectuate atât la partea responsabilă civilmente, cât şi la societăţile cu care a derulat activităţi comerciale; raportul de constatare financiar-contabilă; declaraţii de martori S.M., S.A., S.B., S.M.A., S.S., I.I., I.L.; şi nu în ultimul rând declaraţiile de recunoaştere ale acestuia din faza urmăririi penale.
În drept, s-a reţinut că faptele inculpatului S.C. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b), c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
La individualizarea pedepsei instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social ridicat al faptei, modalitatea în care a fost comisă, valoarea mare a prejudiciului nerecuperat, produs în dauna bugetului de stat, poziţia procesuală nesinceră din cursul cercetării judecătoreşti, în raport de care a apreciat că scopul prevăzut de art. 52 C. pen. nu poate fi realizat prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante, dar că reeducarea inculpatului se poate realiza şi fără privare de libertate.
S-a mai constatat că D.G.F.P. Suceava are calitate procesuală, întrucât a primit delegaţia nr. 77199/10 mai 2011 din partea Statului Român prin A.N.A.F., astfel că se putea constitui parte civilă în cauză pentru a recupera prejudiciul produs în paguba bugetului de stat.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal, au declarat apel D.N.A. - Serviciul Teritorial Suceava şi inculpatul S.C., pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia penală nr. 103 din 22 octombrie 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelul D.N.A. - Serviciul Teritorial Suceava a desfiinţat în parte hotărârea apelată şi rejudecând, a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 861, art. 863, art. 864, art. 865 şi art. 71 alin. (5) C. pen., inculpatul urmând să execute pedeapsa de 4 ani închisoare în regim de detenţie, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate, respingând, totodată, calea de atac promovată de inculpatul S.C.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut, în esenţă, că judecătorul fondului făcând o interpretare şi analiză judicioasă a mijloacelor de probă administrate în cauză a stabilit în mod corect situaţia de fapt, respectiv că în luna august 2007, SC V.P. SRL şi-a schimbat sediul social în localitatea Grajduri, jud. Iaşi, inculpatul S.C. devenind administratorul şi asociatul unic al firmei, calitate în care în perioada 17 august 2007 - 26 august 2008, nu a înregistrat în contabilitate 89 facturi fiscale emise către diverşi clienţi, din care rezultă venituri de 3.089.667,71 RON fără TVA, facturi pe care le-a semnat, înregistrând însă 19 facturi fiscale emise de 3 societăţi comerciale inexistente sau inactive fiscal (SC R. SRL Botoşani, SC A.S. SRL Sibiu şi SC P.M. SRL Iaşi), fapt ce a condus la deducerea de cheltuieli nereale cu aprovizionarea de mărfuri în sumă de 1.246.316,30 RON şi TVA de 113.836,95 RON, prin acţiunile sale prejudiciind bugetul de stat cu 1.259.511 RON (echivalentul a 345.079 euro).
În drept, s-a constatat că în mod corect s-a reţinut că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b), c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Pornindu-se de la forma de incriminare a infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, care sub aspectul laturii obiective constă în "omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate", s-a apreciat că activitatea ilicită a inculpatului realizează conţinutul constitutiv al acestei infracţiunii, întrucât în calitate de administrator nu a înregistrat în contabilitate 89 de facturi fiscale aferente unor operaţiuni de vânzare de mărfuri - aducătoare de venituri. Pentru a fi în prezenţa contravenţiei prevăzute de art. 219 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., aşa cum a invocat apărarea, instanţa de apel a reţinut că facturile fiscale aferente operaţiunilor comerciale trebuie să fi fost evidenţiate în contabilitate, nefiind depuse la organul fiscal competent doar declaraţiile fiscale întocmite, ceea ce contravine realităţii în condiţiile în care pentru anul 2007 inculpatul a depus bilanţul contabil în care nu apăreau cele 89 de facturi fiscale, dar nu şi pentru anul următor când i-a vândut societatea lui I.I.
Au fost înlăturate şi apărările potrivit cărora inculpatul a fost în eroare de fapt cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cauză care atrage înlăturarea caracterului penal al faptei, întrucât acesta a cunoscut că cele 19 facturi fiscale înregistrate în contabilitate provin de la societăţi comerciale inexistente sau inactive fiscal, aspect ce s-a reţinut că rezultă din probele administrate (SC R. SRL Botoşani a fost declarată inactivă începând cu data de 22 august 2007 prin Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 1039 din 24 iulie 2007 publicat în M. Of. nr. 576 din 22 august 2007; SC A.S. SRL Sibiu avea un număr de înregistrare la O.R.C. Sibiu ce aparţinea unei alte societăţi comerciale, iar CUI-ul trecut pe facturi nu aparţinea niciunui operator economic din România; cele 19 facturi fiscale amintite, la rubrica "delegat", este înscris inculpatul S.C., acesta fiind şi cel care a semnat la rubrica "semnătura de primire"; există facturi fiscale emise de către fiecare dintre cele trei societăţi comerciale amintite, la diferite perioade de timp; sediul social al SC V.C. SRL a fost schimbat de trei ori, pe raza a trei judeţe diferite într-o perioadă de 1 an).
Sub aspectul sancţionator instanţa de apel a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului de judecătorul fondului nu a fost judicios individualizată, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv valoarea foarte mare a pagubei cauzate bugetului de stat prin activitatea infracţională, atitudinea de pasivitate în acoperirea prejudiciului, dar şi poziţia oscilantă a acestuia, motiv pentru care în vederea atingerii scopului prevăzut de art. 52 C. pen. s-a considerat că se impune înlăturarea dispoziţiilor art. 861 C. pen., cu consecinţa executării pedepsei de 4 ani în regim de detenţie, fără a fi incidente circumstanţe atenuante.
Instanţa de prim control judiciar a constatat că inculpatul în mod nelegal nu a fost obligat în solidar şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de către stat, în condiţiile în care a fost obligat la plata despăgubirilor civile în solidar cu partea responsabilă civilmente.
Pe latura civilă s-a apreciat că prima instanţă întemeiat a reţinut ca fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie datorită raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită a inculpatului, săvârşirea cu vinovăţie şi prejudiciul produs.
S-a mai constatat că întinderea prejudiciului a fost în mod corect stabilit având în vedere facturile fiscale, actele întocmite de organele de control fiscal, precum şi raportul de constatare tehnico-ştiinţific financiar contabil.
Împotriva acestei hotărâri au declarat, în termen legal, recurs inculpatul S.C. care criticând-o sub aspect de nelegalitate şi netemeinicie a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 12, 14 şi 17 C. proc. pen., acest din urmă temei nefiind dezvoltat nici în motivele scrise, nici în şedinţă publică.
S-a solicitat achitarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru lipsa elementelor constitutive, întrucât nu a cunoscut că societăţile erau inactive fiscal sau nu existau, precum şi pentru faptul că sunt reale cheltuielile evidenţiate în contabilitate pe baza celor 19 facturi.
S-a mai arătat că activitatea infracţională a fost realizată fără implicarea sa de către inculpatul I.I. care a devenit asociat şi administrator al SC V.P. SRL de la jumătatea anului 2008, precum şi că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probei cu expertiza contabilă, probă care se impune a fi efectuată în cauză pentru stabilirea valorii reale a prejudiciului.
Sub aspectul individualizării pedepsei s-a solicitat redozarea acesteia faţă de circumstanţele personale ale inculpatului.
Criticile inculpatului în legătură cu neimplicarea sa în activitatea infracţională se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 10, 12, 14, 18 C. proc. pen., precum şi din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul S.C. ca fondat, pentru următoarele considerente:
Incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii, instanţa să nu se fi pronunţat asupra unei cereri esenţiale pentru părţi, iar această omisiune să influenţeze soluţia procesului.
În speţă, se constată că instanţele inferioare au analizat cererile de probatorii formulate de inculpat, admiţând în parte proba testimonială, care a fost de altfel administrată.
Or, în recurs, hotărârile pot fi cenzurate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. numai în măsura în care instanţa de prim control judiciar a omis să se pronunţe asupra cererii esenţiale formulate de parte, nu şi pentru modalitatea în care s-a răspuns la o asemenea cerere.
De altfel, instanţa de apel nu trebuia să se pronunţe asupra expertizei extrajudiciare depusă la dosar şi nici să facă aprecieri asupra acesteia în considerentele hotărârii, întrucât pentru aflarea adevărului organele judiciare lămuresc cauza sub toate aspectele pe baza probelor încuviinţate şi administrate, fără să ia în considerare înscrisuri extrajudiciare, inclusiv rapoarte tehnico-ştiinţifice, care nu au nicio forţă probantă în cauză întrucât nu au fost dispuse şi efectuate în cadrul procesului.
Potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite de achitare sau de condamnare. Eroarea de fapt constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura acestora sau în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei. Aşadar, greşita examinare a probelor administrate la instanţa de fond, sens în care se constată că la dosar este o probă când în realitate aceasta nu există, ori se consideră că anumite probe demonstrează existenţa unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă reiese contrariul, conduce la comiterea unei erori grave în reţinerea situaţiei de fapt.
Ca atare, existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, atribut ce îi este recunoscut doar instanţei de prim control judiciar, prin prisma dispoziţiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen.
În speţă, inculpatul S.C., în cadrul motivelor de recurs dezvoltate atât în scris, cât şi în şedinţă publică, nu a fost în măsură să evidenţieze vreo contradicţie evidentă şi controversată între conţinutul probelor şi împrejurările de fapt stabilite de către instanţele inferioare, fiind neîntemeiate susţinerile acestora că nu a săvârşit infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată.
Din situaţia de fapt, corect stabilită de tribunal şi însuşită de instanţa de prim control judiciar, rezultă, fără echivoc, că probele administrate în cauză atât în faza de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti - propriile declaraţii de recunoaştere date la urmărire penală, susţinute de depoziţiile martorilor S.M., S.A., S.B., S.M.A., S.S., I.L., ce se coroborează cu concluziile rapoartelor de constatare tehnico-ştiinţifică criminalistică conform cărora inculpatul a completat şi a semnat documente de plată, precum şi facturile fiscale emise în perioada de referinţă de către SC V.P. SRL; cu evidenţele A.N.A.F. din care rezultă că a înregistrat în evidenţele contabile facturi fiscale de la trei furnizori care nu îndeplineau condiţii pentru emiterea documentelor justificative în scopul deducerii cheltuielilor şi a TVA-ului; cu facturile fiscale emise către diverşi clienţi care nu au fost înregistrate în contabilitate şi identificate de organele de control fiscal; cu facturi fiscale care nu îndeplineau condiţia de document justificativ, semnate de inculpat la rubrica primire; cu raportările şi bilanţurile contabile depuse la data de 2 iulie 2008 în care nu a fost evidenţiată întreaga activitate economică a firmei, veniturile şi profitul realizat; cu procesele-verbale de control efectuate atât la partea responsabilă civilmente, cât şi la societăţile cu care a derulat activităţi comerciale; cu raportul de constatare financiar-contabilă - dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, desfăşurarea de către inculpat a unei activităţi ilicite care se circumscrie infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, chiar dacă acesta a urmărit să-l incrimineze doar pe coinculpatul I.I. care a uzat de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
De fapt, prin criticile formulate se tinde la o reapreciere a materialului probator din perspectiva unor raţionamente care în opinia inculpatului S.C. ar putea demonstra că infracţiunile pentru care a fost condamnat au fost comise de o altă persoană, operaţiune ce nu este permis a fi realizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Pentru existenţa infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 este necesar ca în documente contabile să fie evidenţiate operaţiuni fictive ori cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale.
În cauza dedusă judecăţii, inculpatul S.C. recunoaşte - astfel cum rezultă din declaraţia dată la urmărirea penală - că a înregistrat în contabilitate 19 facturi fiscale emise de 3 societăţi comerciale inexistente sau inactive fiscal.
Astfel, aceste facturi nu îndeplinesc condiţiile de document justificativ, iar cheltuielile evidenţiate în contabilitatea SC V.P. SRL nu au la bază operaţiuni reale de cumpărare. Ba mai mult, în cuprinsul acestor înscrisuri se menţionează la rubrica "delegat" numele inculpatului, semnătura acestuia apărând la rubrica "semnătura de primire".
Ca urmare, activitatea desfăşurată de inculpatul S.C. se realizează atât sub aspectul laturii obiective, cât şi sub cel al laturii subiective conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală în varianta prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, acesta având cunoştinţă că cele trei societăţi fie nu existau, fie erau inactive fiscal fiind astfel în imposibilitate de a emite documente justificative.
În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., faţă de circumstanţele personale ale inculpatului S.C., Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de prim control judiciar nu a individualizat corect pedeapsa aplicată acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, tratamentul sancţionator fiind criticabil sub aspectul modalităţii de executare.
În acest context, Înalta Curte apreciază că dată fiind gravitatea faptelor comise determinată atât de limitele de pedeapsă prevăzute de lege şi de importanţa valorilor sociale ocrotite de legiuitor, cât şi de amploarea activităţii infracţionale (mai multe acte materiale - neînregistrarea unui număr de 89 facturi fiscale şi înregistrarea a 19 facturi care nu îndeplineau condiţia de document justificativ), în mod justificat instanţele inferioare nu au reţinut ca circumstanţe atenuante datele favorabile care caracterizează persoana inculpatului, considerând că împrejurările în care s-au comis faptele nu impun coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege. Însă la alegerea modalităţii de executare a pedepsei aplicate instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama, cu precădere, de conduita inculpatului atât înainte, cât şi după comiterea infracţiunii, relevante fiind sub acest aspect lipsa antecedentelor penale, poziţia sinceră din cursul urmăririi penale, situaţia familială, inculpatul având în întreţinere 3 copii minori, date care, în opinia Înaltei Curţi, trebuie să conducă la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
Concluzionând, Înalta Curte apreciază că se impune menţinerea tratamentului sancţionator stabilit de judecătorul fondului, atât în ceea ce priveşte felul şi cuantumul pedepsei, cât şi sub aspectul modalităţii de executare, întrucât numai o asemenea sancţiune penală este suficientă şi în egală măsură aptă să asigure reeducarea inculpatului S.C. şi realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen.
Constatând că, în cauză, este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 385 pct. (2) lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de inculpatul S.C., va casa în parte decizia atacată, în ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, menţinând sub acest aspect dispoziţiile Sentinţei penale nr. 98 din 16 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGE
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul S.C. împotriva Deciziei penale nr. 103 din 22 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează, în parte, decizia penală atacată numai în ceea ce priveşte modalitate de executare a pedepsei, menţinând sub acest aspect dispoziţiile Sentinţei penale nr. 98 din 16 mai 2012, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia penală.
Onorariul pentru apărarea din oficiu, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 06 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1962/2013. Penal. Traficul de droguri (Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1966/2013. Penal. Infracţiuni privind legea... → |
|---|
