ICCJ. Decizia nr. 2197/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2197 /20 14
Dosar nr. 5738/1/2013
Şedinţa publică din 27 iunie 2014
Asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:
La data de 02 decembrie 2013, condamnatul C.C.V., prin intermediul apărătorului ales, avocat C.G.I., a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr. 1757 din 23 mai 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 5567/271/2004, întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen. anterior.
În motivarea contestaţiei în anulare, a arătat că la data la care s-a soluţionat recursul de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 5567/271/2004 era încarcerat în Olanda, astfel că procedura de citare pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii şi a dovedit că la acel termen a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare.
Ulterior, condamnatul, prin acelaşi apărător, şi-a modificat temeiul în drept al contestaţiei în anulare, în acord cu noile modificări procedurale, în sensul prevederilor art. 426 lit. a) C. proc. pen.
Prin încheierea din data de 16 mai 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.C.V. şi a fixat termen pentru soluţionarea acesteia la data de 27 iunie 2014.
Analizând motivele invocate de către contestator, Înalta Curte apreciază că acestea sunt neîntemeiate, urmând a respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 386 C. proc. pen. anterior, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în situaţiile în care procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii [lit. a)], respectiv când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare [lit. b)].
Dispoziţiile menţionate au fost reluate în C. proc. pen. în vigoare (adaptate căilor de atac prevăzute de noua legislaţie) în art. 426 lit. a) C. proc. pen. care prevede posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare împotriva hotărârilor penale definitive în situaţiile în care judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate.
Analizând actele şi lucrările Dosarului nr. 5567/271/2004, Înalta Curte constată că inculpatul C.C.V. a formulat recurs, prin apărător ales, avocat C.G.I., la data de 02 martie 2012.
A fost citat la adresele cunoscute din Oradea, judeţul Bihor (prin afişare), din Salonta, judeţul Bihor (destinatar mutat) şi prin afişare la Consiliul Local Oradea, respectiv Consiliul Local al Municipiului Salonta.
La data de 12 noiembrie 2012, inculpatul C.C.V., prin apărător ales, avocat C.G.I., a depus la dosar motive de recurs. Totodată, dl. avocat a depus şi împuternicirea avocaţială din data de 09 noiembrie 2012 pentru asigurarea asistenţei juridice a inculpaţilor B.A. şi C.C.V.
La termenul de judecată din data de 15 noiembrie 2012, inculpatul C.C.V. a fost reprezentat de apărătorul ales, avocat C.G.I., care a învederat instanţei că inculpatul este arestat preventiv în Italia, în baza unui mandat european de arestare, urmând a fi extrădat în luna decembrie.
La data de 16 ianuarie 2013, inculpatul depune, prin fax, o cerere prin care solicită amânarea cauzei în vederea angajării unui apărător, arătând, totodată, că are reşedinţa în Olanda, indicând adresa.
La data de 27 februarie 2013, apărătorul ales al inculpatului transmite, prin fax, o cerere instanţei de recurs prin care arată că a reziliat contractul de asistenţa juridică încheiat cu inculpaţii B.A. şi C.C.V., învederând faptul că inculpatul este încarcerat în Olanda în Penitenciarul Inrichtingen.
În aceeaşi zi, inculpatul C.C.V. revine cu o cerere de amânare a cauzei, arătând că este arestat în Penitenciarul Inrichtingen, motiv pentru care în şedinţa din 28 februarie 2013, instanţa de recurs a dispus citarea acestuia inclusiv la locul de detenţie indicat, cauza fiind amânată la termenul din 11 aprilie 2013. Inculpatul a primit şi a semnat citaţia trimisă de instanţa de recurs.
La data de 10 aprilie 2013, inculpatul C.C.V. solicită din nou amânarea cauzei, printr-o cerere transmisă prin fax instanţei de recurs, cauza fiind amânată din nou pentru termenul din 23 mai 2013.
Recursul a fost soluţionat la data de 23 mai 2013, citaţia transmisă la locul de detenţie în care se afla inculpatul fiind returnată expeditorului.
În aceeaşi modalitate, s-a procedat şi cu ocazia judecării apelului. Astfel, inculpatul C.C.V. a declarat apel prin intermediul apărătorului ales, dl avocat C.G.I.
Pe parcursul soluţionării apelului, apărătorul inculpatului a depus cereri de amânare pe diverse motive şi ulterior a reziliat unilateral contractul de asistenţă juridică încheiat cu inculpatul.
Totodată, se constată că inculpatul a fost prezent la termenele din apel doar atunci când s-a aflat în stare de arest, după liberarea sa condiţionată nu s-a mai prezentat la proces.
Pe de altă parte, inculpatul C.C.V. nu s-a prezentat la niciun termen în faţa instanţei de recurs, solicitând amânarea cauzei pentru diferite motive, astfel cum au fost expuse anterior.
Înalta Curte constată că raţiunea pentru care legiuitorul a instituit căile extraordinare de atac (inclusiv contestaţia în anulare), ca şi mijloace procesuale penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat, a reprezentat-o pronunţarea unor hotărâri cu grave erori de fapt şi de drept.
Însă, atingerea adusă autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive nu poate avea loc decât în situaţiile strict prevăzute de lege.
Totodată, exercitarea căilor extraordinare de atac nu trebuie să se transforme într-o prelungire a procesului penal, ci acestea trebuie să fie folosite în cazurile în care hotărârile penale definitive cuprind erori (de fapt şi de drept) ce trebuie imperios înlăturate.
Aşa cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, cazurile de contestaţie în anulare prev. de art. 386 lit. a) şi b) C. proc. pen. anterior, suplinesc lipsa opoziţiei împotriva deciziei date de instanţa de recurs cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, o parte din proces fiind judecată în recurs fără ca procedura de citare să fi fost îndeplinită potrivit legii sau partea s-a aflat în imposibilitate de a se prezenta la şedinţa de judecată din recurs şi, totodată, în imposibilitate de a încunoştiinţa instanţa de recurs despre această imposibilitate.
Raţiunea reglementării acestui caz de contestaţie în anulare este respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al contestatorului, acestea neputând fi realizate din împrejurări independente de voinţa părţii absente.
În altă ordine de idei, contestaţia în anulare are caracterul unei căi de atac de anulare, căci se mărgineşte a anula hotărârea penală definitivă atacată, pe considerente procedurale, dar şi caracterul de cale de atac de retractare, instanţa competentă să judece revenind asupra propriei hotărâri.
Odată exercitată, se promovează o etapă procesuală distinctă a judecăţii, care este în afara ciclului procesual ordinar al procesului penal, care are ca efect, în cazul admiterii, de a readuce cauza în ciclul ordinar, respectiv judecata în recurs.
Faţă de cele arătate şi având în vedere că se contestă o hotărâre pronunţată în calea de atac a recursului, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile C. proc. pen. anterior cu privire la cazurile de contestaţie în anulare, în condiţiile în care dispoziţiile procedurale prezente privesc decizia pronunţată de instanţa de apel, prevederi care nu pot fi aplicate în prezenta cauză. Mai mult, cazurile de contestaţie în anulare invocate de către contestator sunt reluate în noile dispoziţii procedurale fără modificări, aşa încât analiza acestora presupune evaluarea aceloraşi criterii prevăzute de lege.
Analizând actele dosarului prin prisma motivelor invocate de către contestator, Înalta Curte constată că acestea nu se încadrează în cazurile invocate de contestaţie în anulare.
Referitor la pretinsa lipsă de procedură invocată de către contestator, se constată că acesta a fost reprezentat pe parcursul soluţionării recursului de către apărător ales şi a avut cunoştinţă de termenele fixate de către instanţă, formulând personal mai multe cereri de amânare a cauzei, cerereri admise de către instanţa de judecată. Faptul că recurentul nu s-a prezentat în faţa instanţei de recurs şi a părăsit teritoriul ţării este o opţiune personală a acestuia, care şi-a asumat, în acest fel, consecinţele neprezentării în faţa organelor judiciare, respectiv judecarea căii de atac ordinare în lipsa sa. De asemenea, faptul că ulterior, pe parcursul soluţionării recursului, acesta a fost încarcerat în străinătate este o împrejurare ce cade în culpa exclusivă a contestatorului, care şi-a continuat prezumtiva activitate infracţională şi pe teritoriul altor ţări. Instanţa de recurs şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege, dispunând citarea contestatorului la locul de detenţie din străinătate, mai mult a amânat cauza de fiecare dată când acesta a cerut-o.
În consecinţă, faptul că citaţia pentru termenul de judecată la care s-a soluţionat cauza în recurs nu a fost primită de către contestator - în condiţiile în care acesta avea cunoştinţă despre termenul acordat şi primise termen în cunoştinţă, în condiţiile legii, prin prezenţa apărătorului ales, dar şi prin semnarea personal de către acesta a citaţiei emise anterior - faţă şi de considerentele expuse anterior, nu poate echivala cu lipsa de procedură reclamată de către contestator, motivul invocat fiind formal.
Faptul că apărătorul ales a reziliat contractul de asistenţă juridică a determinat instanţa de recurs să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, dezbaterile având loc în prezenţa acestuia din urmă, care a şi formulat concluzii, aşa încât dreptul la apărare al contestatorului în faţa instanţei de recurs a fost respectat. De altfel, unul din motivele pentru care contestatorul a solicitat amânarea judecării cauzei în recurs a fost angajarea unui alt apărător ales, cererea fiind formulată, aşa cum s-a constatat ulterior, doar în scopul tergiversării judecării cauzei, în condiţiile în care contestatorul nu a procedat la angajarea unui alt avocat ales.
Pe de altă parte şi modalitatea în care apărarea a înţeles să participe la desfăşurarea întregului proces penal denotă intenţia de tergiversare nejustificată a procedurilor judiciare. Astfel, contestatorul a fost asistat/reprezentat de acelaşi apărător ales (dl avocat C.G.I.) care, ulterior formulării mai multor cereri de amânare în cauză, a reziliat contractul de asistenţă juridică cu contestatorul, pentru ca ulterior căile de atac ordinare, respectiv extraordinare să fie formulate şi motivate de acelaşi apărător ales. Se constată astfel că şi prezenta contestaţie în anulare a fost formulată, depusă şi motivată de acelaşi apărător ales - dl avocat C.G.I., care nu s-a prezentat pentru a formula concluzii în dezbateri, contestatorul fiind asistat de apărător din oficiu, modalitate de asigurare a apărării cu care acesta a fost de acord.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că dreptul la apărare al contestatorului cu ocazia soluţionării recursului a fost respectat de către instanţa de judecată.
Nici cel de al doilea motiv invocat de către contestator, respectiv imposibilitatea de prezentare şi de încunoştiinţare a instanţei de recurs, nu este incident în cauză.
În primul rând se constată că cele două cazuri de contestaţie în anulare prev. la lit. a) şi b) a art. 386 C. proc. pen. anterior nu pot fi invocate simultan, situaţiile avute în vedere de legiuitor excluzându-se reciproc. Astfel, dacă în prima situaţie se are în vedere nelegala citare a părţii lipsă la judecarea cauzei în recurs, în cea de a doua situaţie se porneşte de la premisa că procedura a fost legal îndeplinită, însă lipsa părţii s-a datorat unei împrejurări care a determinat imposibilitatea sa de prezentare, pe de o parte, dar şi imposibilitatea de a încunoştiinţa instanţa de recurs despre această împiedicare, pe de altă parte.
Totodată, cerinţele art. 386 lit. b) C. proc. pen. anterior sunt, de asemenea, cumulative, astfel că pentru admiterea contestaţiei în anulare nu este suficient să se facă dovada imposibilităţii de prezentare, ci contestatorul trebuie să dovedească şi imposibilitatea de a încunoştiinţa instanţa de recurs despre împiedicarea de a se prezenta.
Ori, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de recurs avea cunoştinţă de stare de detenţie a contestatorului, mai mult a dispus citarea acestuia la penitenciarul din străinătate. Contestatorul a purtat o corespondenţă cu instanţa de recurs şi a solicitat amânarea cauzei, cereri admise care au condus la acordarea mai multor termene în recurs.
În acelaşi sens, se constată că inculpatul C.C.V. a fost prezent în faţa instanţelor de judecată doar atunci când a fost prezentat de locul de detenţie la proces, fiind încarcerat pe teritoriul României.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte apreciază că nu se impune admiterea contestaţiei în anulare, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, analizate detaliat anterior şi niciuna din finalitatea căii de atac extraordinare instituită de către legiuitor nefiind incidenţă în cauză, motivele fiind invocate în mod formal de către contestator.
În consecinţă, urmează a fi respinsă ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.C.V. împotriva deciziei penale nr. 1757 din 23 mai 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 5567/271/2004.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.C.V. împotriva deciziei penale nr. 1757 din 23 mai 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 5567/271/2004.
Obligă contestatorul la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2014 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 2229/2013. Penal. Mandat european de arestare.... | ICCJ. Decizia nr. 2191/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175... → |
|---|
