ICCJ. Decizia nr. 230/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 230/2013
Dosar nr. 1094/85/2011
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 168 din 28 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia penală, în baza art. 215 alin. (l), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen. şi art. 74 lit. a), art. 76 C. pen., a fost condamnată inculpata B.L., la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
În baza art. 65 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatei pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin. (l) lit. a) teza a Il-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 5 ani.
În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatei exerciţiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin. (l) lit. a) teza a Il-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 4 ani închisoare aplicate pe o durată de 8 ani ce a constituit termen de încercare în condiţiile art. 862 C. pen.
În baza art. 863 C. pen., s-au impus inculpatei următoarele măsuri de supraveghere:
- să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sibiu, însărcinat cu supravegherea inculpatei;
- să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele ei de existenţă.
În baza art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatei asupra cauzelor de revocare a suspendării sub supraveghere prevăzută de art. 864 C. pen.
S-a încredinţat supravegherea inculpatei Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Sibiu.
S-a suspendat şi pedeapsa accesorie, conform art. 71 alin. (5) C. pen.
În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea, de îndată, în libertate a inculpatei de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 1 din 09 februarie 2011 emis de Tribunalul Sibiu, dacă nu este arestată în altă cauză.
S-a dedus din pedeapsa aplicată reţinerea şi arestarea preventivă începând cu data de 09 februarie 2011 la zi.
În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., au fost admise, în parte, acţiunile civile ale părţilor civile şi a fost obligată inculpata la 2.250 euro sau echivalentul în lei la data plăţii către partea civilă N.M.; 1.500 lei şi 300 euro sau echivalentul în lei la data plăţii către partea civilă N.D.; 31.600 lei către partea civilă D.R.; 5.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii către partea civilă T.M.; 2.300 euro sau echivalentul în lei la data plăţii către partea civilă T.A.I. (căsătorită B.); 300.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii şi 10.000 lei cu dobânda legală aferentă acestor sume până la data plăţii către partea civilă G.I.; 12.400 euro sau echivalentul în lei la data plăţii către partea civilă R.V.; 123.500 euro sau echivalentul în lei la data plăţii şi suma de 16.837 lei cu dobânda legală până la data plăţii către partea civilă G.F.; 25.500 euro sau echivalentul lei la data plăţii şi suma de 6.000 lei către partea civilă M.M.; 115.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii şi 17.750 lei către partea civilă L.D.
Inculpata a fost obligată la 1.700 lei cheltuieli judiciare către stat. Au fost respinse cererile părţilor civile de acordare a cheltuielilor judiciare.
S-a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei B.L. pentru săvârşirea infracţiunii continuate de înşelăciune în dauna avutului privat în formă agravantă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut, în esenţă, că inculpata, a fost funcţionar administrativ în cadrul Prefecturii Sibiu până în anul 2008 şi că începând din 2004 a solicitat de la colegi sume mari de bani, folosind în acest sens mijloacele dolosive, motivând cererile fie prin necesitatea deblocării unor conturi din străinătate, fie prin necesitatea recuperării unor investiţii străine sau de recuperare a unui imobil girat la o societatea bancară sau pentru recuperarea unor sume importate de bani deţinute la diferite societăţi bancare din ţară sau străinătate, urmând ca restituirea lor să se facă după primirea sumelor de 1.500.000 euro şi 500.000 lire sterline de la bănci din Anglia, Spania sau Grecia. Pentru autenticitate şi pentru convingerea părţilor vătămate, inculpata a folosit documente contrafăcute, cu aparenţă de legalitate, care purtau viza unor societăţi bancare din ţară sau străinătate.
Această stare de fapt a fost reţinută pe baza declaraţiilor părţilor civile, a declaraţiilor martorilor G.L., N.G., L.C., S.N., M.E., A.D., I.D., R.E., dar şi a înscrisurilor existente la dosarul de urmărire penală: contracte de împrumut încheiate cu părţile vătămate L.D., G.I.; contract de prestări servicii încheiat între inculpată şi SC N. SRL prin G.I., act bancar pentru suma de 1.500.000 euro, documente de transfer internaţional de bani, documente de depunere de bani în sistem de transfer internaţional, acte ale unor societăţi bancare C., R.B., B.R., B.T., P.B., comisia rogatorie internaţională cu privire la situaţia conturilor inculpatei la B.B. Spania.
Audiată fiind în faza de urmărire penală, inculpata a refuzat să dea informaţii legate de fapta pentru care a fost trimisă în judecată. În faţa instanţei de judecată, inculpata a invocat dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., solicitând judecarea cauzei în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, şi nu a dorit să facă precizări în legătură cu faptele pentru care a fost trimisă în judecată. În schimb, inculpata a contestat o parte din sumele cu care părţile vătămate s-au constituit părţi civile, indicând cuantumurile sumelor împrumutate.
În faza de judecată instanţa a procedat la administrarea probei cu înscrisuri cu martorii S.S.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, tribunalul a reţinut în fapt confirmarea celor reţinute în rechizitoriu.
În drept, tribunalul a constatat că fapta inculpatei de inducere în eroare persoanelor vătămate cu prilejul încheierii şi executării unor contracte de împrumut, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase şi prin folosirea de mijloace frauduloase, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust, şi prin care s-a pricinuit o pagubă de peste 585.750 euro şi 66.850 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii continuate de înşelăciune în formă agravantă, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., faptele fiind săvârşite în perioada anului 2004 - 2011.
La termenul de judecată din 11 mai 2011, inculpata prezentă în instanţă, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., recunoscând faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei, împrejurare faţă de care instanţa a procedat la reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege (6 ani şi 7 luni - la 13 ani şi 4 luni închisoare).
Alături de această împrejurare, instanţa a reţinut în favoarea inculpatei şi circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., respectiv conduita bună a acesteia anterior săvârşirii faptelor, inculpata fiind la prima confruntare cu legea penală, având studii superioare, astfel că, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 74 lit. a), art. 76 C. pen., a aplicat acesteia o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune. În baza art. 65 alin. (2) C. pen., Tribunalul a aplicat inculpatei şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 alin. (l) lit. a) teza a Il-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
S-a aplicat inculpatei şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a, lit. b) C. pen.
La individualizarea pedepsei complementare şi a celei accesorii, Tribunalul a avut în vedere şi natura infracţiunii comise, împrejurările cauzei, dar şi persoana inculpatei.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate, s-a apreciat că însăşi pedeapsa în cuantumul aplicat, constituie un avertisment serios pentru inculpată, încât aceasta se va putea reeduca şi fără executarea pedepsei în penitenciar.
În consecinţă, Tribunalul a apreciat că perioada petrecută în arest preventiv, este suficientă pentru ca inculpata să conştientizeze natura şi gravitatea faptelor săvârşite, iar valoarea prejudiciului mare produs nu poate constitui în mod exclusiv, un criteriu pentru aplicarea unei pedepse cu executare efectivă.
Pe cale de consecinţă, Tribunalul, în baza art. 861 C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 4 ani închisoare aplicate pe o durată de 8 ani, ce constituie termen de încercare în condiţiile art. 862 C. pen.
Instanţa a dispus punerea în libertate de îndată a inculpatei şi a făcut aplicarea tuturor prevederilor ce reglementează punerea sub supraveghere. Au fost rezolvate, conform probelor, acţiunile civile ale părţilor civile. Instanţa a fost obligată la cheltuieli judiciare către stat. împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu şi partea civilă G.I., criticând individualizarea pedepsei aplicate inculpatei şi modalitatea de executare a pedepsei, prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, prin decizia penală nr. 17 din 14 februarie 2012, a admis apelurile împotriva sentinţei penale nr. 168 din 28 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Sibiu şi în consecinţă:
A casat sentinţa penală atacată numai sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei aplicate inculpatei B.L. şi a modalităţii de executare a pedepsei, şi rejudecând cauza în aceste limite:
A stabilit la 7 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatei B.L. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen.
A înlăturat aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 C. pen., precum şi a art. 861 C. pen., art. 863 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate. A dispus cu privire la rămânerea în sarcina statului a cheltuielilor judiciare, tot statul, prin Ministerul Justiţiei, urmând a plăti onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpatei.
Pentru a decide astfel, instanţa de prim control judiciar a considerat că nu se impune a se reţine în favoarea inculpatei circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen., lipsa antecedentelor penale şi comportarea anterioară bună fiind o stare de normalitate şi nu excepţia. Faptul că inculpata are studii superioare nu trebuie privit ca o circumstanţă atenuantă, cu atât mai mult cu cât gradul superior de instruire i-a permis să facă mai credibile faptele de înşelăciune. Mai mult, calitatea sa de funcţionar public a fost folosită de către inculpată în acţiunile sale de înşelare, ceea ce i-a permis să înşele un număr mare de părţi vătămate şi civile, cu sume mari de bani. Inculpata, deşi a recunoscut faptele, nu a vrut să spună unde sunt sumele de bani de care a beneficiat ilegal şi nici nu s-a angajat să despăgubească părţile vătămate. în condiţiile în care limita minimă de pedeapsă pentru faptele săvârşite de către inculpată este de 10 ani închisoare, pedeapsa de numai 4 ani închisoare aplicată prin reţinerea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. şi art. 74 lit. a) C. pen., apare ca nejustificată.
Curtea, apreciind că nu pot fi reţinute circumstanţe atenuante în favoarea inculpatei, a decis înlăturarea acestora, majorarea pedepsei de la 4 ani la 7 ani închisoare.
Faţă de cuantumul pedepsei aplicate prin noua hotărâre, de starea de fapt reţinută şi de faptul că prejudiciul este nerecuperat, Curtea a dispus ca pedeapsa să fie executată în stare de detenţie, apreciind că o altă modalitate de executare nu ar garanta îndeplinirea scopului pedepsei. Totodată, instanţa de apel a apreciat că executarea pedepsei în stare de libertate ar permite inculpatei să beneficieze de sumele mari de bani obţinute de la părţile vătămate, aspect incorect faţă de părţile vătămate.
Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpata B.L., care, a solicitat, în esenţă, casarea deciziei şi menţinerea sentinţei prin care s-a realizat o corectă individualizare a pedepsei şi a modalităţii de executare.
Recursul inculpatei este nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Chiar dacă individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării pedepsei, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.
Numărul actelor materiale exercitate de inculpată în comiterea infracţiunii sunt elemente care nu pot fi omise şi care trebuiesc bine evaluate de către instanţa de judecată, în alegerea pedepsei.
Sub aspectul individualizării pedepsei în speţă, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se cont de gradul de pericol social, în concret ridicat al faptei comise agravat de circumstanţele reale ale săvârşirii ei, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatei.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie a făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art. 52 alin. (1) potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.
Dar, fireşte, în lumina criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gravitatea concretă a unei activităţi infracţionale trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat şi cuprinzător al tuturor elementelor interne, specifice faptei şi făptuitorului.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, atât instanţa de fond cât şi instanţa de prim control judiciar au făcut o analiză judicioasă a probelor, o interpretare corespunzătoare a acestora, reţinându-se corect atât situaţia de fapt cât şi vinovăţia inculpatei.
Constatând întrunite condiţiile tragerii la răspundere penală, instanţele de fond şi apel au hotărât în mod corect, în opinia Înaltei Curţi, condamnarea inculpatei pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune, reţinându-se că inculpata, în calitate de funcţionar administrativ în cadrul Prefecturii Sibiu până în anul 2008, începând din 2004 a solicitat de la colegi sume mari de bani, folosind în acest sens mijloacele dolosive, motivând cererile fie prin necesitatea deblocării unor conturi din străinătate, fie prin necesitatea recuperării unor investiţii străine sau de recuperare a unui imobil girat la o societatea bancară sau pentru recuperarea unor sume importate de bani deţinute la diferite societăţi bancare din ţară sau străinătate, urmând ca restituirea lor să se facă după primirea sumelor de 1.500.000 euro şi 500.000 lire sterline de la bănci din Anglia, Spania sau Grecia. Pentru autenticitate şi pentru convingerea părţilor vătămate, inculpata a folosit documente contrafăcute, cu aparenţă de legalitate, care purtau viza unor societăţi bancare din ţară sau străinătate.
În baza propriului examen, Înalta Curte constată că inculpata, în cursul urmăririi penale a refuzat să dea informaţii în legătura cu fapta pentru care era cercetată, iar în cursul cercetării judecătoreşti, în faţa primei instanţe, a solicitat să fie judecată în procedura simplificată conform dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Vinovăţia inculpatei este pe deplin dovedită de întregul material probator administrat în cauză, relevante fiind declaraţiile date de inculpată, inclusiv cea de aplicare a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., declaraţiile părţilor civile.
Din examinarea criteriilor generale de individualizare judiciară a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), se constată că cel referitor la gradul de pericol social al faptei săvârşite este unul prioritar celui referitor la persoana infractorului, ambele instanţe apreciind, în mod corect că fapta săvârşită de inculpată prezintă, în concret, un ridicat grad de pericol social.
Înalta Curte constată că în cauză nu se regăsesc împrejurări de natura celor prevăzute de art. 74 C. pen., care să justifice legal reţinerea unor circumstanţe atenuante în favoarea inculpatei şi, pe cale de consecinţă, reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.
Recunoaşterea unor împrejurări ca circumstanţe atenuante judiciare nu este posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse orientate sub minimul special se învederează a satisface, în concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.
În mod corect instanţa de prim control judiciar a înlăturat circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., reţinută de instanţa de fond în favoarea inculpatei, deoarece atitudinea sinceră a inculpatei, de recunoaştere şi regretare a faptei, sunt împrejurări care au fost valorificate de către instanţă în procesul reţinerii şi aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., consecinţa juridică fiind reducerea limitelor de pedeapsă cu o treime.
În acord cu opinia instanţei de apel, Înalta Curte apreciază că, în cauză, datele personale ale inculpatei (lipsa antecedentelor penale, comportament bun avut anterior comiterii faptei) devin împrejurări lipsite de orice relevanţă juridică prin compararea cu fapta inculpatei, respectiv de înşelăciune şi cu numărul mare de părţi vătămate.
Natura, gravitatea, modalitatea de săvârşire a faptei dar şi rezultatul produs, conduc la concluzia că aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus decât cel stabilit de instanţa de apel, nu ar putea asigura reeducarea inculpatei şi realizarea scopului preventiv educativ prevăzut de art. 52 C. pen., iar o eventuală redozare nu ar fi justificată în raport cu particularităţile cauzei.
În ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei astfel cum a fost solicitată de recurenta inculpată, şi anume cu aplicarea dispoziţiilor art. 861 C. pen., instanţa de recurs constată că,pentru a se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, şi anume: pedeapsa aplicată să fie de 4 ani închisoare, infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38 şi, instanţa să aprecieze, ţinând seama de persoana condamnatului, de comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, acesta nu va mai săvârşi infracţiuni.
Raportând textul de lege anterior menţionat la speţa de faţă, se constată că nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru ca executarea pedepsei în regim neprivativ de libertate, pedeapsa aplicată inculpatei de instanţa de apel, fiind mai mare de 4 ani închisoare.
În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că pedeapsa aplicată în cadrul rejudecării cauzei, de către instanţa de prim control judiciar corespunde principiilor de individualizare prevăzute de lege.
Constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. şi nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata B.L. împotriva deciziei penale nr. 17 din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia penală, apreciind hotărârea pronunţată de instanţa de apel ca fiind legală şi temeinică.
Văzând şi reglementarea plăţii cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a plăţii onorariului pentru apărătorul desemnat din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata B.L. împotriva deciziei penale nr. 17 din 14 februarie 2012 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia penală.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, 23 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 226/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 250/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
