ICCJ. Decizia nr. 2002/2013. Penal. Cerere de liberare provizorie sub control judiciar (art. 160 ind.2 C.p.p.). Recurs

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2002/2013

Dosar nr. 3861/2/2013

Şedinţa publică din 7 iunie 2013

Asupra recursului penal de faţă:

Prin încheierea din 30 mai 2013, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 3861/2/2013 (1782/2013), în baza art. 160^8a alin. (6) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul T.M.V. (fiul lui M. şi M., născut la 6 martie 1971 în Bucureşti).

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, formulată de inculpatul T.M.V., s-a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar, inculpatul învederând că are cunoştinţă de prevederile legale cu privire la aceasta instituţie, precum şi de condiţiile în care se poate dispune revocarea acestei măsuri, în situaţia în care cererea va fi admisă, iar obligaţiile stabilite de instanţa de judecata nu vor fi respectate.

S-a mai precizat că inculpatul este arestat preventiv din data de 15 martie 2013, fără ca această măsură să se justifice, iar la dosar nu exista indicii şi date ca aceasta ar zadarnici aflarea adevărului, prin influenţarea de martori, experţi sau părţile din cauză.

S-a mai solicitat să aibă în vedere lipsa de antecedente penale a inculpatului, motiv pentru care scopul măsurii preventive prevăzut de art. 136 C. proc. pen. a fost atins şi prin cercetarea acestuia în stare de libertate.

În susţinerea cererii a fost invocată decizia de recurs în interesul Legii nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit căreia instanţa de judecată, în cazul în care constată că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive faţă de inculpat subzistă, trebuie să verifice în ce măsură judecarea în stare de libertate a acestuia ar îngreuna desfăşurarea cercetării judecătoreşti.

Totodată au mai fost invocate aspecte privind situaţia familială a inculpatului şi s-a menţionat că prin lăsarea în libertate a acestuia, la acest moment, nu se poate zădarnici aflarea adevărului şi nu există dovezi că ar încerca să săvârşească alte fapte penale.

S-a subliniat că scopul măsurii preventive, poate fi atins şi prin liberarea provizorie sub control judiciar.

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, s-au reţinut următoarele:

Din actele dosarului a rezultat că inculpatul T.M.V. a fost arestat preventiv la data de 15 martie 2013 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 15 martie 2013 şi până la 12 aprilie 2013 inclusiv reţinându-se că este cercetat pentru complicitate la infracţiunea de cumpărare a influenţei, în formă continuată (2 acte materiale), prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 6¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că în perioada noiembrie 2012 - ianuarie 2013, a ajutat persoane neidentificate până în prezent să dea suma de aproximativ 20.000 euro şi, totodată, a ajutat alte persoane rămase, de asemenea, neidentificate să dea suma de aproximativ 40.000 euro numiţilor C.A. şi N.L.M., care s-au prevalat de influenţa pe care D.V., judecător la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, ar fi avut-o asupra colegilor săi, judecători la Tribunalul Bucureşti, precum şi asupra magistraţilor de la Curtea de Apel Bucureşti, pentru a-i determina să pronunţe hotărâri favorabile în trei cauze penale (respectiv, Dosarul nr. 28427/300/2012, privind pe R.B., F.M.G. şi T.M., Dosarul nr. nr. 45443/3/2012, privind pe M.R. şi G.A.I. şi Dosarul nr. 46451/3/2012, privind pe M.R. şi V.A.C.).

Temeiul de drept avut în vedere a fost cel prev. de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. cu referire la prezervarea ordinii publice prin reprimarea infracţiunilor grave.

Recursul declarat de inculpat împotriva încheierii de arestare a fost respins prin încheierea din 20 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Dosar nr. 2032/2/2013.

Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 08 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, Dosar nr. 2594/2/2013, s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive pe o perioadă de 30 de zile, de la data de 13 aprilie 2013, la data de 12 mai 2013, inclusiv, recursul declarat de inculpat împotriva acestei încheieri, fiind respins.

Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 30 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, Dosar nr. 3177/2/2013, s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive pe o perioadă de 30 de zile, de la data de 13 mai 2013, la data de 11 iunie 2013, inclusiv, recursul declarat de inculpat împotriva acestei încheieri, fiind respins.

Examinarea şi admiterea în principiu a cererii de liberare provizorie este prevăzută în art. 160⁸ C. proc. pen. şi face parte din dispoziţiile comune în cadrul Secţiunii V (Capitulul I, Titlul IV, Partea generală a Codului de procedură penală) privind liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune.

Potrivit art. 160 din 2 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.

În alineatul 2 al acestui articol se prevede că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

În cazul cererilor de liberare provizorie, într-o primă fază se verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a acesteia, iar în a doua fază se soluţionează cererea, după ascultarea învinuitului sau inculpatului, verificându-se îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege referitoare la temeinicia acesteia.

Astfel, este evident ca nu se poate considera că art. 160² alin. (2) C. proc. pen. cuprinde condiţii de admisibilitate în principiu a cererii, întrucât condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii de liberare provizorie sunt cele cuprinse în art. 160⁶ C. proc. pen. şi care fac parte din dispoziţiile comune ale secţiunii menţionate a Codului de procedură penală.

De regulă, o cerere poate fi inadmisibilă ori de câte ori nu este obiectiv încuviinţată de lege, când lipseşte legitimitatea subiectivă a celui care o foloseşte sau atunci când din datele cauzei rezultă inutilitatea ei funcţională în sensul că nu poate produce efectele pe care legea a înţeles să i le atribuie în cazul respectiv.

În speţă, cererea de liberare provizorie sub control judiciar este obiectiv încuviinţată, persoana care a formulat-o fiind una din persoanele cărora legea le conferă acest beneficiu (art. 160⁶ C. proc. pen.), cererea are pertinenţa funcţională întrucât pot conduce la satisfacerea intereselor inculpatului, aceasta neputând fi inadmisibilă, deoarece toate cerinţele legale care creează limitele admisibilităţii sunt satisfăcute.

Este adevărat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 316/R din 19 ianuarie 2007 a reţinut că liberarea provizorie presupune menţinerea împrejurărilor legale care permit arestarea, cu precizarea ca organul judiciar apreciază în cadrul unei astfel de cereri dacă prelungirea stării de arest mai apare sau nu, necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii, aspecte subliniate şi prin Decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin care a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 160^8a alin. (2) teza a II-a şi alin. (6) teza a II-a C. proc. pen. că instanţa de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a învinuitului ori inculpatului.

În consecinţă, condiţiile prevăzute în art. 160² C. proc. pen. se analizează în cadrul fazei de soluţionare a cererii de liberare provizorie şi nu în cadrul fazei verificării condiţiilor admisibilităţii în principiu.

În cazul de faţă, Curtea a constatat că în principiu cererea este admisibilă, întrunind condiţiile de formă, dar nu a fost întemeiată pe fond, aşa cum s-a arătat în continuare.

Inculpatul T.M.V. a fost arestat preventiv la data de 15 martie 2013, reţinându-se că în perioada noiembrie 2012 - ianuarie 2013, a ajutat persoane neidentificate până în prezent să dea suma de aproximativ 20.000 euro şi, totodată, a ajutat alte persoane rămase, de asemenea, neidentificate să dea suma de aproximativ 40.000 euro numiţilor C.A. şi N.L.M., care s-au prevalat de influenţa pe care D.V., judecător la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, ar fi avut-o asupra colegilor săi, judecători la Tribunalul Bucureşti, precum şi asupra magistraţilor de la Curtea de Apel Bucureşti, pentru a-i determina să pronunţe hotărâri favorabile în trei cauze penale (respectiv, Dosarul nr. 28427/300/2012, privind pe R.B., F.M.G. şi T.M., Dosarul nr. 45443/3/2012, privind pe M.R. şi G.A.I. şi Dosarul nr. 46451/3/2012, privind pe M.R. şi V.A.C.).

În drept, s-a apreciat că faptele întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de cumpărare a influenţei, în formă continuată (2 acte materiale), prev. de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 6¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.

Temeiul arestării l-au constituit disp. art. 148 lit. f) C. proc. pen., măsura fiind apoi prelungită de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de control judiciar.

Deşi inculpatul a negat orice implicare în comiterea faptelor reţinute în sarcina sa, iar în motivarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, a susţinut că nu există probe sau date concrete că ar putea zădărnici aflarea adevărului sau influenţarea cursului procesului, instanţa consideră că aceste susţineri sunt infirmate de actele dosarului.

Aşa fiind, instanţa a considerat că s-a aflat în faţa uneia dintre situaţiile prevăzute de art. 160² alin. (2) C. proc. pen., în care liberarea provizorie nu se poate acorda.

Curtea a observat că pe lângă verificarea cerinţelor prev. de art. 160² alin. (2) C. proc. pen. şi care cuprinde elemente cu titlu exemplificativ, instanţa de judecată este obligată să analizeze şi per ansamblu elementele care au condus la luarea măsurii arestării preventive, la temeiurile acesteia, la riscurile punerii în libertate, conduita procesuală a inculpatului etc.

Inexistenţa datelor menţionate de textul legal menţionat a constituit o premisă în vederea examinării în continuare a temeiniciei cererii de liberare provizorie sub control judiciar, fiind nevoie a fi analizată şi gravitatea faptelor de care este acuzat inculpatul şi pericolul concret pe care-l prezintă acesta pentru ordinea publică.

Totodată, Curtea a constatat ca în cauza sunt îndeplinite cerinţele prev. de art. 143 şi art. 148 lit. f) C. proc. pen. în sensul că inculpatul a săvârşit cu intenţie o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, existând probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Astfel, prin infracţiunile săvârşite, inculpatul a adus o atingere gravă valorilor apărate de lege, iar lăsarea sa în libertate prezintă pericol social concret pentru ordinea publică.

Curtea a apreciat că neluarea unei măsuri cu fermitate de către organele abilitate, pentru a scoate din colectivitate o persoană ce a dovedit un astfel de comportament, poate forma opinia persoanelor ce au luat cunoştinţă de săvârşirea faptelor respective că statul nu acţionează în vederea preîntâmpinării unei astfel de situaţii, iar faţă de persoanele asupra cărora planează acuzaţii grave nu se iau măsuri ferme.

Împrejurările şi modul de comitere a faptei, denotă un pericol ce coboară din sfera generalului în aceea a concretului, existând în prezent motive temeinice de a crede, conform art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească noi infracţiuni.

Pe de altă parte există şi temerea, bazată pe gravitatea faptelor ce i s-au imputat inculpatului, că persoana acestuia nu oferă suficiente garanţii că odată pus în libertate nu va încerca să zădărnicească aflarea adevărului sau influenţarea probatoriilor ce mai sunt de administrat. Cercetarea penală este în derulare, continuându-se administrarea probatoriilor, cauza fiind una complexă prin numărul persoanelor inculpate, natura infracţiunilor cercetate, numărul martorilor ce s-au impus a fi audiaţi, perioada infracţională.

În legătură cu inexistenţa condiţiilor negative prev. de art. 160² alin. (2) C. proc. pen. în sensul că nu sunt date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni, precum şi că din datele dosarului nu rezultă că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, Curtea a observat că în cauză, pericolul concret pentru ordinea publică reiese din circumstanţele reale ale comiterii faptelor, perioada infracţională, consecinţele acestor fapte care sunt dintre cele mai dramatice asupra imaginii justiţiei, aspectul că inculpatul a săvârşit faptele pentru a-şi asigura mijloace materiale suplimentare ilicite.

Toate acestea l-a caracterizat pe inculpat ca fiind un element periculos, existând riscul ca lăsat în libertate, să continue activitatea infracţională chiar dacă nu în mod direct sau personal.

În cauză, instanţa a apreciat că nu se impune admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, întrucât deşi dreptul la libertate consacrat de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este menit să asigure ca nici o persoană să nu fie deposedată de libertatea sa în mod arbitrar (cauza Amuur v. Franţa), protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile instanţelor în administrarea probelor şi desfăşurarea procesului în bune condiţii (cauza Tomasi v. Franţa).

Toate acestea justifică concluzia instanţei, că nu se impune punerea în libertate a inculpatului, deoarece interesul general al prezervării ordinii publice primează celui recunoscut inculpatului prin art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără însă a fi afectat dreptul recunoscut acesteia prin art. 5² C. proc. pen.

Având în vedere că situaţia personală a inculpatului, dar şi temeiurile arestării preventive au format obiectul soluţiilor deja pronunţate, atât de către instanţa fondului, cât şi de către instanţa de control judiciar, cu prilejul soluţionării propunerii de arestare preventivă, şi a cererilor de prelungire a acestei măsuri, nu se mai poate susţine că, după trecerea unui interval de aproximativ două luni de la data pronunţării încheierii de şedinţă din data de 15 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosar nr. 2032/2/2013, temeiurile care au servit la luarea şi prelungirea măsurii arestării au suferit modificări, de natura a conduce la alegerea unei măsuri alternative, cum este liberarea provizorie sub control judiciar.

Fără a nega posibilitatea oricărui inculpat de a cere liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, în tot cursul procesului penal, potrivit art. 5 din C. proc. pen. sau art. 5 parag. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a considerat că, în primul rând, această posibilitate a constituit o facultate pentru organul judiciar, iar măsura a fost atent analizată, aşa cum o cer dispoziţiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen.

Că este aşa, rezultă din dispoziţiile exprese ale art. 160¹ şi urm. C. proc. pen., care statuează asupra posibilităţii de acordare a liberării provizorii de către organul judiciar, iar garantarea dreptului legal al inculpatului de a formula o atare cerere nu echivalează cu însăşi admiterea cererii în orice condiţii.

Prin urmare, pe lângă vocaţia legală pe care ar avea-o un anumit inculpat, vocaţie ce se analizează prin prisma dispoziţiilor art. 160² şi art. 160⁴ C. proc. pen., instanţa a analizat şi oportunitatea unei astfel de cereri, în raport de prevederile art. 136 alin. (2) şi (8) C. proc. pen., având posibilitatea de a admite cererea sau, dimpotrivă, de a o respinge motivat, atunci când aceasta nu serveşte scopului recunoscut de legea procesual penală.

Soluţia contrară ar conduce la admiterea automată a oricărei cereri, prin simpla îndeplinire a condiţiilor de admisibilitate, ceea ce nu corespunde nici voinţei legiuitorului, dar nici atribuţiilor funcţionale ale instanţei de judecată care, în desfăşurarea procesului, este suverană în aprecierea tuturor măsurilor necesare bunei desfăşurări a instrucţiei penale, printre care şi cele ce interesează cauza de faţă, conform dispoziţiilor exprese ale art. 160^8a alin. (6) şi art. 302 alin. (2) C. proc. pen.

Aşa fiind, dispoziţiile cu valoare de principiu, din legislaţia internă sau internaţională, nu fac decât să garanteze un drept fundamental al inculpatului, a cărui valorificare se face însă de la caz la caz, sub cenzura organului judiciar competent.

Curtea a accentuat ideea că situaţiile vizând situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpatului, au fost avute în vedere prin soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 15 martie 2013, fără ca de atunci şi până în prezent să fi intervenit elemente noi în situaţia inculpatului, de natură să determine admiterea unei astfel de cereri.

În mod firesc, s-a pus întrebarea care sunt acele elemente care ar justifica admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, cu atât mai mult cu cât o eventuală soluţie de admitere ar goli practic de orice conţinut hotărârile anterior menţionate.

Din această perspectivă, simpla trecere a timpului nu a atras punerea în libertate a acuzatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă, câtă vreme temeiurile iniţiale nu au suferit modificări de esenţă, iar în cazul de faţă durata arestării se circumscrie unui termen rezonabil, inculpatul aflându-se în detenţie de două luni de zile.

Astfel, instanţa a considerat că nu au fost depăşite durata urmării penale şi a arestării preventive, nefiind încălcate dispoziţiile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi nici art. 23 din Constituţia României, inculpatul fiind arestat de 2 luni de zile, în condiţiile în care cauza este complexă prin gravitatea faptelor cercetate, consecinţelor acestor fapte şi numărul persoanelor implicate.

Sub acest aspect s-a constatat că termenul rezonabil nu a fost depăşit şi nici durata măsurii arestării preventive, în condiţiile în care s-a observat că art. 23 din Constituţie se referă la arestarea preventivă în cursul urmăririi penale care nu poate depăşi 180 de zile, ceea ce nu este cazul în speţă.

În concluzie, instanţa a apreciat că, cel puţin la acest moment procesual, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu se justifică din raţiuni ce au ţinut atât de prezervarea interesului public, cât şi de buna desfăşurare în continuare a procesului penal.

Ca atare, în baza art. 160^8a alin. (6) C. proc. pen., instanţa a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul T.M.V. - fiul lui M. şi M., născut în mun. Bucureşti.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul T.M.V., fără a-l motiva.

La data fixată pentru soluţionarea recursului, respectiv 7 iunie 2013, în şedinţă publică, inculpatul a declarat că retrage recursul.

Înalta Curte, în raport de manifestarea de voinţă a inculpatului, cât şi de disp. art. 385⁴ C. proc. pen. raportat la art. 369 C. proc. pen., va lua act de cererea de retragere a recursului declarat de inculpatul T.M.V. împotriva încheierii din 30 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 3861/2/2013(1782/2013).

Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea recursului declarat de inculpatul T.M.V. împotriva încheierii din 30 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. 3861/2/2013(1782/2013).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 07 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1972/2013. Penal. Abuz în serviciu contra...		ICCJ. Decizia nr. 2068/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... →

ICCJ. Decizia nr. 2002/2013. Penal. Cerere de liberare provizorie sub control judiciar (art. 160 ind.2 C.p.p.). Recurs

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2002/2013. Penal. Cerere de liberare provizorie sub control judiciar (art. 160 ind.2 C.p.p.). Recurs