ICCJ. Decizia nr. 260/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 260/2013
Dosar nr. 13724/3/2012
Şedinţa din 24 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 382 din 07 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, s-a respins - ca inadmisibilă - cererea de revizuire formulată de revizuentul Ş.C., împotriva Sentinţei penale nr. 488 din 11 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, cu obligarea revizuentului la 100 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, condamnatul Ş.C. a solicitat revizuirea Sentinţei penale nr. 488 din 11 iunie 2010, cu motivarea că au fost descoperite fapte şi împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de instanţă, declaraţiile martorilor C.N. şi R.G. sunt false, precum şi procesul-verbal de redare a convorbirilor telefonice.
Prin referatul întocmit de către Parchet, s-a propus respingerea - ca inadmisibilă - a cererii de revizuire, întrucât motivele nu se încadrează la art. 394 C. proc. pen.
Instanţa de fond a apreciat că, în raport de dispoziţiile art. 394 C. proc. pen., motivele revizuirii nu se încadrează în niciunul dintre cazuri.
Astfel, prin susţinerea că nu există flagrant şi nici foloase necuvenite, fiind o înscenare, se tinde către o reanalizare a probatoriului administrat, inadmisibilă în calea de atac a revizuirii.
Referitor la motivul prevăzut de art. 394 lit. b) C. proc. pen., acela că martorii au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, s-a constatat că la dosar nu există nicio dovadă în acest sens, revizuentul nedepunând nici plângere împotriva martorilor.
Revizuentul a mai solicitat ca mărturia mincinoasă să se constate în procedura de revizuire, întrucât nu mai este posibilă obţinerea unei hotărâri judecătoreşti sau a unei ordonanţe a procurorului, deoarece a intervenit prescripţia, iar pe de altă parte, pentru că a început deja executarea pedepsei, iar cercetarea în cadrul unui alt dosar nu ar servi intereselor justiţiei.
Tribunalul a constatat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 395 alin. (2) C. proc. pen., respectiv constatarea mărturiei mincinoase în procedura de revizuire, întrucât nu există nicio hotărâre sau ordonanţă din care să rezulte că nu s-a putut sau nu se mai poate examina fondul cauzei, iar, termenul de prescripţie a răspunderii penale nu s-a împlinit; în cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă acest termen este de 5 ani, iar în speţă acest termen începe să curgă cel mai devreme de la momentul săvârşirii faptei de către revizuent (februarie 2009), astfel că s-a constatat că acest termen nu este împlinit.
Nici celălalt motiv invocat de către revizuent nu a fost reţinut, întrucât prin dispoziţiile art. 395 alin. (2) C. proc. pen., se prevăd, limitativ, situaţiile în care instanţa sesizată cu o cerere de revizuire, este îndrituită să constate situaţiile menţionate în disp. art. 394 lit. b), c) şi d) C. proc. pen.
Ţinând seama de dispoziţiile legale menţionate şi având în vedere că în privinţa martorilor denunţători nu a intervenit o hotărâre judecătorească sau o ordonanţă a procurorului prin care să se dovedească că aceştia au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, a rezultat că raţionamentul revizuentului nu are suport legal, motiv pentru care, în cauză, s-a apreciat că nu este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., invocat de către revizuent pe motiv că pentru înregistrările video efectuate de către una dintre părţi sau de alte persoane (aşa cum e cazul martorilor denunţători), conform art. 916 alin. (2) C. proc. pen., nu s-a întocmit proces-verbal de redare rezumativă a convorbirilor, împrejurare pe care a apreciat-o, prin cererea de revizuire, ca echivalând cu declararea "înscrisului" ca fiind fals, Tribunalul a reţinut următoarele:
Pentru a fi admis cazul de revizuire invocat de condamnat, se cer a fi îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: să existe un înscris fals; înscrisul să fi condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice; falsitatea actului să fie dovedită prin hotărâre judecătorească definitivă sau prin ordonanţa procurorului.
Prin urmare, în lipsa unui înscris, în privinţa căruia să se fi stabilit, în modalitatea menţionată, că este fals şi pe care instanţa să-şi fi bazat hotărârea de condamnare pronunţată, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile indicate anterior, motiv pentru care, în cauză, nu este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
Mai mult decât atât, motivele invocate în susţinerea acestui caz de revizuire au fost invocate de către revizuent şi ca motive de apel, instanţa de apel cu ocazia deliberării şi pronunţării deciziei penale a avut în vedere toate aceste apărări ale revizuentului. Toate aceste aspecte au fost verificate şi de către instanţa de recurs ca urmare a promovării căii de atac a recursului împotriva sentinţei penale de condamnare. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel revizuentul, solicitând personal şi prin avocat ales, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, deoarece nu s-au aplicat dispoziţiile legale prevăzute la art. 403 C. proc. pen., adică discutarea admisibilităţii în două etape.
S-a susţinut că la dosar nu există probe strânse de către procuror, iar instanţa nu s-a putut pronunţa asupra acestora.
Verificând sentinţa atacată, pe baza probelor şi materialului din dosarul cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 200 din 9 iulie 2012 a respins, ca nefondat, apelul revizuentului-condamnat Ş.C. declarat împotriva Sentinţei penale nr. 382 din 07 mai 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a examinat cererea de revizuire în Camera de Consiliu fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, aşa cum prevede art. 403 C. proc. pen., respingând ca inadmisibilă cererea de revizuire, într-o singură "etapă", având în vedere că cea de-a doua "etapă" este posibilă numai după admiterea în principiu.
Prin urmare, s-a reţinut că susţinerea încălcării art. 403 C. proc. pen. nu este reală şi a fost respinsă.
S-a mai reţinut că în cadrul procedurii, instanţa de fond a examinat dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege, şi, constatând că motivele nu se încadrează la art. 394 C. proc. pen., a respins-o ca inadmisibilă, fără a mai fi necesară cercetarea probelor din care să rezulte admiterea în principiu, procedură nu numai legală, dar şi logică.
Împotriva Deciziei penale nr. 200 din 9 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a declarat recurs revizuentul Ş.C., criticând decizia atacată pentru netemeinicie şi nelegalitate pentru motivele invocate şi consemnate în practicaua prezentei decizii, care nu vor mai fi reluate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi sub nr. 13724/3/2012. Examinând decizia penală atacată sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, pentru următoarele considerente.
Dispoziţiile art. 393 şi art. 394 C. proc. pen., prevăd caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia se pot înlătura erorile judiciare, cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită recunoaşterii de către instanţe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu realitatea şi cu prevederile legale.
Din aceleaşi dispoziţii rezultă, de asemenea, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita pe cei condamnaţi pe nedrept.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea priveşte exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. şi numai pentru cazurile prevăzute de art. 394 din acelaşi cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
Prin urmare, din analiza textelor legale mai sus enunţate, se impune concluzia condiţionării examinării temeiniciei hotărârii atacate prin exercitarea revizuirii, numai în condiţiile legii.
În cauză revizuentul Ş.C. a formulat recurs, solicitând casarea hotărâri pronunţate în apel şi, pe fond, admiterea în principiu a cererii de revizuire, astfel cum a fost motivată şi formulată în susţinerea concluziilor orale de apărătorul ales al recurentului.
Înalta Curte constată că instanţa de fond şi instanţa de apel au procedat corect atunci când au apreciat că cererea de revizuire formulată de revizuentă este inadmisibilă şi, respectiv, că apelul împotriva acesteia este nefondat şi că motivele invocate de revizuent nu se încadrează în niciunul din cazurile de revizuire reglementate de art. 394 C. proc. pen., reprezentând mai degrabă unul din cazurile de apel sau de recurs şi care au fost valorificate de revizuent în căile de atac declarate la judecarea cauzei pe fond, împrejurări pe care instanţele le-au avut în vedere la pronunţarea hotărârilor.
De asemenea, Înalta Curte reţine că, în mod corect instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a soluţionat cauza în camera de consiliu, respingând ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul Ş.C., astfel încât această critică invocată de recurent nu este întemeiată.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că, motivele invocate de către revizuent nu se încadrează în niciunul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen., acesta solicitând, în fapt o reapreciere a probatoriului administrat şi o constatare ca mincinoase a declaraţiilor martorilor C.N. şi R.G., constatare care nu este natură a formula obiectul unei cereri de revizuire.
Pentru aceste considerente în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de revizuentul Ş.C. împotriva Deciziei penale nr. 200 din 9 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul la cheltuieli judiciare, potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul Ş.C. împotriva Deciziei penale nr. 200 din 9 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 150 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.,
Pronunţa în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 257/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 261/2013. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
