ICCJ. Decizia nr. 2281/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 2281/2013

Dosar nr. 1377/1/2013

Şedinţa publică din 27 iunie 2013

Asupra recursurilor de faţă;

Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele;

Prin Sentinţa penală nr. 119 din 13 iunie 2012, Tribunalul Mehedinţi, în baza art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplic, art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. a C. pen., a condamnat pe inculpatul C.A.F., cetăţenie română, necăsătorit, stagiul militar nesatisfăcut, fără antecedente penale, la pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe parcursul executării pedepsei privative de libertate, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă sau până la intervenirea termenului de prescripţie a executării pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani, care se va executa în conformitate cu prevederile art. 66 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestării preventive, de la 07 martie 2012, la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului C.A.F.

În baza art. 346 C. proc. pen., rap. la art. 14 C. proc. pen. şi art. 998 - 999 şi urm. C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă minoră R.M.O., prin reprezentantul legal R.P.

A fost obligat inculpatul C.A.F. să plătească părţii civile minore R.M.O. suma de 25.000 RON, cu titlu de daune morale.

În baza art. 4, 5 şi 9 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare, urmând ca, în baza art. 5 alin. (5) din aceeaşi lege, să fie informat inculpatul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.

A fost obligat inculpatul la 1.278,29 RON, cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă, în urma analizei coroborate a materialului probator administrat în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, a reţinut următoarele:

La data de 27 februarie 2012, în timp ce efectua controlul traficului rutier, agentul de poliţie B.C. a oprit un moped, ce era condus de numitul S.F.I., pasager în spate fiind numitul C.A.F. Întrucât a stabilit că mopedul avea capacitatea cilindrică de 152 cm3 şi se impunea întocmirea unor acte premergătoare pentru săvârşirea unei infracţiuni, agentul de poliţie a imobilizat mopedul în curtea Poliţiei Orşova şi a stabilit ca, a doua zi, să meargă împreună eu numitul S.F.I. la RAR, în Turnu Severin, pentru o verificare tehnică.

În data de 28 februarie 2012, la ora 900, potrivit raportului întocmit de agentul de poliţie B.C., mopedul a fost încărcat într-o remorcă tractată de autoturismul condus de numitul C.A.F., iar agentul de poliţie, împreună cu S.F.I. şi cu C.A.F. au mers în Turnu Severin, la RAR, revenind în Orşova în jurul orei 1340. Odată ajunşi în localitate, C.A.F. a plecat cu S.F.I.

De asemenea, din materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut că, între orele 800 şi 900, în acea zi, inculpatul C.A.F. a mers la Restaurantul M. din Orşova, pentru a bea cafeaua, ocazie cu care s-a întâlnit cu B.D., apoi cu S.F.I. şi cu M.D. şi după aceea, inculpatul a plecat la Severin, împreună cu S.F.I. şi cu agentul de poliţie.

S-a reţinut că această stare de fapt a rezultat din declaraţia dată de martorul B.D. în cursul urmăririi penale, la data de 07 martie 2012, deci la un interval de timp scurt faţă de data de 28 februarie 2012, martorul relatând că, dimineaţa, pe 28 februarie 2012, a băut cafea la M. cu inculpatul, că apoi nu l-a mai văzut pe inculpat în ziua respectivă şi că l-a reîntâlnit a doua zi, tot la "M.", tot la cafea. Martorul a mai relatat că, în ziua de 28 februarie 2012, nu a mers la magazinul de piese auto al lui C. şi nici nu i-a întâlnit pe F. sau pe Ţ., aceştia din urmă venind probabil la cafea după ce martorul B. plecase din local.

S-a mai arătat că această stare de fapt se coroborează şi cu relatarea martorului S. din data de 08 martie 2012, acesta arătând că, în dimineaţa de 28 februarie 2012 a băut cafea cu inculpatul la M.

Inculpatul a revenit din Turnu Severin în Orşova în jurul orei 1340 - 1400, aspect care rezultă din raportul întocmit de agentul de poliţie B.C., cât şi din declaraţia martorei P.I., prietena inculpatului, care, constant, a arătat, atât la urmărirea penală, cât şi în instanţă, că, la 1345 inculpatul i-a spus la telefon că este pe drum, se întoarce la Orşova şi merge la magazin.

De asemenea, instanţa a constatat că, după ce inculpatul a revenit la magazinul de piese auto în data de 28 februarie 2012, vânzătorul P.P. a plecat, la magazin rămânând singur inculpatul C.A.F.

Instanţa de fond a arătat că, acest aspect rezultă din declaraţiile date de martorul P.P. la data de 06 martie 2012 şi la data de 08 martie 2012, în care a învederat că, este sigur că, atunci când a plecat el de la magazin, nu a închis cu cheia, pentru că inculpatul a mai rămas în continuare.

S-a mai arătat că în totul cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de judecată, s-a acreditat ideea că inculpatul C.A.F. era un simplu vânzător la magazinul de piese auto, care avea cheile de la magazin şi, după încheierea programului de lucru, la orele 17, încuia uşa cu cheia şi pleca acasă la prietena lui. Or, din declaraţia martorului P.P., celălalt vânzător de la magazinul de piese auto, dar şi din declaraţiile martorilor Ţ.N.L. şi S.F.I., a rezultat că patronii magazinului de piese auto SC L.M.C. SRL sunt C.F. şi C.E.M., respectiv părinţii inculpatului. În consecinţă, inculpatul fiind fiul patronilor magazinului, avea atât interesul, cât şi posibilitatea să rămână la magazinul de piese auto şi după orele 1700, când, teoretic, se încheia programul de lucru. Ca atare, instanţa de fond a apreciat că nu era nimic neobişnuit ca, în data de 28 februarie 2012, sau în oricare altă zi, inculpatul să fi rămas la magazin şi după ora închiderii.

!S-a reţinut că, împrejurarea că în data de 28 februarie 2012, programul de lucru s-a încheiat "oficial" mai devreme este dovedit chiar de înscrisurile depuse la dosar de inculpat, respectiv de raportul zilnic al încasărilor pe ziua respectivă scos din casa de marcat.

Astfel, deşi programul de lucru la magazinul de piese auto era până la orele 1700, cum a susţinut vânzătorul P.P., orele 1800, cum a susţinut inculpatul în declaraţia dată în faţa instanţei, din înscrisul aflat la dosar, a rezultat că, raportul zilnic al încasărilor pe ziua respectivă s-a făcut la ora 16:00:07.

Potrivit notărilor tehnicianului de service din data de 12 martie 2012, s-a constatat o eroare de 30 de minute la casa de marcat ce aparţine societăţii SC L.M.C. SRL Orşova, fără să se fi precizat, însă, dacă eroarea de 30 de minute este în avans sau în urmă faţă de ora afişată pe bonurile fiscale emise de respectiva casă de marcat.

S-a concluzionat astfel că, din coroborarea acestor înscrisuri cu declaraţia martorului P.P., a rezultat că, după orele 15 sau 16 (conform raportului zilnic al încasărilor), vânzătorul P. a plecat, iar inculpatul C.A.F. a rămas singur la magazinul amplasat în incinta Casei de Cultură din Orşova.

În data de 28 februarie 2012, în jurul orei 1530 - 1600 partea vătămată R.M.O., în vârstă de 11 ani, se juca împreună cu G.D.I., în vârstă de 10 ani, şi cu O.C., de 12 ani, în curtea Cantinei sociale, situată în spatele Casei de Cultură din Orşova, în apropierea magazinului de piese auto, aparţinând SC L.M.C. SRL.

Inculpatul C.A.F. a fost deranjat de zgomotul făcut de cei trei copii şi le-a cerut să plece. Întrucât minorii nu s-au conformat, unul dintre ei chiar înjurându-l, inculpatul a început să-i alerge şi l-a prins pe G.D.I. de mână. Partea vătămată R.M.O. a intervenit pentru a-şi scăpa prietenul şi i-a dat peste mână inculpatului. Acesta l-a lăsat pe G.D.I., întrucât îi cunoştea bine pe băieţi, aceştia obişnuind să vină frecvent la magazinul de piese auto pentru a se încălzi şi a cere câte o ţigară de la inculpat, şi a prins-o de mână pe partea vătămată R.M.O.

Au intrat toţii în magazin, iar inculpatul C.A.F. i-a trimis pe G.D.I. şi O.C. să-i cumpere o sticlă de suc de la Staţia P., acesta rămânând doar cu minora R.M.O.

Plecând spre staţia P., cei doi băieţi minori, uitându-se înapoi, au observat că inculpatul ieşise din magazin şi se uita după ei, fapt ce i-a trezit suspiciuni martorului O.C., care, după ce a ajuns la staţia P., nu a mai stat cu prietenul lui să cumpere suc şi s-a întors la magazinul de piese auto, să vadă ce fac cei doi, respectiv C. şi O., în magazin.

În momentul în care inculpatul a ieşit să verifice dacă cei doi băieţi minori au plecat după suc, din magazin a ieşit şi partea vătămată. Inculpatul i-a spus să intre înapoi, ea a refuzat, motiv pentru care inculpatul a luat-o de mână şi a băgat-o în magazin, asigurând uşa magazinului pe interior cu un zăvor, şi i-a cerut minorei R.M.O. să întreţină cu el relaţii sexuale orale.

Partea vătămată R.O.M., în momentul în care era băgată cu forţa în magazin de către inculpat, a observat că martorul B.D., care doarme în Casa de Cultură, venea spre magazin, dar, până să ajungă, C.A.F. a încuiat uşa magazinului pe interior cu un zăvor.

Întrucât partea vătămată R.O.M. a început să ţipe, inculpatul i-a pus un scotch la gură. După puţin timp, i-a luat scotch-ul de la gură, şi-a dat jos pantalonii şi chiloţii, din buzunarul pantalonului a scos un prezervativ, după care, a obligat-o pe minoră să întreţină cu el raport sexual oral, aceasta ţipând, la un moment dat.

În timpul actului sexual, partea vătămată a auzit bătăi în uşa magazinului şi pe cineva strigând, "A., A., deschide!". Inculpatul a răspuns: "Stai mă, (...), să mă îmbrac!".

După terminarea raportului sexual, inculpatul a aruncat prezervativul într-o cutie de carton din magazin şi, înainte de a deschide uşa, i-a dat părţii vătămate R.O.M. suma de 10 RON şi a ameninţat-o că, dacă va spune cuiva ce s-a întâmplat, o bate şi o omoară.

Când inculpatul a deschis uşa pentru ca partea vătămată minoră să iasă din magazin, aceasta din urmă a observat că, la uşa magazinului de piese auto se afla martorul O.C. şi se vedea venind şi G.D.I. cu sticla de suc.

Toţi trei copiii au intrat în magazin, iar băieţii minori au observat că partea vătămată era roşie la faţă.

Inculpatul i-a servit cu suc, după care, copiii au plecat imediat spre centrul oraşului.

Pe drum, martorul O.C., care se întorsese din drum şi ascultase la uşa magazinului, a auzit cum inculpatul i-a propus părţii vătămate să întreţină relaţii sexuale orale, cum aceasta l-a refuzat şi a ţipat, cum inculpatul scotea apoi, sunete specifice întreţinerii unui raport sexual şi cum, la sfârşit, i-a oferit părţii vătămate suma de 10 RON, i-a spus prietenului său, G.D.I. că inculpatul C. i-a dat O. 10 RON.

De frica ameninţărilor inculpatului, partea vătămată R.M.O. nu a vrut să recunoască faţă de prietenii ei de joacă faptul că primise de la inculpat suma de 10 RON.

Întrucât G.D.I. a început să o caute la buzunare, partea vătămată a recunoscut că are banii şi i-a scos din buzunar, iar, pentru că martorul G.D.I. i-a cerut să-i dea şi lui 9 RON din banii respectivi, partea vătămată i-a înmânat toată suma.

Martorul O.C. a întrebat-o pe partea vătămată ce s-a întâmplat cât ea a stat singură cu inculpatul încuiată în magazin, iar, în acel moment, partea vătămată a recunoscut că a fost obligată de inculpat să întreţină cu acesta un raport sexual oral.

După acest moment, cei trei copii s-au despărţit, plecând fiecare către casele lor.

De teama ameninţărilor inculpatului, partea vătămată minoră R.M.O. nu le-a spus părinţilor ei nimic despre incidentul din acea zi.

Odată ajuns acasă, martorul O.C. i-a povestit mamei lui, M.A., că partea vătămată R.M.O. a fost violată de inculpatul C.A.F. în magazinul de piese auto.

În data de 03 martie 2012, M.A., întâlnindu-se cu R.C.P., mama lui R.O.M., i-a relatat ce păţise fiica ei.

Întrebată fiind de mama sa dacă este adevărat, partea vătămată R.M.O. a recunoscut incidentul.

Seara, de supărare, numitei R.C.P. i s-a făcut rău, iar, a doua zi, pe 04 martie 2012, s-a internat în spital.

În aceste împrejurări, despre săvârşirea infracţiunii a aflat şi R.P., tatăl minorei, care, în data de 05 martie 2012, a mers la organele de poliţie şi a sesizat cele întâmplate.

S-a reţinut că această stare de fapt a rezultat din probele administrate în cursul urmăririi penale şi din probele administrate nemijlocit de instanţă, respectiv: declaraţia părţii vătămate, care se coroborează cu plângerea şi cu declaraţiile date la urmărirea penală; declaraţiile martorei R.C.P.; declaraţia martorului B.C.; raportul încheiat de acelaşi martor la data de 08 martie 2012; procesul-verbal încheiat cu privire la listingul telefonic al inculpatului C.A.F.; declaraţia martorului O.C., din care rezultă că, la data de 28 februarie 2012, a auzit de la partea vătămată R.O.M. că inculpatul "a făcut prostii cu ea" şi a auzit şi despre suma de bani primită de aceasta de la inculpat; declaraţia martorului G.D.I., care confirmă că, la data de 28 februarie 2012 a mers cu martorul O.C. şi cu partea vătămată R.O.M. la magazinul de piese auto, unde inculpatul, căruia ei îi spuneau A., este vânzător, acesta le-a dat 6 RON pentru a merge să cumpere suc, partea vătămată a rămas mai în urmă, O. şi C. au plecat de la benzinărie mai înainte, iar el a rămas singur să cumpere suc, că, înainte de a pleca de la magazinul de piese auto l-a văzut şi pe martorul B.D. la magazinul de piese auto, iar, după ce toţi trei copiii au plecat de la magazinul de piese, auto în centru, O. le-a spus despre suma de 10 RON, sumă pe care partea vătămată le-a înmânat-o, iar el şi-a cumpărat de bani îngheţată şi o pungă de snaks-uri.

Instanţa a apreciat că, incidentul din magazinul de piese auto a fost perceput şi de martorul B.D., care locuieşte într-o încăpere situată în incinta Casei de Cultură din Orşova, la câţiva metri de uşa magazinului de piese auto.

Astfel, în timp ce minorul O.C. asculta la uşa magazinului, a venit şi martorul B.D., care l-a întrebat pe O.C. unde este C.A.F., acesta răspunzându-i că este în magazin cu o fată.

Întrucât martorul B.D. îi văzuse anterior în preajma magazinului pe cei trei copii jucându-se, a apreciat că este vorba despre minora R.M.O., motiv pentru care a început să bată în uşă cu pumnii şi cu picioarele strigând: "A., A., deschide!". Primind răspuns de la inculpat să aştepte, fiindcă el se schimbă, B.D. a părăsit imediat locul respectiv, minorul O.C. rămânând lângă uşa magazinului, iar martorul B.D. a mers în camera lui din incinta Casei de cultură şi l-a sunat pe inculpatul C.A.F. pe telefonul mobil. Inculpatul i-a răspuns, martorul l-a întrebat "dacă se dă la puştoaică", interlocutorul răspunzându-i negativ.

S-a constatat că susţinerile martorului B.D., din timpul urmăririi penale, se coroborează cu procesul-verbal aflat la dosarul de urmărire penală, potrivit căruia, din listingul convorbirilor telefonice ale inculpatului C.A.F., ce se află pe CD-ul nr. S/201210/2012, rezultă că, la data de 28 februarie 2012, acesta a fost apelat de martorul B.D. de pe telefonul său mobil, cu numărul X, la orele 03:05:10 PM, şi la 04:40:31 PM.

Potrivit martorului, cu prilejul ultimului apel, de la ora 0440, a avut loc discuţia prezentată, aspect care infirmă versiunea inculpatului C.A.F., care a susţinut că nu a discutat la telefon cu martorul B.D. în data de 28 februarie 2012.

De altfel, în instanţă, inculpatul a revenit asupra declaraţiilor de la urmărirea penală şi a recunoscut că este posibil ca, la data respectivă, să fi fost sunat de martorul B.D.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor S.F.I., M.D.D. şi P.D., instanţa a apreciat că, în raport de materialul probator administrat în cauză, întregul scenariu, prezentat de aceştia ca fiind fapte petrecute după orele 1400, nu este veridic, fiind fabricat cu scopul de a-i crea inculpatului o justificare.

Astfel, instanţa a constatat că aceşti martori nu au fost în totalitate sinceri în ceea ce priveşte relaţiile existente între ei şi inculpat. În afară de faptul că sunt prieteni cu inculpatul, se constată că între unii martori şi inculpat exista raportul ca de la angajat la angajator, iar alţi martori aveau diverse obligaţii către inculpat.

Astfel, s-a reţinut că din declaraţia martorului S.F.I., a rezultat că inculpatul l-a ajutat să-şi ducă mopedul la Turnu Severin, pentru o verificare. De asemenea, martorul a relatat, că, din data de 15 februarie 2012, de când nu mai lucra, era mai tot timpul împreună cu C.A.F., care are un magazin de piese auto, şi îl ajuta pe acesta la diferite treburi, repara motorete, schimba ulei, schimba cauciucuri etc.

Inculpatul a arătat că B.D. îl suna pentru că acesta îl informa despre obiecte pe care martorul le mai găsea pe la fier vechi şi pe care inculpatul le folosea la repararea motoarelor.

S-a mai arătat că, între inculpat şi martorul P.P., celălalt vânzător de la magazin, exista un raport ca de la angajat la angajator, inculpatul fiind fiul patronilor magazinului de piese auto. De altfel, martorul P. a şi relatat că inculpatul, când a plecat în ziua de 28 februarie 2012 de la magazin, i-a cerut bani, fără a-i spune, însă, unde merge, ceea ce dovedeşte că, în acţiunile sale, inculpatul nu înţelegea să dea explicaţii angajatului de la magazin.

Martorul Ţ.N.L. este frate cu martora P.G., iar aceasta, la rândul, ei, este mama martorei P.I., concubina inculpatului, subiectivismul fiind evident şi de înţeles.

În consecinţă, instanţa a arătat că declaraţiile date de martorii S.F.I., M.D.D., P.D., atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de judecată, vor fi înlăturate ca nesincere şi subiective, nefiind utile pentru stabilirea adevărului în cauză, întrucât, pe de o parte, nu se coroborează cu nicio altă probă, nici măcar cu cele relatate de inculpatul C. în instanţă, iar, pe de altă parte, declaraţiile date de aceşti martori la diferite intervale de timp se contrazic chiar şi între ele.

Pe de altă parte, instanţa a constatat că aceşti martori nu au perceput nimic legat de infracţiunea dedusă judecăţii.

S-a mai arătat că, deşi, în cursul cercetării, judecătoreşti martorii O.C., G.D.I., B.D. şi M.A., care au fost consideraţi martori cheie, atât de acuzare, cât şi de apărare, şi-au schimbat declaraţiile date în cursul urmăririi penale, martora M.A. mergând până acolo încât nu şi-a mai recunoscut propria semnătură, deşi similitudinea dintre semnături este evidentă, instanţa a înlăturat ca nesincere depoziţiile acestora din faza de judecată, apreciind că doar în declaraţiile de la urmărirea penală au relatat adevărul, deoarece, pe de o parte, explicaţiile oferite instanţei cu privire la retractarea declaraţiilor date anterior nu sunt rezonabile, nu sunt credibile, iar, pe de altă parte, se contrazic cu cele relatate de alţi martori audiaţi nemijlocit de instanţă.

Astfel, martorul O.C. spune că a fost ameninţat cu amendă de 5 milioane de RON. Martora P.G. precizează că martorul minor i-ar fi spus că a fost ameninţat cu amendă de 10 milioane de RON.

De asemenea, deşi martorul O.C. şi mama acestuia, martora M.A., au arătat că, tot ceea ce s-a consemnat în cuprinsul declaraţiilor date la parchet a fost consemnat aşa, din cauză că s-a bătut cu pumnul în masă, iar minorul a fost ameninţat cu amendă, instanţa a reţinut că, la cea de-a doua declaraţie a martorului O.C., mama acestuia, deşi ar fi aflat imediat după prima declaraţie dată de fiul ei că acestuia i s-ar fi adresat ameninţări, nu s-a plâns organelor de poliţie pentru purtare abuzivă, nu a avut nicio obiecţiune, dar nici nu a observat ca fiul ei să fi fost ameninţat pentru a declara în vreun fel sau altul.

Chiar dacă şi-au schimbat declaraţiile, s-a apreciat că, din mărturiile minorilor O.C. şi G.D.I. transpar, însă, elemente care conving instanţa că declaraţiile de la urmărirea penală conţin adevărul şi se coroborează cu alte probe administrate în cauză.

Instanţa a mai reţinut că, în momentul în care martorii O.C. şi G.D.I. au intrat în magazin, având cu ei sticla de suc, au observat că partea vătămată era roşie la faţă, iar, ulterior, când au întrebat-o despre cei 10 RON, aceasta nu a recunoscut până când banii nu i-au fost găsiţi, toate acestea subliniind o atitudine de respingere a ceea ce i s-a întâmplat.

Pe de altă parte, instanţa a apreciat că, este greu de crezut că, dacă incidentul nu ar fi fost real, partea vătămată, care este un copil de numai 11 ani, s-ar fi pus singură într-o situaţie înjositoare şi umilitoare doar pentru a obţine bani, aşa cum a susţinut inculpatul în instanţă, deşi, în declaraţia dată cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă a arătat contrariul, respectiv că în toată această perioadă, partea vătămată sau părinţii acesteia nu i-au cerut bani.

Mai mult, instanţa a constatat că partea vătămată a fost consecventă în toate declaraţiile pe care le-a dat, atât în faza de urmărire penală, cât şi în instanţă, în declaraţiile iniţiale aceasta relatând chiar amănunte cu privire la lenjeria intimă pe care o purta inculpatul la data săvârşirii faptei.

De altfel, trebuie observat că, partea vătămată nu le-a recunoscut situaţia nici părinţilor săi decât după ce incidentul a fost demascat de mama unuia dintre copiii care percepuse direct întâmplarea, respectiv O.C., care ascultase la uşă în tot timpul săvârşirii faptei.

Instanţa a mai constatat că, inculpatul, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, a arătat că apreciază ca mincinoase declaraţiile martorilor, care l-au acuzat pe nedrept, pentru a obţine bani de la el.

Faţă de vârsta inculpatului (21 de ani) şi, faţă de vârsta părţii vătămate (11 ani, fiind născută, la 18 ianuarie 2001), instanţa a apreciat că, în mod cert, inculpatul a profitat de diferenţa de vârstă dintre părţi, dar şi de împrejurarea că partea vătămată se afla în imposibilitate de a-şi exprima în mod deliberat voinţa, cu atât mai mult, cu cât partea vătămată, care a fost şi ameninţată, nici nu a avut posibilitatea reală să părăsească magazinul de piese auto, magazinul fiind asigurat pe interior cu un zăvor, aşa cum reiese din declaraţia părţii vătămate, dar şi a martorului O.C., care a ascultat la uşa închisă, şi din declaraţia martorului B.D., care a bătut cu pumnii şi cu picioarele în uşă, cerându-i inculpatului să deschidă.

Faţă de cele arătate, în drept, fapta inculpatului C.A.F., de a întreţine un raport sexual oral, prin constrângere, cu partea vătămată minoră R.M.O., în vârstă de 11 ani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.

Cu privire la forma de vinovăţie s-a constatat că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, în sensul art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) din C. pen.

La individualizarea judiciară a pedepsei, s-au avut în vedere criteriile generale de individualizare, prev. de art. 72 C. pen.

Astfel, la stabilirea pedepsei s-a ţinut seama de natura şi gradul de pericol social al faptei comise, dar şi de limitele ridicate de pedeapsă - de la 10 ani la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

De asemenea, s-au mai avut în vedere împrejurările în care a fost comisă fapta, respectiv faptul că, inculpatul, profitând de faptul că a rămas singur cu partea vătămată în magazinul de piese auto al părinţilor săi, după ce, anterior, cu motivarea că doreşte să i se cumpere o sticlă cu suc, i-a trimis din locul respectiv pe minorii O.C. şi G.D.I., s-a asigurat că aceştia au plecat şi a închis uşa magazinului de piese auto pe interior cu un zăvor, profitând de vârsta şi naivitatea părţii vătămate.

De asemenea, s-a avut în vedere şi persoana şi conduita anterioară a acestui inculpat, care, deşi pe parcursul cercetării penale a avut o atitudine nesinceră, de nerecunoaştere a faptei comise, este tânăr, în vârstă de 21 de ani şi, aşa cum rezultă din referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, este student în anul II la Facultatea de Asistenţă Socială din Arad, provine dintr-o familie în cadrul căreia se bucură de stabilitate şi suport afectiv, iar, înaintea comiterii infracţiunii a avut o conduită bună, în sensul că, nu mai are antecedente penale şi a fost perceput ca o persoană liniştită şi sociabilă, dar care, în anumite situaţii, acţionează fără să se gândească la consecinţe - aceste aspecte, vizând persoana inculpatului, urmând a fi reţinute ca fiind circumstanţe atenuante, conform art. art. 74 lit. a) C. pen.

În raport de toate aceste criterii de individualizare, s-a apreciat că, aplicarea unei pedepse privative de libertate, în cuantum de 4 ani închisoare, prin reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare menţionate anterior şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., este suficientă pentru atingerea scopurilor prevăzute de art. 52 şi 72 C. pen.

Referitor la modalitatea de executare a pedepsei, instanţa a reţinut că - faţă de vârsta părţii vătămate R.M.O. - 11 ani, faţă de modalitatea în care inculpatul a săvârşit fapta (prin ameninţări şi constrângere fizică), faţă de gravitatea infracţiunii săvârşite şi de urmările acesteia, dezvoltarea psihico-fizică şi morală a părţii vătămate putând să fie marcate pentru totdeauna de acest incident - scopul pedepsei, coercitiv şi preventiv, poate fi atins doar prin executare în regim de detenţie.

Astfel, cum inculpatul C.A.F. a comis infracţiunea de viol în forma agravată prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., infracţiune îndreptată împotriva vieţii sexuale a altei persoane, atingând libertatea, demnitatea şi integritatea acesteia prin obligarea la întreţinerea unor relaţii sexuale fără acordul persoanei, cu atât mai mult cu cât partea vătămată nu avea împlinită vârsta de 15 ani, relevă faptul că inculpatul nu a avut capacitatea de a aprecia asupra unor valori fundamentale ale omului, şi, în consecinţă, neavând maturitatea de a respecta drepturile unei persoane, acesta este motivul pentru care se impune, în mod rezonabil, concluzia că inculpatul nu este în măsură să aprecieze nici asupra modului cum este guvernată ţara şi să-şi exprime opinia cu privire la alegerea corpului legislativ.

Prin urmare, s-a apreciat ca fiind proporţională şi justificată şi măsura interzicerii drepturilor sale electorale pe durata executării pedepsei.

Văzând şi disp. art. 4, 5 şi 9 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, instanţa a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul C.A.F., în vedere introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare, urmând ca, în baza art. 5 alin. (5) din aceeaşi lege să fie informat inculpatul că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.

Referitor la latura civilă a cauzei, instanţa a constatat că, în cursul cercetării judecătoreşti, înainte de citirea actului de sesizare, partea vătămată minoră R.O.M. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 25.000 RON, cu titlu de daune morale pentru umilinţele şi traumele psihice îndurate.

Ulterior, reprezentantul legal al părţii civile minore a solicitat majorarea daunelor morale la suma de 40.000 RON, motivând că, pe lângă traumele suportate ca urmare a săvârşirii faptei, minora s-a lovit, ulterior, şi de reacţia de respingere a comunităţii, fiind nevoită să suporte umilinţe din partea colegilor de şcoală şi comportamentul subiectiv al unor cadre didactice, în familia minorei punându-se chiar problema de a o transfera pe aceasta la o şcoală din Drobeta-Turnu Severin.

Având în vedere natura şi gravitatea faptei de care se face responsabil inculpatul, precum şi consecinţele produse victimei de numai 11 ani prin abuzul sexual la care a fost supusă, abuz ce i-a provocat acesteia traume pe care le va resimţi toată viaţă, instanţa a apreciat ca fiind justificată acordarea unei sume de bani, cu titlu de daune morale, respectiv o compensare bănească pentru suferinţele ce i-au fost cauzate prin infracţiunea comisă de inculpat.

S-a constatat că traumele părţii vătămate rezultă atât din declaraţia mamei acesteia, care a arătat că fiica sa şi-a schimbat în totalitate comportamentul, că are senzaţia că vorbeşte cu ea degeaba, că pare drogată şi că merge cu partea vătămată la consiliere psihologică, cât şi din evaluarea psihologică depusă la dosar, evaluare în care se arată că minora de 11 ani, în urma traumei trăite, s-a închis în ea, ezită să vorbească şi, mai grav, chiar a început să plece deseori de acasă.

Pentru considerentele de mai sus, instanţa a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, prev. de art. 998 - 999 C. civ., însă, doar pentru suma de 25.000 RON, întrucât suma majorată, solicitată ulterior de reprezentantul legal la părţii civile minore şi motivată pe reacţia de respingere a societăţii faţă de fiica sa, nu a fost susţinută cu nicio probă. Din contră, partea vătămată, în instanţă, a arătat că, deşi martorul O. a povestit la şcoală la toţi colegii lor ce s-a întâmplat şi, practic, toată şcoala a aflat despre incident, colegii ei nu s-au purtat urât cu ea.

În consecinţă, instanţa a admis doar în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă minoră R.M.O., prin reprezentantul legal R.P., inculpatul C.A.F. fiind obligat să plătească părţii civile minore R.M.O. suma de 25.000 RON, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi şi inculpatul C.A.F.

În apelul formulat de parchet au fost invocate critici de nelegalitate şi netemeinicie a hotărârii atacate, sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicate inculpatului. În motivarea apelului, s-a arătat că pedeapsa aplicată inculpatului este prea blândă, iar oportunitatea aplicării circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., este necorespunzătoare, neimpunându-se reţinerea de circumstanţe atenuante, având în vedere gravitatea faptei comise, împrejurarea că familia inculpatului a încercat să influenţeze martorii, care şi-au schimbat pentru acest motiv declaraţiile în faza de cercetare judecătorească, atitudinea nesinceră a inculpatului şi faptul că ulterior comiterii faptei nu a luat nicio măsură pentru înlăturarea sau limitarea consecinţelor faptei.

În apelul formulat de inculpat au fost invocate într-o primă teză, critici sub aspectul reţinerii vinovăţiei, solicitându-se achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., rap la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât fapta nu există, iar într-o teză subsidiară s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea prevăzută de art. 202 alin. (1) şi (3) C. pen. şi reindividualizarea pedepsei, în sensul aplicării unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege, iar ca modalitate de executare, aplicare dispoziţiilor art. 81 C. pen. privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

În motivarea tezei de achitare, s-a susţinut că probatoriul administrat în faza de judecată în primă instanţă nu confirmă vinovăţia inculpatului, soluţia de condamnare bazându-se exclusiv pe declaraţiile martorilor din faza de urmărire penală, deşi aceştia au revenit în faza de judecată asupra declaraţiilor anterioare, martorii O.C. şi G.D.I. relatând în faţa instanţei că au fost ameninţaţi de lucrătorii de poliţie cu amendă pentru a da declaraţii necorespunzătoare adevărului la urmărirea penală, fiind obligaţi practic să transcrie în propriile declaraţii de martori, declaraţia părţii vătămate.

În ce priveşte martorul B.D., acesta a revenit justificat asupra declaraţiilor date la urmărirea penală, relatând că declaraţia din faza de urmărire penală nu corespunde adevărului, fiind dată la promisiunea lucrătorilor de poliţie că îi vor găsi un loc de muncă şi totodată sub ameninţare, întrucât mai fusese cercetat într-un dosar penal.

În ce priveşte pe martora M.A., aceasta a susţinut că la urmărirea penală nu a dat nicio declaraţie şi practic nu şi-a recunoscut semnătura de pe declaraţia din faza de urmărire penală, astfel că în mod greşit instanţa de fond a ţinut cont de această probă.

În consecinţă, s-a susţinut că în mod greşit s-a dispus condamnarea inculpatului, deşi probele administrate în faza de judecată infirmă probele administrate în faza de urmărire penală şi alte probe directe de vinovăţie nu există.

În susţinerea tezei de schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 202 alin. (1) şi (3) C. pen., s-a motivat că în lipsa unei probe ştiinţifice care să confirme existenţa infracţiunii de viol, în condiţiile în care nu a fost recoltat de pe hainele părţii vătămate şi ale inculpatului lichid seminal pentru a se efectua un raport de expertiză ADN, singura încadrare juridică ce ar putea subzista în cauză, este infracţiunea de corupţie sexuală prevăzută de art. 202 alin. (1) şi (3) C. pen.

În apelul inculpatului au fost de asemenea invocate critici sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicate, arătându-se că pedeapsa aplicată de prima instanţă este prea aspră, raportat la circumstanţele personale ale inculpatului, care are un loc de muncă stabil, nu este cunoscut cu antecedente penale, iar până în prezent a avut o bună conduită, scopul pedepsei putând fi realizat prin aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

În faza de apel a fost audiat inculpatul şi partea vătămată, aceasta fiind audiată în prezenţa reprezentantului legal şi a unui consilier de la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dolj, au fost audiaţi martorii O.C., G.D.I., B.D. şi S.M. şi de asemenea a fost solicitat Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi listingul convorbirilor telefonice aflate pe suportul optic la care s-a făcut referire în rechizitoriu, acesta fiind înaintat la dosar la data de 06 noiembrie 2012.

Inculpatul a depus la dosar înscrisuri extrajudiciare, respectiv declaraţii ale unor persoane care îşi exprimă punctul de vedere privitor la fapta de care este acuzat inculpatul, în sensul susţinerii nevinovăţiei acestuia, susţinând că în prezenţa lor partea vătămată ar fi declarat că cele relatate la urmărirea penală şi instanţa de judecată în legătură cu faptul că ar fi fost violată de inculpat, nu sunt reale, note scrise privind înregistrări audio-video reprezentând convorbiri purtate de mama inculpatului cu partea vătămată din cauză şi de asemenea cu martorii minori în care aceştia relatează aspecte referitoare la fapta pentru care este judecat inculpatul fiind ataşate şi suporturile optice conţinând înregistrările audio-video. Totodată, au fost depuse la dosar planşe foto şi suport optic reprezentând imagini capturate de la camerele video de la benzinăria L. pentru a se face dovada vestimentaţiei inculpatului din data faptei.

Cu ocazia dezbaterilor inculpatul a precizat în prezenţa apărătorilor că nu mai solicită administrarea altor probe în apel, instanţa de apel constatând de asemenea că nu mai este necesară şi utilă cauzei administrarea altor probe, situaţia de fapt fiind lămurită pe baza probelor administrate până în acest moment.

Examinând hotărârea atacată, în raport de actele şi lucrările dosarului, motivele de apel invocate, cât şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea a constatat că apelul parchetului este întemeiat iar apelul inculpatului este nefondat pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situaţiei de fapt, s-a constatat că aceasta a fost corect reţinută de prima instanţă, fiind corect reţinut că în data de 28 februarie 2012, în jurul orei 1530 - 1600 partea vătămată R.M.O., în vârstă de 11 ani, se juca împreună cu G.D.I., în vârstă de 10 ani, şi cu O.C., de 12 ani, în curtea Cantinei sociale, situată în spatele Casei de Cultură din Orşova, în apropierea magazinului de piese auto, aparţinând SC L.M.C. SRL, şi, în aceste împrejurări, inculpatul C.A.F. i-a trimis pe G.D.I. şi O.C. să-i cumpere o sticlă de suc de la Staţia P., acesta rămânând doar cu minora R.M.O. În aceste condiţii, inculpatul a introdus-o cu forţa pe partea vătămată în magazin, asigurând uşa magazinului pe interior cu un zăvor, şi i-a cerut minorei R.M.O. să întreţină cu el relaţii sexuale orale. Întrucât partea vătămată R.O.M. a început să ţipe, inculpatul i-a pus un scotch la gură. După puţin timp, i-a luat scotch-ul de la gură, s-a dezbrăcat, din buzunarul pantalonului a scos un prezervativ, după care, a obligat-o pe minoră să întreţină cu el raport sexual oral.

Criticile formulate de inculpat referitoare la reţinerea vinovăţiei sale au fost apreciate nefondate, Curtea de apel apreciind că vinovăţia inculpatului este deplin dovedită cu probele administrate la urmărirea penală, respectiv plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile martorei R.C.P. la urmărirea penală şi instanţa de fond, declaraţia martorului B.C.; raportul încheiat de acelaşi martor, la data de 08 martie 2012; procesul-verbal încheiat cu privire la listingul telefonic al inculpatului C.A.F., listingul telefonic fiind înaintat la instanţa de apel şi ataşat la dosar urmare a solicitării instanţei din data de 15 noiembrie 2012, declaraţiile martorilor O.C., M.A., B.D. şi G.D.I. din faza de urmărire penală, care se coroborează parţial cu declaraţiile martorilor O.C. şi G.D.I., audiaţi la instanţa de fond şi apel, care, deşi au revenit asupra declaraţiilor din faza de urmărire penală, au menţinut totuşi unele aspecte, referitoare la împrejurarea că partea vătămată a relatat martorului G. că inculpatul "a făcut prostii cu ea" relatând totodată aspecte referitoare la o sumă de bani pe care partea vătămată ar fi avut-o asupra ei cu această ocazie, toate acestea coroborându-se şi cu declaraţia martorului S.M. audiat la instanţa de apel care a arătat, de asemenea, că partea vătămată le-a relatat minorilor O.C. şi G.D.I. că inculpatul a obligat-o să întreţină cu el raport sexual oral şi i-a înmânat 10 RON.

În ce priveşte aprecierea probelor în procesul penal, Curtea de apel a făcut referiri la jurisprudenţa constantă care a statuat în sensul că, instanţa este îndrituită în cazul unor nepotriviri sau contradicţii să aprecieze fiecare declaraţie în contextul tuturor probelor cu care e necesar să se coroboreze şi să reţină motivat, ca exprimând adevărul numai unele dintre acestea, iar, în cazul unor declaraţii succesive, că retractarea totală sau parţială ori modificarea declaraţiei anterioare, nu este de natură prin ea însăşi să înlăture acea declaraţie, deoarece aceasta ar însemna a lipsi de eficienţă probe administrate în mod legal şi a se ajunge la încălcarea principiului de bază al procesului penal, acela al aflării adevărului. S-a arătat că, instanţa poate să înlăture total sau parţial o declaraţie anterioară asupra căreia o persoană a revenit, dar numai dacă retractarea sau modificarea este temeinic motivată cu date, elemente şi împrejurări de natură a forma convingerea că exprimă adevărul şi deci că relatările anterioare nu exprimă realitatea.

Curtea a apreciat că această din urmă situaţie nu poate fi reţinută în cauză, întrucât, modificarea de către martorii G.D.I. şi O.C. a declaraţiilor din faza de urmărire penală nu este temeinic justificată cu date, elemente, împrejurări de natură să formeze convingerea că exprimă realitatea şi deci că relatările anterioare nu sunt adevărate.

Astfel, martorul O.C. a declarat la instanţa de fond că în data respectivă l-a văzut pe inculpat numai de dimineaţă, la magazin, susţinând că nu îşi menţine declaraţia dată la urmărirea penală întrucât aceasta a fost dată la presiunea lucrătorilor de poliţie care l-au ameninţat cu amendă în cuantum de 500 RON.

În mod corect instanţa de fond nu a avut în vedere această depoziţie a martorului, având în vedere că este în contradicţie atât cu celelalte probe administrate la urmărirea penală, dar şi cu declaraţia martorului G.D.I., din faza de judecată, care, a relatat la instanţa de fond că în ziua respectivă, s-au întâlnit cu inculpatul înjurai orei 1600, când s-a aflat împreună cu martorul O. şi cu partea vătămată în apropierea magazinului inculpatului iar acesta le-a dat 6 RON să îi cumpere suc; A mai precizat martorul că după ce i-au dat sucul inculpatului acesta i-a servit şi pe ei, iar ulterior a văzut că partea vătămată avea asupra ei 10 RON, aceasta spunând că i-ar fi găsit. A mai precizat că l-a văzut la magazin şi pe martorul B.D.

Fiind audiat şi în faza de apel, martorul O.C. a revenit parţial asupra declaraţiei date la urmărirea penală, însă cu o altă justificare, de această dată susţinând că lucrătorul de poliţie i-ar fi promis o sumă de bani pentru a da declaraţie în sensul cerut de acesta, Curtea observând că această depoziţie este în contradicţie cu declaraţia dată la instanţa de fond, în care a arătat că poliţistul a ameninţat că îl amendează, dar este în contradicţie şi cu declaraţia mamei sale M.A., audiată la instanţa de fond, care a relatat că în calitate de reprezentant legal l-a asistat pe fiul său minor O.C., când acesta a dat declaraţie la poliţie iar acesta nu a fost ameninţat în vreun fel de către lucrătorii de poliţie care i-au spus fiului său să declare ceea ce ştie.

Martorul a menţinut însă anumite aspecte esenţiale din declaraţiile anterioare, susţinând că a văzut-o pe partea vătămată fugind şi aceasta i-a spus că băiatul de la magazin i-a dat 10 RON, aceasta fugind cu banii "ca să cumpere numai pentru ea".

Martorul G.D.I. audiat la instanţa de apel, a revenit de asemenea asupra declaraţiei date la urmărirea penală, susţinând că a fost ameninţat cu amendă de către lucrătorul de poliţie, însă a menţinut anumite aspecte esenţiale din declaraţia dată la urmărirea penală şi anume faptul că partea vătămată i-a povestit că inculpatul "a făcut prostii cu ea".

Martorul B.D., audiat la instanţa de fond şi apel a revenit de asemenea asupra declaraţiei date la urmărirea penală, susţinând că declaraţia dată la urmărirea penală a fost dată la presiunea organelor de poliţie. În declaraţiile date la instanţa de fond şi apel a relatat că în ziua respectivă nu s-a întâlnit cu martorii O. şi G. şi nici cu partea vătămată, fiind astfel în contradicţie nu numai cu probele administrate la urmărirea penală, dar chiar şi cu declaraţia martorului G.D.I. din faza de judecată la instanţa de fond care a relatat că l-a văzut la magazinul inculpatului şi pe martorul B.D. în ziua respectivă.

Având în vedere toate aceste nepotriviri şi contradicţii între depoziţiile martorilor din faza de judecată la instanţa de fond şi apel, precum şi faptul că martorii nu au o justificare plauzibilă pentru care şi-au modificat declaraţiile date la urmărirea penală, în prezenţa reprezentanţilor legali, văzând şi dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, Curtea a apreciat că se impune a fi avute în vedere numai declaraţiile date de aceşti martori la urmărirea penală, care se coroborează cu celelalte probe administrate la urmărire penală, precum şi cu declaraţiile martorului S.M. din faza de apel, cu declaraţiile martorei R.C.P. la urmărirea penală şi instanţa de fond, procesul-verbal încheiat cu privire la listingul telefonic al inculpatului C.A.F., listingul telefonic fiind înaintat la dosar, la solicitarea instanţei de apel, fiind dovedit astfel că inculpatul a fost apelat în acea dată la ora 0440, de martorul B.D., acesta coroborându-se cu depoziţia martorului B.D. din faza de urmărire penală în care a relatat că a bătut în uşa magazinului inculpatului, însă inculpatul nu i-a răspuns deşi şi-a dat seama că inculpatul este, înăuntru pentru că uşa era închisă pe interior şi martorii minori îi spuseseră că inculpatul este înăuntru cu o fată. Martorul a mai declarat că a mers în camera lui, situată în apropiere, în incinta Casei de Cultură, l-a sunat pe inculpat pe telefonul mobil şi l-a întrebat dacă "se dă la puştoaică", acesta răspunzându-i negativ.

Curtea de apel a sesizat o încercare a martorilor în faza de judecată de a denatura adevărul în scopul de a-l ajuta pe inculpat să se sustragă răspunderii penale, însă depoziţiile acestora din faza de judecată nu se coroborează între ele şi sunt de asemenea contradictorii de la o fază procesuală la alta, astfel că nu au putut fi reţinute ca exprimând adevărul, urmând ca în baza principiului liberei aprecieri a probelor să se dea eficienţă depoziţiilor din faza de urmărire penală. S-a arătat că, retractarea declaraţiilor anterioare, cu motivarea generică în sensul că au fost ameninţaţi de lucrătorii de poliţie, deşi nu au fost formulate plângeri pe parcursul urmăririi penale în legătură cu modul de desfăşurare a urmăririi penale, nu poate constitui temei pentru a fi înlăturate din contextul probator declaraţiile martorilor din faza de urmărire penală.

În ce priveşte depoziţia martorei M.A., s-a constatat că, la urmărirea penală, martora a declarat că a aflat de la fiul său, G.D.I. că partea vătămată a fost violată de către inculpat, fiind obligată de acesta să întreţină un raport sexual oral, aspecte pe care ea personal i le-a comunicat mamei părţii vătămate.

În faza de judecată la instanţa de fond, martora a revenit asupra acestei declaraţii, susţinând că nu a avut nicio discuţie cu mama părţii vătămate în legătură cu fapta de care este acuzat inculpatul şi a aflat despre acest lucru abia cu ocazia audierii fiului său la poliţie, susţinând că semnătura de pe declaraţia aflată la urmărirea penală nu îi aparţine.

Curtea a apreciat că această declaraţie din faza de judecată a martorei este neverosimilă, în condiţiile în care martora a fost prezentă la urmărirea penală şi cu ocazia audierii fiului său minor în calitate de martor, pe care l-a asistat în calitate de reprezentant legal, iar cu această ocazie şi nici ulterior nu a semnalat nereguli în legătură cu ancheta desfăşurată.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorilor S.F.I., M.D.D. şi P.D., s-a arătat că în mod corect instanţa de fond nu a ţinut cont de depoziţiile acestora, având în vedere relaţiile de prietenie existente între aceştia, şi faptul că depoziţiile acestor martori sunt infirmate de restul probelor administrate, prezentate anterior.

Referitor la depoziţiile martorelor P.G. şi P.I., instanţa de apel a apreciat că depoziţiile acestora nu sunt relevante în cauza întrucât nu cunosc în mod direct nimic în legătură cu fapta pentru care este judecat inculpatul, bazându-se exclusiv pe cele relatate de inculpat în legătură cu programul pe care l-ar fi avut în acea zi, iar celelalte aspecte relatate privitoare la discuţii pe care le-au purtat ulterior cu martorii în proces, în cursul cărora martorii ar fi susţinut că inculpatul este nevinovat, nu sunt elocvente, în condiţiile în care martorii au fost audiaţi nemijlocit de instanţă, depoziţiile acestor martore fiind în mod evident subiective, date fiind relaţiile cu inculpatul, respectiv martora P.I. era concubina inculpatului iar martora P.G. este mama acesteia.

În ce priveşte declaraţiile inculpatului date pe tot parcursul procesului penal, s-a observat că acestea sunt contradictorii şi nesusţinute de celelalte probe administrate.

La aprecierea declaraţiilor inculpatului au fost avute în vedere dispoziţiile art. 69 C. proc. pen., conform căruia, declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, iar în speţă, faptele şi împrejurările ce au rezultat din ansamblul probelor administrate sunt în sensul reţinut de instanţa de fond astfel cum s-a arătat anterior.

Astfel, inculpatul nu a recunoscut niciodată comiterea faptei dar a recunoscut cel puţin în prima declaraţie dată la urmărirea penală că s-a întâlnit în ziua respectivă cu martorii minori O. şi G., declarând că, în data de 28 februarie 2012, în timp ce se afla singur în magazin, s-a întâlnit cu martorii minori G.D.I. şi O.C., pe care i-a trimis să îi cumpere mâncare şi suc, iar după ce aceştia i-au cumpărat aceste lucruri, cei doi martori au plecat. A precizat că, în acea zi, pe partea vătămată nu a văzut-o. Ulterior, pe parcursul urmăririi penale, şi-a schimbat această declaraţie susţinând că, în data de 28 februarie 2012, nu s-a întâlnit nici cu partea vătămată dar nici cu martorii minori G.D.I. şi O.C., precizând totodată că pe martorul B.D. l-a văzut numai în dimineaţa acelei zile, în jurul orei 1000, după care nu s-a mai întâlnit cu acesta în acea zi şi nici nu au avut vreo discuţie telefonică în ziua respectivă cu acest martor.

În declaraţia aflată la dos. urm. pen., inculpatul a susţinut că, în data de 28 februarie 2012, nu s-a întâlnit cu partea vătămată şi nici cu cei doi martori minori, precizând că s-a aflat la magazin împreună cu colegul său de serviciu, martorul P.P., până la ora 1600, după care a plecat împreună cu martorul S.F.I la un restaurant din apropiere, unde a rămas până la ora 1700 şi apoi a plecat la domiciliul prietenei sale P.I.

În declaraţia dată la instanţa de fond inculpatul a revenit parţial şi asupra acestei ultime declaraţii date la urmărirea penală, relatând că este totuşi posibil ca în data de 28 februarie 2012 martorul B.D. să îl fi apelat la telefonul mobil.

S-a observat astfel că declaraţiile inculpatului date pe tot parcursul procesului penal sunt contradictorii şi de asemenea nu sunt susţinute de celelalte probe administrate.

Deşi inculpatul a susţinut că după ora 1700 a rămas în magazin vânzătorul P.P. şi, după această oră, până la ora 1800, au fost efectuate încasări, în realitate, din chiar înscrisurile depuse la dosar de inculpat, Curtea a constatat că nu rezultă încasări decât până la ora 1600. Totodată, din înscrisul aflat la dosarul instanţei de fond a rezultat că raportul zilnic al încasărilor în data de 28 februarie 2012 s-a încheiat la ora 16:00:07. În plus, martorul P.P. a relatat că la ora 1700 a plecat din magazin.

În consecinţă, Curtea de apel a reţinut că, din coroborarea depoziţiilor martorului P.P., cu notările tehnicianului care a semnalat o eroare de 30 de minute la casa de marcat şi înscrisurile depuse de inculpat la dosar referitor la situaţia încasărilor, a rezultat că, după ora 1530 sau 1630 (conform raportului zilnic al încasărilor) vânzătorul P.P. a plecat din magazin, inculpatul a rămas singur (lucru deloc neobişnuit, dat fiind că inculpatul este fiul patronilor acelui magazin).

Inculpatul a susţinut constant că partea vătămată a formulat plângerea cu unicul scop de a obţine beneficii materiale, însă şi partea vătămată a declarat la rândul său că o persoană din anturajul inculpatului a oferit familiei sale maşini şi bani, pentru a-şi retracta declaraţiile.

Sub acest aspect, Curtea a apreciat că este greu de crezut că partea vătămată, minoră, în vârstă de numai 11 ani s-ar fi expus singură unei situaţii înjositoare numai pentru a obţine o sumă de bani, această ipoteză nefiind credibilă cu atât mai mult cu cât rezultă din probele administrate că partea vătămată nu a povestit nimic nici chiar părinţilor săi despre cele întâmplate, decât după ce mama ei a aflat despre cele întâmplate de la unul dintre copiii care a perceput direct cele întâmplate, respectiv de la martora M.A. În plus, declaraţiile părţii vătămate au fost constante pe tot parcursul procesului penal, spre deosebire de declaraţiile inculpatului, care au fost modificate nejustificat pe parcursul procesului penal, iar din raportul psihologic aflat la dosarul instanţei de fond, care se coroborează cu raportul psihologic efectuat pe parcursul judecăţii în apel, rezultă că partea vătămată a fost afectată de cele întâmplate şi necesită consiliere psihologică.

În şedinţa publică din data de 20 septembrie 2012 la instanţa de apel, la solicitarea procurorului de şedinţă a fost pusă în discuţie efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice privind detecţia psihologică a comportamentului simulat pentru inculpat. Deşi acesta a declarat iniţial în şedinţă publică, în prezenţa apărătorului că este de acord cu efectuarea testului, ulterior, după ce s-au efectuat de instanţă toate demersurile necesare pentru a se asigura prezenţa inculpatului alături de apărător la IPJ Argeş Serviciul Criminalistic în vederea efectuării testului poligraf, inculpatul a refuzat susţinând că nu s-a prezentat apărătorul său (proces-verbal de refuz al examinării, dosar instanţă de apel), în timp ce apărătorul acestuia, fiind înştiinţat prin notă telefonică de către grefierul de şedinţă să se prezinte alături de inculpat pentru efectuarea testului, a învederat că inculpatul refuză să efectueze testul pentru că are probleme de sănătate, aspect care rezultă din nota telefonică efectuată de grefierul de şedinţă cu apărătorul ales al inculpatului (dos. inst. de apel). Fiind interpelat de instanţă, la termenul de judecată din data de 18 octombrie 2012, inculpatul a refuzat expres efectuarea testului poligraf, susţinând că a luat cunoştinţă de întrebările care îi vor fi adresate, iar alături de întrebările relevante fixate de instanţă urmează să îi fie adresate întrebări personale, care ţin de viaţa sa intimă, întrebări la care nu este de acord să răspundă.

Instanţa de apel a arătat că, deşi efectuarea constatării tehnice privind detectarea comportamentului simulat nu constituie probă în procesul penal, trebuie totuşi avut în vedere că inculpatul a refuzat fără o justificare plauzibilă să se supună efectuării acestui test, după ce în prealabil consimţise la efectuarea lui.

În susţinerea tezei de achitare, inculpatul a depus la dosar note scrise şi suporturi optice conţinând înregistrări audio video din mediul ambiental, reprezentând discuţiile purtate între mama inculpatului şi partea vătămată în legătură cu fapta pentru care este cercetat inculpatul, discuţii în cuprinsul cărora partea vătămată afirmă că nu a fost violată de inculpat dar a fost obligată de mama ei să depună plângere la poliţie şi să dea declaraţii în sensul că ar fi fost violată, precum şi un tabel semnat de mai multe persoane care afirmă că ar fi asistat la discuţii avute cu partea vătămată, ulterior faptei în care aceasta ar fi afirmat că nu sunt reale declaraţiile date până în acel moment la organele judiciare în sensul că ar fi fost violată.

Curtea de apel a apreciat că acestea nu pot fi reţinute ca probe concludente pentru dovedirea nevinovăţiei inculpatului, în condiţiile în care sunt contestate de partea vătămată, care, fiind audiată de instanţa de apel, inclusiv cu privire la aceste înregistrări audio-video, a relatat că, într-adevăr, a avut aceste discuţii cu mama inculpatului, însă acestea nu exprimă adevărul, şi se datorează stării de frică ce i-a fost creată datorită presiunilor exercitate de aceasta, în condiţiile în care mama inculpatului a urmărit-o în permanenţă, ulterior depunerii plângerii, solicitându-i să spună că inculpatul nu i-a făcut nimic. De asemenea, partea vătămată a mai relatat că martorul S.M. i-a solicitat să îşi retracteze declaraţiile şi să declare că inculpatul nu a violat-o, pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a-şi petrece sărbătorile acasă, respectiv să fie eliberat din arest.

Instanţa a constatat astfel că partea vătămată, a fost supusă unor presiuni psihice în scopul retractării declaraţiilor, mama inculpatului efectuând practic o anchetă proprie neautorizată de organele judiciare, înregistrând audio-video, atât martorii minori din cauză cât şi pe partea vătămată minoră, fără a fi prezent vreunul din părinţii acestora sau alt reprezentant legal, fiind adresate întrebări sugestive şi tendenţioase, din partea mamei inculpatului şi a altor persoane din anturajul său, rezultând din cuprinsul acestor înregistrări că mama inculpatului le reproşează în permanenţă atât părţii vătămate cât şi martorilor minori că inculpatul stă nevinovat în arest "Şi ai văzut pe A. cum stă nevinovat acolo? Ai văzut? Tu ce părere ai?", "Dacă spuneţi adevărul, poate să iasă A.", "A. de o săptămână nu mai este pe stradă, mă copii, mă.".

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că discuţiile purtate de martorii minori O.C., G.D.I., S.M. cu mama inculpatului, discuţii înregistrate de aceasta audio şi video şi de asemenea discuţiile înregistrate în aceleaşi condiţii de mama inculpatului purtate cu partea vătămată, nu pot constitui probe, întrucât nu pot forma convingerea instanţei că cele relatate de minori în aceste împrejurări exprimă realitatea, aceasta cu atât mai mult cu cât au fost contestate cu ocazia audierii la instanţa de apel.

În acest sens s-a arătat că partea vătămată, cu ocazia audierii în apel, a învederat că îşi menţine toate declaraţiile date anterior în cauză, în sensul că a întreţinut raport sexual oral cu inculpatul, împotriva voinţei sale iar martorii minori au fost de asemenea audiaţi nemijlocit de instanţa de apel, neexistând niciun argument pentru a fi luate în considerare depoziţiile extrajudiciare ale părţii vătămate şi ale martorilor în detrimentul celor din faza de judecată.

Planşele foto depuse la dosar de inculpat reprezentând imagini capturate de camerele de supraveghere de la benzinăria L., din data de 28 februarie 2012 referitoare la vestimentaţia inculpatului din ziua respectivă nu sunt relevante în cauză şi nu pot constitui probe în susţinerea nevinovăţiei sale, neavând importanţă ce haine a purtat inculpatul în acea zi, în condiţiile în care, fapta a fost reclamată după o săptămână de la comitere, atunci când părinţii părţii vătămate minore au aflat despre cele întâmplate de la mama unui dintre martorii minori din cauză, iar din declaraţia părţii vătămate rezultă că inculpatul a avut prezervativ, pe care după consumarea actului l-a aruncat, nefiind deci posibilă efectuarea unui raport de expertiză ADN, iar partea vătămată a oferit detalii amănunţite numai în legătură cu lenjeria intimă a inculpatului nu şi cu privire la celelalte haine pe care le-ar fi purtat în acea zi.

În ce priveşte încadrarea juridică a faptei, s-a reţinut că inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 202 alin. (1) şi (3) C. pen., pe motiv că probele administrate nu susţin încadrarea juridică de viol în lipsa unui raport de expertiză ADN. Criticile formulate sub acest aspect au fost de asemenea apreciate ca nefiind fondate, pentru următoarele considerente:

Pentru existenţa infracţiunii de corupţie sexuală este necesar ca acţiunea inculpatului să se limiteze la simple acte cu caracter obscen comise în prezenţa părţii vătămate, însă în speţă, activitatea inculpatului nu s-a limitat nicidecum la asemenea acte ci, s-a dovedit că inculpatul a comis acte de intromisiune, încadrarea juridică justă fiind aceea stabilită de prima instanţă, respectiv viol, faptă prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen.

Totodată s-a arătat că, simpla împrejurare că în cauză nu a fost efectuat un raport de expertiză ADN, nu poate conduce la concluzia că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de viol, probatoriul administrat în cauză, astfel cum a fost prezentat anterior demonstrând că inculpatul a comis raport sexual oral cu partea vătămată şi nu simple acte cu caracter obscen. Imposibilitatea efectuării unui raport de expertiză ADN, s-a datorat împrejurărilor în care fapta a fost comisă, dat fiind că inculpatul a purtat prezervativ, pe care l-a aruncat imediat după consumarea actului, iar fapta a fost reclamată de partea vătămată abia după o săptămână de la comitere.

Curtea a reţinut că partea vătămată nu a consimţit la actul sexual împrejurare dovedită cu declaraţiile pe care aceasta le-a dat în mod constant pe tot parcursul procesului penal, în care a arătat că inculpatul a ameninţat-o cu un cuţit, i-a pus scotch la gură, după care i l-a dat jos şi a obligat-o să întreţină raport sexual oral, această declaraţie coroborându-se cu depoziţiile martorilor O. şi G. audiaţi la urmărirea penală, care au relatat că au văzut-o pe partea vătămată roşie la faţă, aceasta relatând ulterior martorului G.D.I. că inculpatul a obligat-o să întreţină raport sexual oral şi i-a dat 10 RON.

Instanţa de apel a concluzionat că este evident că asupra părţii vătămate a fost exercitată şi o constrângere morală, având în vedere vârsta fragedă a părţii vătămate (11 ani), împrejurările în care fapta a fost comisă, partea vătămată fiind încuiată de inculpat în magazin, fără a fi prezentă nicio altă persoană în interior, fiind redusă posibilitatea părţii vătămate minore de a opune rezistenţă, aceasta neavând posibilitatea reală să părăsească magazinul de piese auto, întrucât uşa era asigurată pe interior cu un zăvor, aşa cum reiese din declaraţia părţii vătămate, dar şi a martorilor audiaţi la urmărirea penală, O.C., care a relatat că a ascultat la uşa închisă, şi B.D., care a declarat că a bătut cu pumnii şi cu picioarele în uşă, cerându-i inculpatului să deschidă.

În aceste condiţii, inculpatul profitând de starea materială precară a părţii vătămate şi de faptul că provenea dintr-o familie care nu manifesta un interes deosebit în supravegherea acesteia, după consumarea actului i-a înmânat părţii vătămate suma de 10 RON, sperând în acest fel că partea vătămată nu va povesti nimănui cele întâmplate.

Referitor la individualizarea judiciară a pedepsei aplicate, s-a constatat că pedeapsa principală de 4 ani închisoare aplicată de instanţa de fond, nu corespunde sub aspectul cuantumului scopului preventiv educativ al pedepsei, având în vedere gravitatea deosebită a faptei comise, urmările produse, respectiv consecinţele deosebite în plan psihic şi fizic, prin raportare la vârsta fragedă a părţii vătămate, de numai 11 ani.

În consecinţă, având în vedere aceste aspect, dar şi celelalte date pozitive care caracterizează persoana inculpatului, care provine dintr-o familie organizată, are studii superioare, un loc de muncă, beneficiază de suport afectiv din partea familiei, a avut o bună conduită anterior în societate, s-a concluzionat că, în mod corect au fost reţinute în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, conform dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., însă tribunalul a acordat o prea mare eficienţă acestor circumstanţe atenuante, prin raportare şi la celelalte elemente prezentate anterior, Curtea apreciind că scopul pedepsei, astfel cum este definit de art. 52 C. pen., va fi realizat prin aplicarea unei pedepse de 6 ani închisoare cu executare în regim de detenţie.

Pentru aceleaşi argumente arătate anterior, criticile formulate de inculpat referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei au fost apreciate ca nefondate.

S-a constatat că latura civilă a fost corect soluţionată, fiind indiscutabil că partea vătămată a suferit traume de natură psihică prin abuzul sexual la care a fost supusă, aspect care rezultă şi din raportul de evaluare psihologică întocmit în faza de apel care recomandă consiliere psihologică pentru partea vătămată şi suport afectiv din partea familiei, suma de 25.000 RON fiind corect stabilită de instanţa de fond, prin luarea în considerare a tuturor criteriilor de apreciere a prejudiciului moral încercat de partea civilă minoră.

Pentru toate considerentele expuse anterior, prin Decizia penală nr. 32 din 30 ianuarie 2013 Curtea de apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul parchetului, a desfiinţat sentinţa penală în parte, în ce priveşte latura penală, şi a majorat pedeapsa principală aplicată inculpatului de la 4 ani închisoare, la 6 ani închisoare. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale.

A fost respins ca nefondat apelul inculpatului C.A.F.

S-a dedus în continuare arestarea preventivă a inculpatului şi s-a menţinut starea de arest preventiv, Curtea arătând că temeiurile care au justificat arestarea preventivă a inculpatului subzistă în continuare şi nu s-au modificat, lăsarea acestuia în libertate prezintă în continuare pericol pentru ordinea publică, nefiind oportună şi justificată în acest moment dispunerea unei alte măsuri preventive neprivative de libertate, în raport de scopul măsurilor preventive, stadiul procesual şi soluţia pronunţată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 385 rap. la art. 363 C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Curtea de apel Craiova şi inculpatul C.A.F.

În motivarea recursului Parchetul de pe lângă Curtea de apel Craiova a invocat cazurile de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 14 şi 17 C. proc. pen., susţinând că în cauză s-a realizat o greşită individualizare a pedepsei aplicată inculpatului, întrucât nu există elemente care să îl caracterizeze favorabil şi care să poată fi valorificate conform art. 74 lit. a) C. pen., iar cea de-a doua critică a vizat cuantumul cheltuielilor judiciare către stat la care acestea a fost obligat de către instanţa de apel, apreciindu-se că se impune majorarea sumei în raport de cheltuielile efective efectuate cu ocazia cercetării judecătoreşti în apel. Cu ocazia dezbaterilor, parchetul nu a mai susţinut şi cea de-a doua critică, referitoare la cuantumul cheltuielilor judiciare.

Recurentul inculpat C.A.F. a invocat cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. solicitând achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. În susţinerea acestui caz de casare s-a arătat că ambele hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză au făcut o analiză superficială a probatoriului administrat, care este apreciat ca incomplet şi contradictoriu, impunându-se aplicarea principiului in dubio pro reo. S-a mai susţinut că instanţele s-au întemeiat doar pe declaraţiile date de martori în cursul urmăririi penale, înlăturând depoziţiile martorilor O., G. şi B. din cursul cercetării judecătoreşti care au revenit asupra celor susţinute în faza de urmărire penale. S-a apreciat că instanţele au interpretat greşit probatoriul administrat în cauză, nesesizând inadvertenţele existente între declaraţiile martorilor sau lipsa de caracterului cert al probelor, care ar fi trebuit să împiedice crearea convingerii că fapta există.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, Înalta Curte dispunând amânarea pronunţării în acest scop, apărătorul ales al inculpatului a făcut o amplă analiză a materialului probator administrat, subliniind inadvertenţele între declaraţiile martorilor date pe parcursul întregului proces penal, apreciind că în condiţiile în care în cauză este incident principiul in dubio pro reo.

Analizând decizia recurată atât prin prisma criticilor formulate şi a cazurilor de casare invocate, hotărârea fiind pronunţată anterior modificării dispoziţiilor art. 3859 C. proc. pen. prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul inculpatului C.A.F., astfel cum rezultă din criticile formulate, apărarea solicită, prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., o reapreciere a materialului probator administrat în cauză, cu consecinţa achitării dându-se eficienţă principiului in dubio pro reo.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. hotărârile sunt supuse casării atunci când s-a comis o gravă eroare de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare. Astfel cum instanţa supremă a definit eroarea gravă de fapt prin Decizia în interesul legii nr. 8 din 09 februarie 2009, aceasta constă într-o greşită examinare a probelor administrate, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul. Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.

Înalta Curte constată că, ceea ce se invocă de către inculpat prin motivele de recurs, este greşita apreciere a materialului probator administrat, solicitându-se instanţei de recurs să dea o nouă apreciere acestuia, în sensul de a înlătura declaraţiile date de martori în cursul urmăririi penale, să se dea relevanţă depoziţiilor din cursul cercetării judecătoreşti, sau, în raport de depoziţiile contradictorii ale acestora, dubiul să fie interpretat în favoarea inculpatului. Or, existenţa erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, aşa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanţă evidentă dintre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecinţă pronunţarea unei alte soluţii decât cea pe care materialul probator o susţinea.

În cauză însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situaţiei de fapt niciun aspect esenţial stabilit de instanţa de fond sau de cea de apel care să vină în contradicţie evidentă şi necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, şi, de altfel, nici apărarea nu invocă asemenea împrejurări. Punându-se în vedere apărării, cu ocazia dezbaterilor, să învedereze, în ce constă grava eroare de fapt, respectiv care sunt probele al căror conţinut a fost denaturat, nu au fost învederate aspecte care să poată fi circumscrise cazului de casare analizat, accentuându-se şi cu această ocazie solicitarea de reapreciere a materialului probator.

Starea de fapt ce a condus la pronunţarea şi, ulterior, la menţinerea soluţiei de condamnare a inculpatului este rezultatul analizei exhaustive a materialului probator administrat, ambele instanţe stabilind vinovăţia inculpatului C.A.F. având în vedere declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile martorei R.C.P., declaraţia martorului B.C., raportul încheiat de acelaşi martor la data de 08 martie 2012; procesul-verbal încheiat cu privire la listingul telefonic al inculpatului C.A.F., listingul telefonic, declaraţiile martorilor O.C., M.A., B.D. şi G.D.I. din faza de urmărire penală, declaraţia martorului S.M., instanţele înlăturând motivat celelalte probe ce au fost administrate precum şi apărările formulate de către inculpat.

Este adevărat că martorii O.C., M.A., B.D. şi G.D.I., în faza cercetării judecătoreşti au revenit asupra declaraţiilor date anterior. Înalta Curte constată însă că reţinerea depoziţiilor date în faza urmăririi penale nu a fost arbitrară, ci ea s-a fundamentat pe o analiză în detaliu a modului în care fiecare dintre susţinerile martorilor se coroborau cu celelalte date care au rezultat din materialul probator administrat ambele instanţe, urmare a administrării nemijlocite a probelor, formându-şi convingerea că depoziţiile din faza cercetării judecătoreşti nu corespund adevărului, aceştia contrazicându-se atât între ei cât şi de la o afirmaţie la alta, apărând astfel ca evidentă încercarea de a-l exonera de răspundere penală pe inculpat.

Concluzionând, Înalta Curte constată că reţinerea vinovăţiei inculpatului este rezultatul unei analize detaliate a întregului material probator administrat, iar solicitarea inculpatului de reapreciere a acestora nu poate fi cenzurată din perspectiva cazului de casare invocat şi nici a celorlalte cazuri reglementate în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen.

Ca atare, apreciind neîntemeiate criticile formulate şi, nefiind incidente alte cazuri de casare care, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. ar putea fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul inculpatului ca nefondat, soluţie în raport de care, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat şi la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Nici motivul de recurs invocat de către Parchetul de pe lângă Curtea de apel Craiova, prin prisma cazului de casare prev. de art. art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., nu este întemeiat.

Înalta Curte apreciază că în cauză s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei, instanţa de apel punând în balanţă atât natura şi gravitatea faptei, cât şi, pe de altă parte, datele care caracterizează favorabil persoana inculpatului, tânăr în vârstă de numai 21 de ani, student în anul al II-lea la facultatea de Asistenţă Socială din Arad, provenind dintr-o familie organizată, aflat la primul conflict cu legea penală, cunoscut cu un bun comportament în familie şi societate anterior comiterii faptei (referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă tribunalul Mehedinţi). Toate aceste date au fost în mod corect valorificate ca şi circumstanţe atenuante judiciare în condiţiile art. 74 lit. a) C. pen., Înalta Curte apreciind că pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată inculpatului de către instanţa de apel este aptă să conducă la îndreptarea sa şi la atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen. neimpunându-se majorarea acesteia.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, se constată că acesta nu a mai fost susţinut de către parchet cu ocazia dezbaterilor, şi oricum nu putea fi cenzurat prin prisma cazului de casare invocat, art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. (hotărârea este contrară legii sau prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii), în condiţiile în care nu se invocă o încălcare a unei dispoziţii legale [art. 192 alin. (2) C. proc. pen. incident în cauză, dată fiind soluţia de respingere a apelului inculpatului], ci se solicită o reapreciere a cuantumului cheltuielilor judiciare.

În raport de aceste considerente Înalta Curte va respinge şi recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de apel Craiova ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi de inculpatul C.A.F., împotriva Deciziei penale nr. 32 din 30 ianuarie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 3231/101/2012.

Deduce din pedeapsa aplicată recurentului intimat inculpat C.A.F. timpul reţinerii şi arestării preventive de la 07 martie 2012 la 27 iunie 2013.

Obligă recurentul intimat inculpat C.A.F. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 iunie 2013.

Procesat de GGC - GV

← ICCJ. Decizia nr. 2269/2013. Penal  ICCJ. Decizia nr. 2300/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2281/2013. Penal