ICCJ. Decizia nr. 2300/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2300/2013
Dosar nr. 675/46/2012
Şedinţa publică din 27 iunie 2012
Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
La termenul din 20 iunie 2012, Curtea de Apel Piteşti a pus în discuţie verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpaţilor C.G., B.M. şi C.S. în temeiul disp. art. 3001 C. proc. pen., inculpaţii fiind trimişi în judecată, în stare de arest preventiv, respectiv, inculpatul C.G., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., rap. la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 78/2000; art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., inculpatul B.M. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 23 lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen. rap. la art. 17 lit. e) din Legea 78/2000 cu referire la art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 18 alin. (2) din Legea 78/2000; art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen., iar inculpatul C.S., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 26 C. pen. rap. la art. 13 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. disp. art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, ambele cu aplic. disp. art. 33 lit. a) C. pen.
Reprezentantul parchetului a solicitat, în baza art. 3001 C. proc. pen., rap. la art. 3001 alin. (3) C. proc. pen. să se constate legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpaţilor şi menţinerea acestei măsuri, având în vedere că subzistă temeiurile care au stat la baza luării acesteia.
Apărătorii aleşi ai inculpaţilor au solicitat judecarea inculpaţilor în stare de libertate şi, pe cale de consecinţă, revocarea măsurii arestării preventive a acestora, susţinând în esenţă că temeiurile care au stat la baza arestării preventive au fost diluate odată cu trecerea timpului ca urmare a faptului că pretinsele infracţiuni reclamate datează din anii 2009 - 2010, astfel încât fenomenul infracţional sesizat s-a estompat în timp şi în raport de situaţia personală a inculpaţilor se consideră că este impropriu spus că ar prezenta pericol social. S-a notat că inculpaţilor li se pot institui în sarcină garanţii procesuale pentru asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal şi o prelungire excesivă a duratei măsurii arestării preventive ar echivala cu o executare anticipată a pedepsei, fapt ce nu este permis de lege şi nici de jurisprudenţa CEDO.
Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin încheierea din 20 iunie 2012, dată în Camera de Consiliu, în baza art. 3001 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 3001 alin. (3) C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaţilor C.G., B.M. şi C.S., în prezent aflaţi în Centrul de reţinere şi arestare preventivă din cadrul Inspectoratului Poliţiei Judeţene Argeş şi, pe cale de consecinţă, a menţinut arestarea preventivă a acestora.
Cu privire la legalitatea şi temeinicia arestării preventive, Curtea a apreciat că în speţă există probe şi indicii temeinice în ceea ce priveşte vinovăţia inculpaţilor C.G., B.M. şi C.S., cu privire la faptele pentru care au fost trimişi în judecată.
În plus, ca temei al arestării preventive a inculpatului C.G. s-au reţinut şi dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., întrucât se presupune că inculpatul a făcut demersuri pentru a îngreuna urmărirea penală şi pentru a zădărnici aflarea adevărului.
În legătură cu acesta se presupune că, pentru a justifica sumele de bani fabuloase încasate prin folosirea influenţei şi autorităţii şi pentru care emisese chitanţe în numele asociaţiei pe care o reprezenta, sume ce cu ocazia verificărilor efectuate de reprezentanţii Gărzii Financiare nu au mai fost identificate la sediul asociaţiei sau în conturile acestei asociaţii, a determinat pe unii membri revoluţionari să semneze contracte de împrumut şi să declare organelor de urmărire penală că au încasat efectiv sumele de bani menţionate în contractele de împrumut.
Ulterior, pe parcursul urmăririi penale, o mare parte a acestor revoluţionari au declarat în calitate de martori că au fost induşi în eroare de inculpat sau membrii familiei sale, aceştia promiţând că le vor acorda sumele de bani respective după semnarea contractelor şi, cu toate că au semnat chiar şi dispoziţii de plată, nu au primit banii respectivi niciodată. De asemenea, o parte a martorilor ce iniţial au declarat că au încasat banii din contractele de împrumut, au revenit asupra declaraţiilor, precizând că în realitate nu au primit sumele de bani.
Deşi contractele de împrumut poartă date diferite din anul 2010, aşa cum se probează în prezenta cauză, ele au fost redactate şi semnate în cursul anului 2011, după efectuarea percheziţiei la sediul asociaţiei, lucru confirmat de majoritatea martorilor audiaţi cu privire la acest aspect şi chiar de învinuiţii P.A. şi B.G.
Mai mult, s-a reţinut că sunt indicii că inculpatul C.G. a încercat, prin intermediul mass-media, să denigreze organele de urmărire penală în cauză şi pe procurorul ce efectua urmărirea penală, susţinând şi determinând pe unii membri revoluţionari să formuleze plângeri, acţiuni în instanţă, somaţii şi notificări prin care solicitau obligarea organelor de urmărire penală să restituie documentele şi înscrisurile ridicate cu ocazia percheziţiei domiciliare din 06 ianuarie 2012, cu scopul de a zădărnici aflarea adevărului.
Se presupune că, inculpatul a fost sprijinit în activitatea infracţională şi de membrii familiei, învinuiţii C.G.Ş. - fiu şi C.F. - soţie, care, deşi nu aveau vreo calitate în cadrul asociaţiei, se ocupau cu încasarea sumelor de bani din contractele de împrumut, de gestionarea conturilor bancare în care au fost virate o parte a acestor sume de bani.
Ulterior însă, din datele dosarului a rezultat că o parte din aceştia au iniţiat procedura unor denunţuri pentru a facilita descoperirea unor noi infracţiuni şi făptuitori şi a beneficia de dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie.
Prin urmare, s-a apreciat că necesitatea menţinerii arestării preventive rezultă din existenţa în continuare a temeiurilor care au justificat luarea acestei măsuri preventive pentru fiecare dintre inculpaţi.
S-a considerat că faţă de complexitatea cauzei, reflectată în numărul mare al părţilor implicate, multitudinea probelor ce se impun a fi discutate şi administrate, detenţia preventivă a inculpaţilor nu este excesivă, cel puţin la acest moment al procedurii penale.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, au declarat recursuri inculpaţii C.G., B.M. şi C.S. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând revocarea măsurii luate împotriva lor.
În recursurile formulate, inculpaţii şi-au reiterat solicitările de constatare, de către instanţă a diluării, până la estompare, a temeiurilor juridice avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, a faptului că în mare măsură, probatoriul s-a administrat, urmărirea penală fiind aproape finalizată, încât arestarea preventivă a inculpaţilor apare astăzi ca excesivă, impunându-se revocarea ei şi punerea inculpaţilor în stare de libertate.
Recursurile inculpaţilor sunt nefondate.
Potrivit dispoziţiilor art. 3001 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa sesizată este datoare să verifice legalitatea şi temeinicia arestării preventive, iar conform alin. (3), când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa prin încheiere motivată dispune menţinerea stării de arest.
În cauza de faţă, temeiurile juridice care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. b) (pentru inculpatul C.G.) şi lit. f) (pentru toţi inculpaţii) C. proc. pen., respectiv, pe de o parte, că există date că inculpatul C.G. a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, iar pe de altă parte, că infracţiunile pentru care toţi inculpaţii au fost cercetaţi sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În acest moment procesual cerinţele art. 148 C. proc. pen. se menţin, impunând în continuare privarea de libertate a inculpaţilor, în condiţiile în care există probe temeinice şi suficiente, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 143 C. proc. pen. din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpaţii ar fi comis faptele pentru care au fost cercetaţi şi trimişi în judecată. În cauză sunt indicii şi probe în sensul bănuielii legitime a unei implicări a fiecărui membru al grupului organizat în determinarea membrilor revoluţionari de a încheia contracte de reprezentare sau de a plăti sumele de bani aferente acestor contracte sau sume de bani aferente eliberării adeverinţelor în baza cărora se obţineau indemnizaţiile reparatorii de la casele de pensii.
În ceea ce priveşte implicarea inculpatului B.M. există presupunerea rezonabilă că, în unele cazuri, era cel care încasa banii de la persoanele care obţinuseră certificatul de revoluţionar preschimbat şi îi preda la sediul asociaţiei din Bucureşti, iar în cazul inculpatului C.S. că a fost implicat în încheierea contractelor de reprezentare de către membrii revoluţionari îndreptăţiţi la obţinerea unor drepturi în baza Legii nr. 341/2004.
Din actele cauzei şi probatoriul administrat rezultă suficiente date şi informaţii menite a convinge instanţa că inculpaţii ar fi desfăşurat activităţile infracţionale pentru care au fost trimişi în judecată.
În ceea ce priveşte temeiul înscris în dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de acest text, respectiv, legea prevede pentru infracţiunile pentru care sunt cercetaţi inculpaţii, pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel cum a statuat jurisprudenţa în materie, la stabilirea pericolului pentru ordinea publică trebuie avute în vedere nu numai datele legate de persoana inculpatului, ci şi datele referitoare la fapte, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, sentimentul că cei care concură la înfăptuirea justiţiei nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.
Aşa fiind, deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social - ca trăsătură esenţială a infracţiunii - aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este acuzat inculpatul, din reacţia publică faţă de comiterea unei astfel de infracţiuni, deşi posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii corespunzătoare faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
La aprecierea pericolului pentru ordinea publică, în lipsa unei definiţii legale a acestei noţiuni, doctrina şi jurisprudenţa au stabilit că se vor avea în vedere unele criterii complementare cum sunt: infracţiunile săvârşite, gravitatea acestora, urmările produse, persoana inculpatului, calitatea în care au săvârşit faptele, cu consecinţe asupra ordinii de drept.
În raport de probatoriul administrat până la acest moment procesual, inculpaţii sunt acuzaţi de săvârşirea unor fapte de o gravitate sporită, creând inclusiv prin numărul participanţilor, o stare de insecuritate socială, ca şi prin modalitatea în care se presupune că au fost comise, toate acestea justificând pe deplin, temerea că odată puşi în libertate, inculpaţii vor săvârşi şi alte fapte de acelaşi gen.
În aceeaşi ordine de idei, raportat la infracţiunile presupus săvârşite (grup infracţional organizat, infracţiuni de corupţie, de spălare de bani, toate implicând o adevărată pregătire a activităţilor infracţionale, în care fiecare participant avea un rol stabilit), consecinţele juridice produse de toate acestea, valoarea pagubelor încercate sau care s-ar fi putut produce, justifică detenţia în continuare, măsura fiind corespunzătoare şi scopului măsurii preventive înscris în art. 136 C. proc. pen.
În egală măsură, prin lăsarea în libertate a inculpaţilor există şi posibilitatea apariţiei unui ecou negativ în societate cu privire la capacitatea de reacţie a autorităţilor în asemenea situaţii şi, în plus, un risc de influenţare negativă a modului de derulare a procesului penal, cercetarea judecătorească nefiind încă declanşată.
În condiţiile în care temeiurile arestării iniţiale există şi având în vedere natura şi importanţa relaţiilor sociale pretins încălcate prin activitatea infracţională bănuit desfăşurată, gravitatea diferenţiată dar accentuată a tuturor faptelor presupus a fi comise, pentru care există motive verosimile care justifică bănuiala că au fost comise de inculpaţii arestaţi preventiv, modalitatea şi împrejurările concrete în care se presupune că au fost săvârşite acţiunile ilicite, urmările produse, instanţa apreciază că aceleaşi temeiuri justifică privarea în continuare de libertate a inculpaţilor.
Relativ la durata arestării preventive, Înalta Curte constata că în cauză nu s-a depăşit termenul rezonabil al arestării preventive a inculpaţilor, în raport de particularităţile concrete ale cauzei, respectiv, numărul inculpaţilor, probatoriul care trebuie administrat si complexitatea cauzei.
Aşa fiind, Curtea constatând că detenţia preventivă a inculpaţilor este legală, fiind respectate, atât exigenţele cerute de legea internă, cât şi cele prevăzute de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
De asemenea, constatând că alte măsuri preventive (obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara) nu sunt suficiente şi nici eficiente pentru a proteja în mod just interesul public, având în vedere şi împrejurarea că prin conotaţiile particulare ale cauzei, s-a produs o stare de tulburare socială, de natură a justifica detenţia preventivă, inclusiv prin raportare la necesitatea restabilirii şi menţinerii încrederii opiniei publice în promptitudinea şi fermitatea reacţiei autorităţilor statului la săvârşirea unor astfel de infracţiuni, Înalta Curte constată că nu se justifică nici înlocuirea măsurii arestării preventive cu altă măsură mai puţin restrictivă.
Referitor la circumstanţele personale ale inculpaţilor, Înalta Curte precizează că acestora nu li se acordă o pondere superioară naturii şi gravităţii activităţii infracţionale reţinute în sarcina acestora, condiţiilor concrete în care se presupune că au acţionat, astfel că se apreciază că acestea nu au influenţă determinantă asupra oportunităţii menţinerii măsurii privative de libertate.
În consecinţă, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au dispărut şi nici nu s-au schimbat, iar privarea de libertate este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal.
Faţă de considerentele arătate, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii C.S., C.G. şi B.M.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenţii inculpaţi C.G. şi B.M. vor fi obligaţi la plata sumei de câte 225 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariul parţial pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii C.G., B.M. şi C.S. împotriva încheierii din 20 iunie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 675/46/2012.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 225 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, pentru fiecare inculpat, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorii desemnaţi din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2224/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2531/2013. Penal. Lovirile sau vătămările... → |
|---|
