ICCJ. Decizia nr. 1972/2013. Penal. Abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art.246 C.p.). Falsul intelectual (art. 289 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1972/2013
Dosar nr. 9106/2/2011
Şedinţa publică din 6 iunie 2013
Asupra recursurilor penale de faţă;
Prin Sentinţa penală nr. 252/F din 20 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice, reţinută în sarcina inc. T.G., din infr. prev. de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în infr. prev. de art. 246 C. pen., coroborat cu art. 2481 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., formulată de partea civilă G.C.
S-a respins cererea de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor inc. T.G., formulată de partea civilă G.C.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul T.G. sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă acţiunea civilă a părţii civile G.C.
S-a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nr. 2173/P/2007, din data de 12 octombrie 2011, a fost trimis în judecată inculpatul T.G., executor judecătoresc în cadrul Biroului Executorului Judecătoresc "T.G.", pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, în formă continuată, prev. de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi fals intelectual, în formă continuată, prev. de art. 289 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., infracţiuni aflate în concurs, potrivit art. 33 lit. a) C. pen.
S-a reţinut în cuprinsul rechizitoriului că la datele de 30 noiembrie 2005 şi, respectiv, 15 decembrie 2005, cu ştiinţă, învinuitul T.G. nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu ca executor judecătoresc, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, Ordinul nr. 210 din 5 februarie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, şi Codul de procedură civilă, prin aceasta cauzând o vătămare a intereselor legale ale părţii vătămate G.C. Astfel, încălcând dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 7 lit. b) din Legea nr. 188/2000, potrivit cărora printre atribuţiile date în competenţa executorului judecătoresc se numără în mod expres notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare, şi art. 35 teza I, potrivit cărora executorii judecătoreşti îşi exercită personal atribuţiile, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în datele de 30 noiembrie 2005 şi 15 decembrie 2005, învinuitul executor judecătoresc T.G. a împuternicit pe reprezentanta solicitantului SC M.E. SRL, avocatul N.(fostă N.)S., să comunice notificările nr. 1882 din 30 noiembrie 2005 şi, respectiv, nr. 2037 din 15 decembrie 2005 către partea vătămată G.C., deşi această atribuţie revenea executorului judecătoresc potrivit dispoziţiilor legale. Prin împuternicirea persoanei solicitante să îndeplinească o atribuţie dată prin lege în competenţa executorului, şi pentru care a încasat şi onorariul corespunzător, fapt ce echivalează cu o îndeplinire defectuoasă, cu ştiinţă, a atribuţiilor de serviciu. Învinuitul executor judecătoresc T.G. a cauzat o vătămare a intereselor legale ale părţii vătămate G.C., constând în aceea că l-a lipsit de dreptul legal de a fi notificat de către un executor judecătoresc cu privire la întrunirea Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor SC M.E. SRL, din datele de 14 decembrie 2005 şi 04 ianuarie 2006, pe a căror ordine de zi figura, printre altele, majorarea capitalului social, aspect de un interes major pentru partea vătămată.
Dovezile de comunicare a notificărilor au fost eliberate în original către reprezentanta solicitantului SC M.E. SRL, avocatul N.(fostă N.)S., care Ie-a depus la sediul SC M.E. SRL. În baza acestor acte, s-a consemnat în procesele-verbale ale adunărilor generale extraordinare ale asociaţilor SC M.E. SRL din datele de 14 decembrie 2005 şi 04 ianuarie 2006, că, deşi notificat legal de către executorul judecătoresc T.G. (astfel cum era consemnat în fals în cuprinsul dovezii de comunicare), partea vătămată G.C. nu s-a prezentat la aceste adunări, pe a căror ordine de zi figura, printre altele, majorarea capitalului social. Neprezentarea asociatului G.C. la două adunări generale succesive a făcut posibilă majorarea capitalului social al SC M.E. SRL în lipsa acestuia, astfel că procentul din capitalul social corespunzător celor 5 părţi sociale ale asociatului G.C. a scăzut de la 25% la 0,34%, transformându-l din asociat principal, în asociat minoritar.
De asemenea, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în datele de 30 noiembrie 2005 şi 15 decembrie 2005, învinuitul executor judecătoresc T.G. a consemnat în fals pe dovezile de comunicare a notificărilor nr. 1882 din 30 noiembrie 2005 şi, respectiv, nr. 2037 din 15 decembrie 2005, că el ar fi fost persoana care a afişat notificările respective la domiciliul părţii vătămate G.C., în fapt comunicarea realizându-se de către avocatul N.(fostă N.)S., acestea fiind încredinţate spre a fi folosite în cadrul adunărilor generale extraordinare ale asociaţilor SC M.E. SRL pentru a face dovada notificării prin executor judecătoresc a asociatului G.C.
Dovezile de comunicare au fost folosite, de asemenea, la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în vederea pronunţării încheierii nr. 3127 din 25 ianuarie 2006, şi, ulterior, în cadrul proceselor comerciale, având ca obiect acţiunile formulate de partea vătămată G.C. pentru modificarea încheierii judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului (Dosar nr. 3086/2/2006) şi, respectiv, pentru anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 1 din 04 ianuarie 2006 (Dosar nr. 8941/3/2006).
În cuprinsul urmăririi penale au fost administrate următoarele mijloace de probă: plângeri şi declaraţii parte vătămată G.C.; declaraţii învinuit T.G.; declaraţii martori E.L., N.(fostă N.)S., Ş.A., C.V., C.C., M.T.L., C.L., S.C.; copii conform cu originalul ale lucrărilor din 30 noiembrie 2005 şi din 15 decembrie 2006 ale B.E.J. T.G.; proces-verbal din 14 decembrie 2005 al adunării generale extraordinare a asociaţilor SC M.E. SRL, hotărârea adunării generale extraordinare a asociaţilor SC M.E. SRL nr. 1 din 04 ianuarie 2006, hotărârea adunării generale extraordinare a asociaţilor SC M.E. SRL nr. 3 din 04 decembrie 2007; convocări şi procese-verbale comunicare în original; adrese Oficiul Registrului Comerţului; sentinţa comercială nr. 1842 din 07 februarie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială în Dosarul nr. 8941/3/2006, Decizia comercială nr. 263 din 27 mai 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială în Dosarul nr. 8941/3/2006, Decizia nr. 1276 din 27 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, în dosarul nr. 5241/1/2007; alte înscrisuri în copie.
Dosarul a fost înregistrat la data de 21 octombrie 2011, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. 9106/272011. La termenul din data de 14 noiembrie 2011, partea vătămată G.C. s-a constituit parte civilă cu suma de 700.000 de euro, reprezentând atât prejudiciul material cât şi prejudiciul moral, pe care inculpatul i Ie-a cauzat.
La acelaşi termen au fost audiaţi inculpatul T.G. şi partea civilă G.C.
La termenul din data de 12 decembrie 2011, au fost audiaţi martorii C.V., C.C. şi S.C., la termenul din 16 ianuarie 2012, martorii E.I. şi Ş.A., la termenul din data de 13 martie 2011 martorii M.T.L. şi N.S. iar la termenul din data de 05 iunie 2012, a fost audiat martorul C.L.
Partea civilă G.C. a formulat, la termenul din data de 16 ianuarie 2012, cerere de schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de abuz în serviciu, prev. de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată prev. de art. 2481 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., apreciind că prejudiciu creat prin faptele inculpatului îndeplineşte condiţiile prev. de art. 146 C. pen., dar şi o cerere de instituire a sechestrului judiciar asupra bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului.
Analizând probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În sarcina inculpatului T.G. s-a reţinut că acesta, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la datele de 30 noiembrie 2005 şi, respectiv, 15 decembrie 2005, cu intenţie, nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu ca executor judecătoresc, astfel cum sunt reglementate de Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti şi Ordinul nr. 210 din 5 februarie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, prin aceasta cauzând o vătămare a intereselor legale ale numitului G.C., faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de uz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
În ceea ce priveşte fapta reţinută în sarcina inculpatului T.G., descrisă mai sus, instanţa constată că din materialul probator administrat rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 246 C. pen.
Potrivit art. 246 C. pen., reprezintă infracţiune şi este pedepsită de lege fapta funcţionarului public, care, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
Instanţa nu supune niciunei îndoieli calitatea de funcţionar public pe care executorul judecătoresc o are, potrivit art. 147 alin. (1) C. pen., raportându-ne la atribuţiile sale de serviciu reglementate de art. 1 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, potrivit căruia "executorii judecătoreşti sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public constând în executarea silită a dispoziţiilor civile din titlurile executorii, precum şi alte atribuţii date prin lege în competenţa lor". Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor se realizează, sub aspectul elementului material, fie printr-o inacţiune - neîndeplinirea unui act, fie prin o acţiune - îndeplinirea defectuoasă a unui act, această din urmă modalitate fiind cea reţinută în sarcina inculpatului.
Potrivit rechizitoriului, îndeplinirea defectuoasă a actului ar fi constat în comunicarea notificărilor nr. 1882 din 30 noiembrie 2005 şi nr. 2037 din 15 decembrie 2005 către partea vătămată G.C., atribuţie pe care, deşi este dată expres în competenţa executorului judecătoresc, potrivit disp. art. 1 alin. (2) şi art. 7 lit. b) din Legea nr. 188/2000, acesta a "delegat-o" martorei N.(fostă N.)S., ce reprezenta chiar partea care solicitase efectuarea acestor notificări.
La dosarul cauzei au fost depuse, atât procesele-verbale de comunicare a notificărilor din 30 noiembrie 2005 şi din 15 decembrie 2005, cât şi delegaţiile date de executorul judecătoreşti martorei N.(fostă N.)S., precum şi procesele-verbale de descărcare de mandate încheiate cu aceasta.
Declaraţiile inculpatului T.G. şi apărările acestuia se bazează pe faptul că potrivit legii, comunicarea celor două notificări a fost îndeplinită legal, cu respectarea atât a prevederilor art. 54 din Legea nr. 188/2000, şi art. 82 din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 188/2000.
Într-adevăr, potrivit art. 82 alin. (1) din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 188/2000, "pentru efectuarea lucrărilor, executorul judecătoresc poate încheia contracte de muncă cu unul sau mai mulţi secretari şi, după caz, cu alt personal auxiliar, având şi posibilitatea de a încheia contracte civile şi cu colaboratori externi".
Legea nu distinge şi nu limitează natura contractelor civile sau calitatea colaboratorilor externi cu care executorul judecătoresc poate încheia aceste contracte, aşa încât nu exclude legalitatea încheierii unui contract de mandat.
Aşa cum este specificat în literatura judiciară, obiectul mandatului trebuie să fie determinat, posibil şi licit şi nu poate avea obiect decât încheierea de acte juridice (F. Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, 1993, f. 143), condiţii pe care mandatul încheiat cu martora N.(fostă N.)S. le îndeplineşte, întrucât realizarea procedurii de comunicare are aceste caracteristici descrise mai sus şi nu reprezintă un act juridic cu caracter strict personal.
Astfel, raportându-ne la atribuţiile executorului judecătoresc, aşa cum sunt specificate la art. 7 din Legea nr. 188/2000, cu referire la sfera de aplicabilitate a art. 35 din acelaşi act normativ, potrivit căruia executorii judecătoreşti îşi exercită personal atribuţiile, obligativitatea îndeplinirii atribuţiilor, personal de către executor se rezumă exclusiv la actele de executare silită propriu-zisă, nu şi la actele auxiliare, aspecte de altfel comunicate şi prin adresa din data de 15 iulie 20101 de către Ministerul Justiţiei, Corpul de Control al Ministrului.
Pentru început trebuie să menţionăm că notificările din 30 noiembrie 2005 şi din 15 decembrie 2005 nu sunt acte de executare propriu-zisă ci, fiind acte de comunicare a unor convocări a părţii vătămate G.C. la adunările asociaţilor SC M.E. SRL, sunt acte nonexecuţionale (auxiliare).
Este evidentă intenţia şi raţiunea legiuitorului, prin prevederile art. 82 din Regulamentul de aplicare al Legii nr. 188/2000, de a acorda posibilitatea delegării (prin încheierea contractelor de muncă cu secretari sau personal auxiliar sau contracte civile, cu colaboratori externi) a acestor îndatoriri ale executorului şi altor persoane, angajate de către acesta prin contracte civile.
Mai mult, instanţa constată că, prin rechizitoriul parchetului se porneşte de la premisa, fără a fi fost dovedită, că aceste comunicări ale convocărilor din 30 noiembrie 2005 şi din 15 decembrie 2005 nu s-au realizat, că acestea nu au fost afişate, astfel încât partea vătămată G.C. nu a luat la cunoştinţă despre întrunirea Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor SC M.E. SRL, din datele de 14 decembrie 2005 şi 04 ianuarie 2006. Această premisă s-a bazat doar pe susţinerile părţii vătămate, care de altfel, a dovedit a avea un interes în anularea actelor de comunicare, în situaţia în care acţiunile civile demarate de aceasta în anularea hotărârilor Adunărilor Generale din acele date au fost respinse.
Din declaraţiile părţii vătămate G.C., este relevat faptul că era imposibil ca aceste comunicări să nu fost primite, întrucât la domiciliul său se afla întotdeauna cineva şi, în plus în acea perioadă avea angajată o societate care asigura paza imobilului.
Aceste aspecte sunt parţial contrazise de declaraţiile martorei E.I., menajera părţii vătămate audiată în faţa instanţei, care a declarat că, în acea perioadă, nu erau angajaţi care să asigure paza imobilului.
Pe de altă parte, susţinerile părţii vătămate şi ale aceleaşi martore, potrivit cărora în permanenţă în imobil se afla cineva, întrucât partea vătămată are un copil cu probleme de sănătate, care are nevoie de îngrijire permanentă, vor fi înlăturate ca fiind date pro causa, văzând calitatea de angajat al părţii vătămate. De altfel susţinerile acesteia sunt în neconcordanţă cu împrejurarea, dovedită de partea vătămată, prin înscrisuri, că minora aflată în îngrijire, copilul părţii vătămate G.C., a beneficiat de un tratament în străinătate, împrejurare care exclude prezenţa acesteia în permanenţă în imobilul de domiciliu.
O altă observaţie o reprezintă soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de N.(fostă N.)S. şi de numitul C.C., care au fost ulterior propuşi pentru a fi audiaţi în calitate de martori, cu motivarea că martora N.(fostă N.)S. a avut reprezentarea că respectivele înscrisuri au fost întocmite corect de către învinuitul executor judecătoresc T.G., prin urmare folosirea lor a fost făcută cu aceeaşi convingere că înscrisurile sunt legal întocmite, iar în ceea ce îl priveşte pe martorul C.C., din actele de cercetare efectuate în cauză nu au rezultat indicii temeinice în sensul că acesta ar fi desfăşurat vreo activitate de instigare sau de ajutorare a învinuitului executor judecătoresc.
Astfel, este cel puţin hazardată concluzia cuprinsă în rechizitoriu că inculpatul T.G., executor judecătoresc, primind din partea SC M.E. SRL prin martora N.(fostă N.)S., solicitarea de a comunica anumite acte către partea vătămată G.C., fără a avea vreun interes şi fără concursul persoanelor care reprezentau societatea, din proprie iniţiativă a luat hotărârea să îndeplinească defectuos aceste acte, în mod intenţionat şi în scopul vătămării intereselor părţii vătămate.
Există astfel o contradicţie, izvorâtă din chiar logica desfăşurării acţiunilor fiecărei părţi, între acţiunile martorei N.(fostă N.)S., care, în opinia parchetului, a acţionat fără vinovăţie, dar care ar fi avut interesul de a nu se realiza acea comunicare şi cele ale inculpatului T.G., care, la solicitarea acesteia, cu intenţie directă şi-ar fi îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu.
Nu este îndeplinită aşadar nici condiţia existenţei laturii subiective sub forma intenţiei, directe sau indirecte, de a cauza o vătămare a intereselor legale ale părţii vătămate G.C., întrucât, din probele administrate, se desprinde concluzia că inculpatul T.G. nu a cunoscut şi nu a prevăzut o eventuală intenţie a asociaţilor SC M.E. SRL de a nu aduce la cunoştinţa părţii vătămate despre întrunirea Adunării Generale Extraordinare a Asociaţilor SC M.E. SRL, din datele de 14 decembrie 2005 şi 04 ianuarie 2006.
De altfel, din declaraţiile martorei N.(fostă N.)S., rezultă, în concordanţă cu declaraţiile inculpatului T.G., că aceasta a primit delegaţie de a se realiza comunicarea de la inculpat, întrucât solicitarea adresată biroului executorului judecătoresc a fost formulată, având un timp scurt la dispoziţie, iar datorită aglomerării biroului, persoana angajată cu îndeplinirea acestor acte era ocupată.
Martora declară că s-a deplasat la locuinţa părţii vătămate şi că, întrucât nu a răspuns nimeni la poartă, a afişat comunicarea pe poartă, prin lipire cu un scotch, realizând, cu acea ocazie şi fotografii.
În plus, din declaraţiile martorilor C.V., C.C., S.C., N.(fostă N.)S., rezultă că partea vătămată G.C. a cunoscut despre intenţiile celorlalţi asociaţi de a majora capitalul social al SC M.E. SRL, pentru a se putea realiza investiţii şi i-au fost aduse la cunoştinţă telefonic şi datele la care fuseseră convocate Adunările Generale ale asociaţilor.
Infracţiunea de abuz în serviciu include în elementele sale constitutive şi legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi vătămarea adusă intereselor legale ale unei persoane.
În cauză, nu este îndeplinită condiţia existenţei acestei legături de cauzalitate, întrucât lanţul cauzal între presupusa îndeplinirea defectuoasă şi rezultatul vătămător nu a reprezentat un proces obiectiv de condiţionare ci a fost întrerupt de acţiunile martorei N.(fostă N.)S., asupra cărora inculpatul nu a putut avea nici un control şi a căror responsabilitatea o are doar martora, în virtutea contractului de mandat încheiat.
Concluzionând, în privinţa infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă continuată, prev. de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., reţinute în sarcina inculpatului T.G., instanţa constată că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, respectiv nu au fost relevate existenta elementului material al laturii obiective, întrucât contractul de mandat a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale, nereprezentând o îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, a laturii subiective, întrucât inculpatul a acţionat fără vinovăţie şi nici a legăturii de cauzalitate, prin ruperea acestei legături prin intervenţia acţiunilor unei alte persoane.
De asemenea, în sarcina inculpatului s-a reţinut prin rechizitoriu şi infracţiunea de fals intelectual, prevăzută şi pedepsită de art. 289 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., pentru aceea că inculpatul, executor judecătoresc, T.G., în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la datele de 30 noiembrie 2005 şi, respectiv, 15 decembrie 2005, cu intenţie, a atestat în mod necorespunzător realităţii, prin completarea rubricilor proceselor-verbale de comunicare a notificărilor din 30 noiembrie 2005 şi din 15 decembrie 2005 în sensul că el este persoana care s-a deplasat la domiciliul părţii vătămate G.C. şi a efectuat procedura de comunicare prin afişare, în fapt aceasta fiind efectuată de martorul N.(fostă N.)S.
Falsul intelectual presupune, sub aspectul elementului material, o activitate de falsificare a unui înscris oficial în conţinutul său, adică de alterare a adevărului cu privire la faptele sau împrejurările despre care înscrisul este destinat să facă probă.
În cauză, aşa cum am mai arătat, procedura de comunicare a convocărilor din 30 noiembrie 2005 şi din 15 decembrie 2005 a fost realizată, prin intermediul Biroului executorului judecătoresc T.G., prin delegarea, în cadrul contractului de mandat a martorei N.(fostă N.)S., aspecte deja analizate mai sus, prin care instanţa a concluzionat că aceasta s-a desfăşurat potrivit normelor legale.
După realizarea procedurii prin afişare, numita N.(fostă N.)S. a prezentat procesul-verbal de aducere la îndeplinire a comunicării, inculpatului, executor judecătoresc, completat la rubricile privind modalitatea de aducere la îndeplinire, mai puţin la rubrica agent procedural, care a fost completată de către inculpat.
Instanţa constată că, în privinţa contractului de mandat cu reprezentare, aşa cum este cel încheiat între Biroul executorului judecătoresc şi martoră, mandatarul încheie actul juridic în numele şi pe seama mandantului, nu se creează raporturi juridice între mandatar şi terţi (F.Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, 1993, f. 151).
Aşadar, în speţă, actul juridic de comunicare, deşi realizat de terţ, calitatea de agent procedural rămâne tot a executorului judecătoresc, respectiv inculpatul T.G., mandatarul nesubstituindu-se mandantului în privinţa calităţii acestuia din urmă, ci fiind obligat a duce la îndeplinire mandatul în limitele împuternicirii.
De altfel, mandatarul este răspunzător de validitatea actelor încheiate în limitele împuternicirii, aşa încât, dacă procedura de comunicare nu s-ar fi realizat, numita N.(fostă N.)S. ar fi purtat responsabilitatea îndeplinirii procedurii.
Instanţa constată aşadar că menţiunea de pe procesul-verbal de aducere la îndeplinire a procedurii de comunicare la rubrica "agent procedural" nu este una falsă. Desigur că, pentru acurateţe, ar fi fost indicat ca să se fi făcut menţiunea că acesta s-a realizat prin mandatar, însă aceasta nu poate reprezenta o menţiune în fals a unei împrejurări nereale.
Instanţa constată deci că nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual, în formă continuată, prev. de art. 289 C. pen., cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen., lipsind elementul material al laturii obiective, în sensul că menţiunile de pe procesul-verbal de îndeplinire a procedurii de comunicare realizate de către inculpatul T.G. nu reprezintă o consemnare în fals în cuprinsul acestor înscrisuri.
În consecinţă, instanţa a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului T.G. sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
Sub aspectul acţiunii civile, aflată în strânsă legătură cu cererea de schimbare de încadrarea juridică, formulate de partea vătămată G.C., instanţa Ie-a respins ca neîntemeiate. Astfel, partea vătămată G.C. s-a constituit, atât pe parcursul urmăririi penale cât şi în faţa instanţei, parte civilă, cu suma de 700.000 de euro, reprezentând daune materiale şi morale, fără însă a specifica care este cuantumul fiecărui prejudiciu în parte.
De asemenea, raportat la constituirea de parte civilă, aceasta a solicitat schimbarea încadrării juridice reţinută în sarcina inc. T.G., din infr. prev. de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în infr. prev. de art. 246 C. pen., coroborat cu art. 2481 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen.
Rezultă din susţinerile părţii civile că prejudiciul material suferit ar fi reprezentat de împrejurarea că, urmare a infracţiunilor săvârşite de inculpatul executor judecătoresc T.G., în lipsa notificărilor pe care era obligat şi investit legal să le comunice, a fost lipsit de posibilitatea de a participa la Adunările generale ale asociaţilor SC M.E. SRL, devenind, din acţionar majoritar şi posesor a 25% din părţile sociale ale societăţii, acţionar minoritar şi posesor a 0,34% din aceste părţi sociale, în plus a fost exclus de la posibilitatea de a participa la luarea hotărârilor în cadrul societăţii dar a şi fost privat de veniturile cuvenite aferente pachetului majoritar de 25% din exploatarea imobilului "P.L.".
Instanţa menţionează, ca o consideraţie generală că, pentru ca acţiunea civilă să fie admisă, trebuie îndeplinită anumite condiţii: infracţiunea să fi provocat un prejudiciu material, între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate, prejudiciul să fie cert, prejudiciul să nu fi fost reparat.
În cauză, prejudiciul material la care face referire partea civilă G.C., anume acela rezultat în urma pierderii pachetului de 25% din părţile sociale ale SC M.E. SRL, nu poate fi considerat ca fiind rezultat al faptelor săvârşite de către inculpatul T.G.
Pierderea pachetului de 25% din părţile sociale de către partea civilă s-a realizat prin majorarea capitalului social al SC M.E. SRL, prin aport în numerar de către ceilalţi asociaţi, în conformitate cu prevederile art. 221 rap. la art. 210 din Legea nr. 31/1990 rep. Astfel, numărul părţilor sociale deţinute de partea civilă a fost modificat, corespunzător aportului său la capitalul social al societăţii şi nu prin înlăturarea sa abuzivă.
De altfel, pe rolul instanţelor civile au existat acţiuni iniţiate de partea civilă G.C. pentru anularea hotărârilor Adunărilor generale prin care s-a hotărât majorarea capitalului social, acţiuni care au fost respinse de către instanţe.
Nu există, în cauză, o legătură directă între acţiunile inculpatului T.G. şi prejudiciul la care face referire partea civilă G.C., producerea rezultatului păgubitor pentru partea civilă fiind condiţionat obiectiv de alte acţiuni sau factori independenţi de cele ale inculpatului (de exemplu: prezentarea părţii civile la Adunările generale, realizarea aportului, în numerar de către partea civilă, la capitalul social al SC M.E. SRL).
Nici existenţa sau cuantumul prejudiciului pretind suferit nu a fost cert, nefiind dovedit în nici un fel de către partea civilă care, de altfel nici nu a specificat care este cuantumul fiecărui prejudiciu -material şi moral, în parte, acţiunea civilă fiind reglementată de principiul disponibilităţii şi fiind în sarcina părţii civile a dovedi îndeplinirea condiţiilor acordării despăgubirii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă G.C., pentru motivele prezentate pe larg în practicaua prezentei decizii.
În esenţă, s-a solicitat condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 246 şi 289 C. pen. şi anularea înscrisurilor falsificate. În plus, partea civilă a solicitat şi obligarea inculpatului la plata sumei de 700.000 de euro cu titlu de daune materiale şi morale.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 octombrie 2012.
La termenul de judecată din 17 ianuarie 2013 au avut loc primele dezbateri asupra recursurilor, însă ulterior, cu ocazia deliberării, Curtea a apreciat că se impune administrarea directă şi nemijlocită a unei părţi din probatoriu, considerat esenţial pentru soluţionarea cauzei, sens în care prin încheierea din 31 ianuarie 2013 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi citarea în vederea audierii a martorilor N.(fostă N.)S. şi S.C.
Ulterior, la termenul din 25 aprilie 2013, Curtea a procedat la audierea directă şi nemijlocită a inculpatului T.G. (care iniţial, cu ocazia primelor dezbateri, a arătat că nu doreşte să dea o nouă declaraţie în faţa instanţei de recurs), partea civilă G.C., martorii N.(fostă N.)S. şi S.C.
La acelaşi termen de judecată au avut loc noi dezbateri asupra recursurilor, cauza rămânând în pronunţare.
Cu ocazia deliberării, Curtea a apreciat că este necesară punerea în discuţie a eventualei schimbări a încadrării juridice a uneia dintre faptele deduse judecăţii, din infracţiunea de abuz în serviciu în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, sens în care pentru a da posibilitatea părţilor să-şi exprime un punct de vedere şi să-şi formuleze apărarea în raport cu noua încadrare juridică, prin încheierea din 28 mai 2013 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.
În aceeaşi zi, potrivit dispoziţiilor Curţii, avocatul ales, dar şi cel desemnat din oficiu pentru inculpat (care a avut delegaţie în cauză încă de la primul termen de judecată pe rolul Înaltei Curţi), au fost încunoştinţaţi telefonic despre repunerea cauzei pe rol, dar şi despre noul termen de judecată, respectiv 6 iunie 2013.
La data de 5 iunie 2013, prin fax, avocatul ales al inculpatului care i-a asigurat asistenţa juridică în faza recursului, a transmis faptul că la data de 4 iunie 2013 ar fi reziliat unilateral contractul de asistenţă juridică ca urmare a neachitării onorariului (fiind cel puţin ciudat faptul că această problemă s-a pus cu două zile înaintea noului termen de judecată, după ce cauza fusese dezbătută de două ori în faţa instanţei de recurs, în prezenţa aceluiaşi avocat, susţinându-se practic că acesta şi-a îndeplinit anterior obligaţiile contractuale, deşi clientul nu a achitat onorariul!).
În aceste condiţii, la termenul din 6 iunie 2013 inculpatul s-a prezentat în faţa Curţii şi a solicitat la ora 10:30 amânarea cauzei, invocând faptul că noul avocat angajat are un alt dosar pe rolul Curţii de Apel Bucureşti şi că nu a avut timp pentru a-şi pregăti apărarea.
Având în vedere motivele repunerii cauzei pe rol (schimbarea încadrării juridice vizând în esenţă forma de vinovăţie cu care se susţine că a acţionat inculpatul), timpul avut la dispoziţie pentru pregătirea apărării (8 zile), fiind obligat să-şi exercite drepturile procesuale cu bună-credinţă şi să manifeste diligentă în legătură cu asistarea sa de către un avocat ales, iminenţa intervenirii prescripţiei răspunderii penale (15 iunie 2013), ceea ce ar împiedica adoptarea unei soluţii pe fondul cauzei (achitare/ condamnare), dar şi împrejurarea că în cauză fusese desemnat un avocat din oficiu încă de la primul termen de judecată ( 8 ianuarie 2013) care a studiat toate actele dosarului, Curtea a respins cererea inculpatului de amânare a judecăţii, lăsând cauza la a doua strigare.
Deşi cauza s-a reluat în aceeaşi zi la ora 20:00, apărătorul ales al inculpatului nu s-a prezentat (ceea ce dovedeşte că primul motiv de amânare nu a existat în fapt), situaţie în care inculpatul a fost asistat de apărătorul desemnat din oficiu.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că recursurile sunt fondate.
Din materialul probator administrat în cauză, Înalta Curte reţine ca situaţie de fapt că la data de 30 noiembrie 2005 la sediul Biroul Executorului Judecătoresc al inculpatului T.G. s-a prezentat martora N.(fostă N.)S., în calitate de avocat al SC M.E. SRL cu patru cereri, prin care solicita comunicarea notificărilor către cei patru asociaţi ai societăţii referitoare la convocarea adunării generale extraordinare a asociaţilor pentru data de 14 decembrie 2005, pe ordinea de zi fiind inclusă şi problema majorării capitalului social.
În privinţa notificării, doar cea adresată părţii civile G.C. s-a solicitat a fi transmisă prin intermediul agentului procedural (printr-o menţiune olografă, aparţinând martorei).
În loc să execute el însuşi (sau prin intermediul personalului auxiliar angajat al biroului) această însărcinare, inculpatul T.G. s-a înţeles cu martora N. şi i-a înmânat acesteia notificarea, urmând ca ea să se deplaseze la domiciliul părţii civile, şi să efectueze procedura de notificare (fie prin înmânarea ei persoanelor prevăzute de lege, fie prin afişarea ei pe uşa locuinţei sau pe cea principală a clădirii).
Pentru a da o aparenţă de legalitate acestui demers, inculpatul a încheiat un înscris intitulat "împuternicire", în care se preciza expres că martora va îndeplini comunicarea notificării, că aceasta va întocmi apoi un referat în baza căruia inculpatul, în calitate de executor judecătoresc, va întocmi procesul-verbal de comunicare ce va servi ca dovadă de îndeplinire a procedurii.
Ulterior, martora a revenit la sediul biroului, comunicând-i inculpatului că a afişat notificarea, întrucât la domiciliul părţii civile nu a fost găsită nicio persoană, întocmind în acest sens "referatul" menţionat în împuternicire.
În baza referatului, inculpatul a completat în nume personal rubricile procesului-verbal de comunicare a notificării, pe care l-a semnat, ştampilat şi înmânat martorei.
Întrucât partea civilă a fost singurul asociat care nu s-a prezentat la adunarea generală extraordinară din data de 14 decembrie 2005, iar potrivit actului constitutiv deciziile la prima convocare se luau cu unanimitatea voturilor asociaţilor, s-a hotărât convocarea unei a doua asemenea adunări pentru data de 4 ianuarie 2006, dată la care hotărârile se puteau lua cu majoritatea simplă a asociaţilor.
În acest context, la data de 15 decembrie 2005 martora N. s-a prezentat din nou la sediul Biroului Executorului Judecătoresc al inculpatului T.G. cu alte patru cereri de notificare, procedându-se în aceeaşi modalitate ca şi cea descrisă anterior, pentru convocarea noii adunări generale extraordinare pentru data de 4 ianuarie 2006.
Întrucât partea civilă nu s-a prezentat nici la noua dată fixată, ceilalţi asociaţi au decis în lipsa sa asupra majorării capitalului social, modificându-se corespunzător părţile sociale ale fiecăruia, astfel încât partea civilă a devenit asociat minoritar, cu 0,34% din capitalul social (de la 25%).
De îndată ce a aflat despre această decizie, partea civilă a început demersuri legale pentru anularea acesteia, însă acţiunile sale în justiţie au rămas fără rezultat, întrucât instanţele civile au pornit de la prezumţia că notificările adresate părţii civile au fost comunicate prin intermediul inculpatului, în calitate de executor judecătoresc, fapt probat de menţiunile inculpatului şi semnătura inculpatului de pe procesele-verbale de comunicare a notificărilor.
Contrar concluziilor la care a ajuns instanţa de fond, Înalta Curte constată că faptele inculpatului T.G. întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de neglijenţă în serviciu (iar nu abuz în serviciu, aşa cum s-a reţinut în actul de sesizare) şi fals intelectual.
Curtea constată astfel că inculpatul şi-a încălcat din culpă atribuţiile de serviciu care îi reveneau în calitate de executor judecătoresc în legătură cu comunicarea celor două notificări adresate părţii civile, prin neîndeplinirea acestora în condiţiile legii, cauzând o vătămare importantă intereselor sale legale ale părţii civile, care a pierdut posibilitatea de a participa la luarea deciziei privitoare la majorarea capitalului social al societăţii pe care o fondase, devenind asociat minoritar prin diminuarea părţilor sociale de la 25% la 0,34%, cu consecinţe patrimoniale negative, respectiv reducerea corespunzătoare a cotei-părţi din beneficiile societăţii.
Apărarea inculpatului T.G. a vizat în esenţă modul în care acesta a interpretat dispoziţiile legale în vigoare, susţinând că avea posibilitatea de a-şi delega atribuţiile de serviciu privitoare la comunicarea notificărilor, sens în care putea apela şi la alte persoane decât personalul angajat al biroului, cu care putea încheia contracte civile.
Aceasta ar fi fost şi situaţia în speţă, în condiţiile în care datorită imposibilităţii de a folosi serviciile propriilor angajaţi, a apelat chiar la partea care dorea efectuarea notificării, delegând-o pe martora N. să realizeze în fapt procedura notificării, după care, în baza referatului întocmit de aceasta, a încheiat şi semnat el însuşi procesul-verbal prevăzut de lege.
Curtea constată că în realitate, procedând astfel, inculpatul a încălcat dispoziţiile legale care reglementează activitatea executorilor judecătoreşti, respectiv Legea nr. 188/2000 şi Regulamentul de punere în aplicare a acesteia.
Potrivit art. 7 lit. b) din Lege, executorul judecătoresc are ca atribuţie şi notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare.
Potrivit art. 12 alin. (3) din Lege, executorul judecătoresc poate angaja executori stagiari, alt personal de specialitate, precum şi personal auxiliar corespunzător, necesar pentru desfăşurarea activităţii biroului.
Din coroborarea dispoziţiilor legale şi a celor regulamentare, (art. 35 din Lege şi art. 82 din Regulament) rezultă că executorul judecătoresc îşi exercită personal atribuţiile, iar pentru efectuarea lucrărilor acesta poate încheia contracte de muncă (cu secretari sau alt personal auxiliar) şi contracte civile (cu colaboratori externi).
Raportând conţinutul acestor prevederi legale şi regulamentare la situaţia concretă din speţă, Curtea constată că inculpatul avea obligaţia de a efectua personal comunicarea notificării adresate părţii civile ori, în situaţia în care acest lucru nu era posibil, să apeleze la personalul auxiliar angajat al biroului.
În apărarea sa, inculpatul a susţinut că la data de 30 noiembrie 2005 când i s-a solicitat efectuarea primei notificări, nu a putut să îndeplinească nici personal şi nici prin intermediul unui angajat procedura de notificare a părţii civile, invocând volumul mare de activitate al biroului, fără ca această împrejurare să fie în vreun fel dovedită.
Pe de altă parte, faptul că şi cu ocazia celei de-a doua notificări inculpatul a procedat similar, demonstrează că în realitate acesta a fost mai degrabă un mod al său de operare, iar nu un caz izolat, fiind o stranie coincidenţă că nici a doua oară nu a existat disponibilitate din partea inculpatului sau a personalului auxiliar angajat pentru a efectua respectiva comunicare.
În al doilea rând, activitatea desfăşurată în concret de martora N. nu poate avea acoperire legală în dispoziţiile regulamentare invocate de inculpat. Curtea constată astfel că sintagma "contracte civile cu colaboratori externi" are o altă semnificaţie decât cea atribuită de inculpat, fiind vorba despre persoane care desfăşoară o activitate, sporadic sau cu o oarecare continuitate, în legătură cu atribuţiile de serviciu ale executorului, fără a se confunda chiar cu acestea. În acest sens, se poate apela la serviciile unor terţi (experţi, traducători, avocaţi), iar fiecare din aceştia îşi va îndeplini obligaţiile asumate contractual faţă de biroul executorului judecătoresc, potrivit specificului activităţii profesionale a fiecăruia.
Or, în speţă, Curtea constată că, fără a încheia vreun contract explicit (în formă scrisă), inculpatul a apelat la un avocat, însă nu pentru vreo însărcinare specifică profesiei acestuia, ci pentru a îndeplini chiar o atribuţie de serviciu care îi revenea potrivit legii executorului.
Mai mult, inculpatul nu doar că "i-a delegat" atribuţia unui avocat (încasând un onorariu pentru ceva ce nu a prestat), ci a acceptat ca procedura de comunicare a notificării să fie efectuată de acesta, în condiţiile în care era chiar reprezentantul părţii care îi solicitase notificarea.
Raţiunea pentru care îndeobşte se apelează la serviciile unui executor judecătoresc în cazul comunicării notificărilor constă tocmai în efectele pe care legea le recunoaşte în favoarea unei asemenea proceduri, mai precis a procesului-verbal de comunicare, care face dovada până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat.
Fără a fi un act inatacabil, acest proces-verbal are fără îndoială o mai mare greutate, ca şi dovadă de comunicare a unei notificări, decât alte modalităţi ce pot fi utilizate în acest scop (fax, poştă, internet), procedura de notificare prin intermediul unui executor judecătoresc fiind de regulă utilizată în cazul unor relaţii de adversitate (dacă nu chiar de conflict) între cel care face notificarea şi cel notificat.
Această situaţie-premisă trebuie avută în vedere de către executor, ca şi posibilitate, fiind de aceea exclusă folosirea unei alte persoane decât un angajat al biroului (şi aceasta, numai în măsura în care executorul nu este disponibil) în procedura mai restrictivă, de comunicare a unei notificări solicitate a se face prin agent procedural.
În mod evident, cu atât mai puţin se poate delega o asemenea atribuţie chiar părţii de la care provine notificarea, indiferent de calitatea reprezentantului, fiind vorba în sens larg despre un conflict de interese.
În speţă, pe lângă această chestiune derivând din corecta interpretare şi aplicare a legii, existau şi elemente de fapt pe care inculpatul putea şi trebuia să le ia în considerare atunci când a decis comunicarea notificării de către un terţ.
Astfel, inculpatul trebuia să observe faptul că, deşi a primit cu aceeaşi ocazie notificări pentru toţi cei 4 asociaţi, doar pentru partea civilă s-a solicitat efectuarea ei prin agent procedural; or, interesul special acordat părţii civile de către partea care a întocmit notificarea impunea o rigoare din partea inculpatului în exercitarea atribuţiei ce-i revenea potrivit legii.
Mai mult, respectiva solicitare a fost adăugată olograf pe tipizatul cererii chiar de către persoana care a semnat-o şi care nu era administratorul societăţii, ci avocatul acesteia, adică însăşi persoană căreia ulterior inculpatul i-a delegat atribuţia comunicării notificării.
De asemenea, din conţinutul notificării rezulta clar faptul că prezenţa părţii civile notificate era absolut necesară pentru a se putea lua decizii la prima adunare convocată, ceea ce impunea o diligentă sporită din partea inculpatului în comunicarea notificării.
Este evident că o asemenea concluzie se impunea cu atât mai mult în cazul celei de-a doua notificări, din care rezulta că problema majorării capitalului se va decide la cea de-a doua convocare chiar şi în lipsa părţii civile.
Din toate aceste chestiuni de fapt, dar şi din conţinutul reglementărilor legale şi regulamentare, rezultă că inculpatul a avut posibilitatea de a prevedea că, prin "delegarea" părţii care a întocmit notificarea de a realiza în fapt şi comunicarea acesteia, există riscul vătămării intereselor legale ale părţii notificate. Practic, inculpatul a pierdut controlul asupra procedurii de notificare din momentul în care, contrar dispoziţiilor legale, a transferat responsabilitatea comunicării acesteia în favoarea reprezentantului societăţii.
Împrejurarea că partea civilă era sau nu la curent cu intenţia celorlalţi asociaţi de majorare a capitalului social, este lipsită de relevanţă, câtă vreme probatoriul administrat în cauză nu a demonstrat că aceasta a aflat pe altă cale, chiar şi în lipsa notificărilor, despre datele celor două adunări generale extraordinare şi despre ordinea de zi a acestora.
De altfel, dacă partea civilă ar fi avut o asemenea posibilitate de informare, demersul unei notificări prin executor judecătoresc, solicitată a fi comunicată prin agent procedural, nu ar mai fi avut sens.
Prin urmare, fără a evalua corespunzător aspectele de fapt, bazându-se totodată pe o interpretare eronată a dispoziţiilor legale şi regulamentare, inculpatul T.G. şi-a încălcat îndatoririle de serviciu în legătură cu solicitarea de comunicare a celor două notificări adresate părţii civile, deşi trebuia şi putea să prevadă că prin implicarea reprezentantului societăţii în efectuarea acestei proceduri există riscul vătămării intereselor persoanei căreia i se adresează notificarea.
Curtea constată astfel că fapta inculpatului nu a fost săvârşită cu intenţie, ci din culpă, astfel încât urmează ca în baza art. 334 C. proc. pen. să dispună schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă continuată în infracţiunea de neglijenţă în serviciu în formă continuată, fiind întrunite toate elementele constitutive ale acestei din urmă infracţiuni.
În privinţa celei de-a doua infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului, aceea de fals intelectual în formă continuată, este evident că prin completarea în nume propriu şi semnarea celor două procese-verbale de comunicare a notificărilor, inculpatul a atestat în mod neadevărat că a fost persoana care s-a deplasat la domiciliul părţii civile şi a efectuat procedura de comunicare prin afişare.
Susţinerile inculpatului potrivit cărora este vorba despre o simplă eroare materială (constând în nemenţionarea faptului că a acţionat prin reprezentant), nu pot fi primite, câtă vreme potrivit art. 100 din vechiul C. proc. civ. în vigoare la data săvârşirii infracţiunii, respectivul proces-verbal face dovada faptelor constatate personal de cel care l-a încheiat, până la înscrierea în fals.
Prin urmare, în toate cazurile există o identitate între persoana care a efectuat în fapt procedura de comunicare şi cea care a întocmit şi semnat mai apoi procesul-verbal.
În caz contrar, ar însemna că niciodată nu s-ar mai pune putea pune problema înscrierii în fals, căci persoana care a semnat procesul-verbal va invoca faptul că nu ea a fost cea care a efectuat comunicarea, iar aceasta din urmă va invoca faptul că nu ea a semnat actul respectiv.
În consecinţă, Curtea constată că sunt întrunite şi elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual în formă continuată, inculpatul atestând cu intenţie în cele două procese-verbale aspecte necorespunzătoare adevărului.
La individualizarea pedepselor ce vor fi aplicate inculpatului, Curtea va avea în vedere criteriile prev.de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social concret ale faptelor comise, urmările produse, dar şi circumstanţele personale ale acestuia.
Astfel, Curtea reţine că inculpatul a dovedit nu doar necunoaşterea legii, ci şi delăsare în îndeplinirea atribuţiilor ce-i reveneau, acceptând astfel amestecul nepermis al unui terţ direct interesat în efectuarea unei activităţi pentru care inculpatul nu doar că era remunerat, dar şi răspundea pentru corectitudinea cu care trebuia îndeplinită.
Totodată, conduita contrară legii nu a fost singulară, ci repetată, fapt care trebuie să se reflecte în mod adecvat în sancţiunea aplicată inculpatului.
Nu se poate face abstracţie nici de urmarea imediată a faptelor comise de inculpat, partea civilă văzându-se transformată în asociat minoritar (cu consecinţe în ce priveşte participarea la eventuale beneficii ale societăţii) şi nevoită să se adreseze justiţiei pentru a încerca remedierea (fără succes) a situaţiei la care s-a ajuns datorită modului în care inculpatul a înţeles să-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu.
În egală măsură, Curtea constată pe de o parte că inculpatul se află la primul conflict cu legea penală, iar pe de altă parte că a avut o atitudine procesuală nesinceră, încercând să se exonereze de răspundere, prin transferarea ei în întregime către o persoană faţă de care s-a dispus o soluţie de neurmărire penală.
Evaluând toate aceste circumstanţe reale şi personale, Curtea apreciază că aplicarea unor pedepse între minim şi maxim răspunde necesităţilor de constrângere şi reeducare a inculpatului. Totodată, Curtea apreciază că scopul educativ al pedepsei rezultante poate fi atins şi fără executarea ei efectivă, prin privare de libertate, sens în care va dispune suspendarea sub condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare.
În baza art. 359 C. proc. pen. va atrage atenţia inculpatului asupra disp. art. 83 C. pen. referitoare la condiţiile în care se poate dispune revocarea suspendării.
În privinţa pedepselor accesorii, Curtea apreciază în raport cu criteriile înscrise în art. 71 alin. (3) C. pen. că se impune interzicerea exercitării drepturilor prev.de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen., interdicţie care va deveni însă efectivă numai în măsura în care va deveni executabilă şi pedeapsa principală, fiind astfel aplicabile disp. art. 71 alin. (5) C. pen.
În ce priveşte latura civilă a cauzei, Curtea constată că urmarea imediată a infracţiunii de neglijenţă în serviciu reţinută în cauză nu este paguba produsă patrimoniului părţii civile, ci vătămarea (importantă) adusă intereselor legale ale acesteia în condiţiile în care, nefiind legal notificată, nu a putut participa la adunarea generală ce a decis majorarea capitalului social, devenind astfel asociat minoritar.
În egală măsură, deşi partea civilă a formulat pretenţii civile în cauză sub forma daunelor materiale şi morale, ea nu a administrat probe pentru dovedirea acestora.
În fine, ţinând seama de faptul că se va dispune desfiinţarea proceselor-verbale de comunicare a notificărilor din 30 noiembrie 2005 şi din 15 decembrie 2005, întocmite în fals de către inculpat, partea civilă va putea solicita revizuirea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele civile, care au pornit de la premisa regularităţii notificărilor adresate părţii civile prin Biroul Executorului Judecătoresc T.G.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge pretenţiile civile formulate de partea civilă.
Văzând şi disp. art. 191 C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de partea civilă G.C. împotriva Sentinţei penale nr. 252/F din 20 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind pe inculpatul T.G.
Casează în totalitate sentinţa penală atacată şi rejudecând:
În baza art. 334 din C. proc. pen. schimbă încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului T.G. din infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracţiunea de neglijenţă în serviciu prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 249 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. condamnă pe inculpatul T.G. la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 10 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., contopeşte pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.
Face aplicarea art. 71 - 64 lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen.
În baza art. 81 - 82 C. pen., dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani.
În baza art. 359 C. proc. pen. atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării condiţionate a pedepsei închisorii se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.
În baza art. 348 C. proc. pen. dispune desfiinţarea proceselor-verbale de comunicare a notificărilor din 30 noiembrie 2005 şi din 15 decembrie 2005.
Respinge pretenţiile civile formulate de partea civilă G.C.
În baza art. 191 C. proc. pen., obligă inculpatul la plata sumei de 1000 RON cheltuieli judiciare către stat, ocazionate de soluţionarea în fond a cauzei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în recurs, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 6 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1877/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2002/2013. Penal. Cerere de liberare... → |
|---|
