ICCJ. Decizia nr. 2661/2013. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2661/2013
Dosar nr. 3300/111/2012
Şedinţa publică din 10 septembrie 2013
Asupra recursului penal de faţă:
Prin sentinţa penală nr. 168 din 4 octombrie 2012, Tribunalul Bihor, secţia penală, a hotărât următoarele:
În baza art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41, art. 42, art. 37 lit. b) C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. l-a condamnat pe inculpatul P.A. la pedeapsa de 4 ani închisoare în regim privativ de libertate, cu aplic. art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată.
În baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) şi art. 66 C. pen., i-a interzis inculpatului dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani.
S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii din 16 ianuarie 2012, potrivit încheierii din 24 octombrie 2011, prin care s-a înlăturat omisiunea vădită strecurată în minuta sentinţei.
În baza art. 257 alin. (2) C. pen., văzând dispoziţiile deciziei nr. 59/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, s-a dispus confiscarea de la inculpatul P.A., în favoarea statului, a sumei de 600 euro în echivalent în RON, sumă primită de la denunţătorul H.L.
În baza art. 189 C. proc. pen., rap. la art. 6811 din Legea nr. 51/1995 rep., cu referire la art. 5 din Protocolul nr. 113928/2008, s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Bihor a onorariului apărătorului din oficiu, conf. delegaţiei de la dosar.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor întocmit în dosarul nr. 10/P/2012 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului P.A. pentru săvârşirea infracţiunii continuate de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen.
În fapt, s-a reţinut în sarcina inculpatului că, în perioada august 2011-16 ianuarie 2012, lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor procurori şi judecători pentru a-i determina să dispună o soluţie favorabilă într-un dosar penal în care era cercetat denunţătorul H.L., acte ce intră în atribuţiunile de serviciu ale procurorilor şi judecătorilor, a pretins şi primit în mai multe tranşe sume de bani şi bunuri de la denunţător, pe care şi le-a însuşit. La data de 16 ianuarie 2012, în urma unui denunţ, inculpatul a fost prins în flagrant în timp ce săvârşea infracţiunea.
Din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, coroborat cu probatoriul administrat în cursul cercetării judecătoreşti: autodenunţ, proces-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, declaraţiile martorilor, declaraţiile inculpatului, proces-verbal de transcriere a interceptărilor convorbirilor telefonice şi imaginilor în mediul ambiental, proces-verbal de punere în evidenţă a capcanei criminalistice, celelalte înscrisuri aflate la dosar, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 4 ianuarie 2011, denunţătorul H.L. a formulat un denunţ la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor susţinând că inculpatul P.A. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen., constând în aceea că, în perioada august 2011-16 ianuarie 2012, a pretins şi primit de la denunţător, sume de bani, lăsând să creadă că are influenţă asupra unor magistraţi pentru a-i determina pe aceştia să adopte o soluţie favorabilă în Dosarul penal nr. 4609/P/2011, înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, în care denunţătorul a fost cercetat şi judecat pentru săvârşirea unei infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere.
Denunţătorul, prin intermediul unei persoane având porecla „S.”, l-a cunoscut, în luna august 2011, pe inculpatul P.A. care, lăsând să se înţeleagă că se bucură de trecere în faţa unor poliţişti şi magistraţi, s-a angajat să-i asigure restituirea permisului de conducere care îi fusese ridicat cu prilejul comiterii infracţiunii, precum şi o soluţie de netrimitere în judecată.
În vederea intervenţiei la procuror, inculpatul P.A. a pretins de la denunţător suma de 600 euro, aspect cu care acesta din urmă a fost de acord.
În acest context, la sfârşitul lunii august 2011, denunţătorul s-a întâlnit cu inculpatul într-o cafenea din mun. Oradea unde i-a înmânat suma de 300 euro, alcătuită din bancnote a câte 50 euro. La începutul lunii septembrie 2011,denunţătorul s-a întâlnit din nou cu inculpatul în faţa clădirii unde îşi are sediul Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea. La respectiva întâlnire, H.L. a fost însoţit de către martorul V.R.V., amândoi confirmând faptul că, în faţa clădirii parchetului l-au aşteptat pe inculpatul P.A. care, la un moment dat, a ieşit din incinta instituţiei şi a afirmat că „problema este rezolvată”.
Conform declaraţiilor denunţătorului, acesta i-a cerut inculpatului să meargă amândoi la procurorul de caz pentru a-i înmâna personal suma de bani, însă inculpatul P.A. a afirmat că procurorul nu primeşte banii de la persoana cercetată. În aceste împrejurări, H.L. i-a mai înmânat inculpatului suma de 300 euro după care acesta din urmă a reintrat în clădirea parchetului, lăsând să se înţeleagă că se deplasează la procuror.
Discuţiile şi întâlnirea din faţa clădirii Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea au fost confirmate de martorul V.R.V., care a fost de faţă. În declaraţiile date, acesta a arătat că nu a surprins momentul în care H.L. i-a înmânat suma de bani inculpatului, dar că, după ce între cei doi a avut loc o discuţie scurtă, el aflându-se la o distanţă de câţiva metri, denunţătorul i-a comunicat că a înmânat suma de bani inculpatului P.A. în scopul rezolvării cauzei penale.
Totodată, martorul a confirmat şi faptul că a cunoscut anterior care este scopul întâlnirii denunţătorului cu inculpatul.
În luna octombrie 2011, denunţătorul H.L. a fost citat telefonic pentru a se prezenta la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, în vederea prezentării materialului de urmărire penală administrat în Dosarul nr. 4609/P/2011. Denunţătorul i-a comunicat inculpatului această împrejurare, acesta solicitându-i să nu discute cu procurorul de caz despre modul de soluţionare a dosarului. Ulterior, în cauza susmenţionată s-a dispus trimiterea în judecată a numitului H.L., dosarul fiind înregistrat pe rolul Judecătoriei Oradea, sub nr. 19702/271/2011.
La începutul lunii octombrie 2011, inculpatul l-a contactat pe denunţător şi i-a cerut să nu se prezinte la primul termen de judecată fixat pentru data de 21 noiembrie 2011, „deoarece prezenţa nu este obligatorie la prima citaţie”. În cursul aceleiaşi luni, inculpatul s-a întâlnit cu H.L. şi i-a comunicat că suma de 600 euro primită pentru ca procurorul să adopte o soluţie favorabilă a fost înmânată „judecătoarei”, respectiv preşedintelui de complet care judecă cauza. Pentru a influenţa însă judecătorul în sensul adoptării unei hotărâri prin care să se pronunţe o pedeapsă cu suspendare, inculpatul a mai pretins de la H.L. suma de 800 euro. Conform înţelegerii, s-a stabilit că, până la data de 16 ianuarie 2012, (dată la care a fost fixat alt termen de judecată în Dosarul nr. 19702/271/2011) H.L. urma să-i înmâneze inculpatului P.A. suma de 400 euro, diferenţa până la 800 euro urmând să-i fie remisă în luna aprilie 2012.
Pentru a crea convingerea clară că are influenţă asupra magistratului care judeca dosarul, inculpatul s-a întâlnit cu denunţătorul chiar pe holurile instanţei, în ziua în care acesta din urmă avea termen de judecată, şi unde urma să primească de la acesta, conform înţelegerii, suma de 400 euro. Cu această ocazie, între cei doi au fost purtate discuţii şi pe tema modului de desfăşurare a judecăţii, inculpatul dându-i detalii exacte denunţătorului asupra acestor aspecte. În discuţia telefonică purtată în dimineaţa aceleaşi zile, inculpatul l-a asigurat pe denunţător că pedeapsa pe care o va fi primi va fi una cu suspendare.
Astfel, în discuţia telefonică purtată de cei doi la 11 ianuarie 2012, denunţătorul H.L. i-a comunicat inculpatului că o să facă rost de suma de 400 euro, acesta din urmă spunându-i interlocutorului său că este absolut necesar pentru că „ io i-am promis la şefa (...).”.
La data susmenţionată, inculpatul a sesizat prezenţa în incinta clădirii instanţei a unor lucrători de poliţie, fapt pentru care nu a primit banii direct de la denunţător, cerându-i acestuia să-i predea martorului V.C. Totodată, în cadrul discuţiilor l-a avertizat pe H.L. cu privire la posibilitatea realizării unui flagrant în care să fie surprinşi în momentul predării-primirii banilor, fapt pentru care a manifestat o atenţie sporită.
Suma de 400 euro a fost găsită de către lucrătorii de poliţie judiciară-delegaţi de procuror să efectueze anumite acte de cercetare penală, asupra numitului H.L., aceştia identificându-l şi pe martorul V.C. care a declarat că inculpatul i-a cerut să iasă afară din clădire pentru a primi de la denunţător suma de 400 euro, fără însă a-i comunica ce anume reprezintă suma respectivă.
În declaraţia dată la parchet, inculpatul a susţinut că suma respectivă reprezenta un împrumut, fără însă a putea face într-un fel o dovadă în acest sens.
Apărările inculpatului potrivit cărora i-a fost frică de poliţiştii aflaţi în clădirea instanţei pentru că s-a temut să nu fie acuzat de săvârşirea unei infracţiuni pentru că a împrumutat bani denunţătorului, bani pe care acesta urma să-i restituie pe holurile instanţei au fost înlăturate de către prima instanţă ca fiind nedovedite, reţinându-se că activitatea infracţională a inculpatului de a pretinde şi primi sume de bani de la denunţătorul H.L. pentru a-i facilita obţinerea unei soluţii favorabile ca urmare a influenţei pe care a arătat că o are asupra unor magistraţi este confirmată şi de declaraţia martorului G.C.A.
Potrivit acestui martor, în luna noiembrie 2011, a asistat la o discuţie între denunţător şi inculpat în cadrul căreia cel din urmă a precizat că suma de 600 euro a înmânat-o procurorului şi că nu mai poate să o ceară înapoi, însă că va interveni la instanţă pentru o soluţie favorabilă şi obţinerea unei dovezi cu drept de conducere.
Instanţa de fond a reţinut că o altă probă în sensul vinovăţiei inculpatului este declaraţia martorului G.S.C. în cuprinsul căreia acesta a confirmat faptul că inculpatul s-a angajat să îşi exercite influenţa asupra magistraţilor în vederea obţinerii unei soluţii favorabile pentru H.L., acest aspect cunoscându-l încă din vara anului 2011, din relatările denunţătorului.
În faţa primei instanţe, la termenul de judecată din 18 septembrie 2012, prin declaraţia dată în condiţiile art. 3201 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a solicitat aplicarea procedurii simplificate, recunoscând în totalitate fapta reţinută în actul de sesizare şi însuşindu-şi probele administrate în faza de urmărire penală.
Constatând că din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta inculpatului şi starea de fapt este stabilită, existând suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite aplicarea unei pedepse, şi că nu există nelămuriri sau indicii rezonabile care să justifice respingerea cererii inculpatului, instanţa de fond a dispus ca judecarea cauzei să se facă potrivit procedurii simplificate prev. de art. 3201 C. proc. pen.
Pe baza aceloraşi probe, instanţa a reţinut că, în drept, fapta inculpatului, astfel cum a fost descrisă mai sus, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii continuate de trafic de influenţă prev. de art. 257 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2), art. 42 C. pen., neprezentând relevanţă conduita denunţătorului, respectiv faptul că acesta şi-a dat acordul în mod succesiv, referitor la fiecare act material în parte.
Totodată, a reţinut că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, calificată, pentru a influenţa magistraţii să adopte o soluţie favorabilă în cauza în care denunţătorul era cercetat şi judecat, dându-şi seama că se prevalează de influenţă asupra judecătorilor şi procurorilor.
Deopotrivă, prima instanţă a constatat că, în raport cu data săvârşirii infracţiunii continuate deduse judecăţii (acte materiale efectuate în perioada august 2011-16 ianuarie 2012), inculpatul a comis fapta în stare de recidivă postexecutorie prin raportare la condamnarea sa dispusă prin sentinţa penală nr. 71/2003 a Judecătoriei Zalău, a cărei executare a încetat la 15 august 2007.
Faţă de probele administrate în cauză, ţinând seama de conduita şi poziţia în apărare a inculpatului, văzând şi criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 72 C. pen., cât şi prev. art. 3201 C. proc. pen., ţinând seama de starea de recidivă postexecutorie, instanţa de fond l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins doar prin executarea pedepsei în regim de detenţie, fără reţinerea circumstanţelor atenuante, dată fiind conduita anterioară a inculpatului, dar şi modul de operare şi calitatea oficială a persoanelor cu privire la care şi-a arogat influenţa.
În raport de aceleaşi argumente (gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana inculpatului), instanţa a apreciat ca necesară şi aplicarea pedepsei complementare în cauză.
La individualizarea pedepsei instanţa de fond a avut în vedere persoana inculpatului, în vârstă de 48 de ani, cu antecedentele penale, împrejurările comiterii faptei, gradul sporit de pericol social al acesteia, precum şi atitudinea inculpatului, atât cea anterioară săvârşirii faptei, dar şi cea ulterioară, sinceră, de recunoaştere şi regret a acesteia.
În conformitate cu decizia nr. 59/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recurs în interesul legii, ţinând seama de încadrarea juridică dată faptei, prima instanţă a dispus confiscarea de la inculpat, în favoarea statului, asumeide 600 euro primită de la denunţătorul H.L., în echivalent în RON.
Împotriva sentinţei penale, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi inculpatul P.A.
În apelul declarat şi împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 24 octombrie 2012, prin care s-a înlăturat omisiunea vădită strecurată în minuta sentinţei, în sensul că s-a dedus din pedeapsa ce i-a fost aplicată inculpatului durata reţinerii de 24 de ore din 16 ianuarie 2012, parchetul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată din infracţiunea prev. de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) C. pen., în cea prev. de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat de tribunal.
În argumentare, parchetul a susţinut că inculpatul a comis fapta în stare de recidivă pstocondamnatorie întrucât activitatea infracţională a acestuia s-a desfăşurat în perioada august 2011-16 ianuarie 2012, iar anterior, acesta a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 190 din 13 iunie 2005 a Judecătoriei Zalău, rămasă definitivă prin neapelare la data de 24 iunie 2005, la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, în raport de care a intervenit reabilitarea de drept în data de 23 iunie 2010, precum şi la o pedeapsă de 3 ani închisoare, prin sentinţa penală nr. 71 din 12 februarie 2003 a Judecătoriei Zalău, a cărei executare a început-o la 12 august 2004, fiind liberat condiţionat la data de 24 noiembrie 2004, cu un rest de executat de 990 zile închisoare, durată ce ar fi expirat la 15 august 2007.
Totodată, precizând că termenul de reabilitare pentru această ultimă pedeapsă este de 5 ani şi 6 luni, parchetul a susţinut că infracţiunea dedusă judecăţii a fost comisă în stare de recidivă postexecutorie, situaţie în raport de care se impune schimbarea încadrării juridice a faptei dată prin rechizitoriu.
Deopotrivă, parchetul a criticat încheierea de îndreptare a erorii materiale din 24 octombrie 2012, susţinând că instanţa de fond a dispus în mod nelegal înlăturarea omisiunii vădite din minuta sentinţei, în sensul deducerii reţinerii.
Inculpatul P.A. a solicitat desfiinţarea sentinţei, în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 37 lit. b) C. pen., a reducerii pedepsei ce i-a fost aplicată şi a suspendării sub supraveghere a executării acesteia, susţinând că nu a comis fapta cu rea intenţie, dorind doar să-şi recupereze o sumă de bani pe care i-a dat-o împrumut denunţătorului.
Prin decizia penală nr. 21/A din 31 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor şi de inculpatul P.A. împotriva sentinţei penale nr. 168/P din 4 octombrie 2012 şi a încheierii din 24 octombrie 2012 pronunţate de Tribunalul Bihor, care au fost desfiinţate, în parte, iar în rejudecare:
S-a înlăturat dispoziţia de condamnare a inculpatului P.A. la pedeapsa de 4 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani.
În baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică dată faptelor din infracţiunea de trafic de influenţă în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen., în infracţiunea de trafic de influenţă în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., texte în baza cărora, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului P.A. la o pedeapsă principală de 2 ani 6 luni închisoare în regim privativ de libertate şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.
În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii de 24 ore din 16 ianuarie 2012.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
În considerentele acestei decizii, instanţa de prim control judiciar a constatat că, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, coroborate cu declaraţia de recunoaştere a inculpatului, starea de fapt a fost corect reţinută de instanţa de fond.
Astfel, s-a apreciat ca fiind dovedit faptul că, în luna iunie 2011, martorul denunţător H.L. a fost depistat în timp ce conducea un autoturism pe drumurile publice. Fiind supus testelor privind consumul de alcool, s-a stabilit că avea o concentraţie de 0,72 gr./l alcool pur în aerul expirat şi o alcoolemie de 1,50 gr./0o. Ca urmare, împotriva sa a fost începută urmărirea penală pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, formându-se Dosarul nr. 4609/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea. Fiind speriat de consecinţele care le-ar putea avea, a discutat despre aceasta cu inculpatul P.A., persoană pe care a cunoscut-o în august 2011 prin intermediul lui „S.” şi care l-a lăsat să înţeleagă că ar avea trecere în faţa unor poliţişti şi magistraţi.
Acesta s-a angajat că va interveni la procuror pentru a-i fi restituit permisul de conducere şi pentru a nu fi trimis în judecată. Pentru aceasta a pretins suma de 600 euro. Martorul a fost de acord, iar la sfârşitul lunii august i-a remis suma de 300 euro. La începutul lunii septembrie 2011, martorul denunţător H.L. şi cu martorul V.R.V. l-au aşteptat pe inculpat în faţa clădirii unde îşi are sediul Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea. Inculpatul a ieşit din această clădire şi le-a spus celor doi că „problema este rezolvată”. Martorul a dorit să meargă cu inculpatul pentru a înmâna personal suma de 300 euro procurorului. Inculpatul l-a refuzat afirmând că procurorul nu primeşte bani de la persoana cercetată. În consecinţă, martorul H.L. i-a înmânat suma de 300 euro, iar inculpatul a reintrat în clădirea parchetului lăsând să se înţeleagă că merge la procuror.
În luna octombrie 2011, martorul H.L. a fost citat telefonic pentru a se prezenta la parchet în vederea prezentării materialului de urmărire penală, aspect pe care l-a comunicat inculpatului P.A. Aceasta i-a atras atenţia să nu discute cu procurorul despre modul de soluţionare favorabil al cauzei.
Ulterior, în cauza în care era cercetat martorul H.L. s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a acestuia pentru comiterea infracţiumi prevăzute de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea sub Dosar nr. 19702/271/2011. După înregistrarea cauzei, inculpatul P.A. l-a contactat pe martorul H.L. şi i-a spus că nu trebuie să se prezinte la primul termen de judecată deoarece prezenţa nu este obligatorie. Tot în cursul lunii octombrie 2011, inculpatul i-a spus martorului că suma destinată procurorului a fost dată judecătoarei investită să soluţioneze cauza. Totodată a mai solicitat suma de 800 euro pentru a influenţa judecătorul cauzei să pronunţe o condamnare la o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării ei. Potrivit înţelegerii lor, din suma pretinsă, inculpatul trebuia să primească 400 euro până la termenul de judecată din 16 ianuarie 2012 iar diferenţa până în aprilie 2012. În data de 16 ianuarie 2012, cei doi au discutat telefonic, iar apoi s-au întâlnit pe holurile Judecătoriei Oradea. Văzând că în clădire se află lucrători de poliţie, inculpatul P.A. i-a cerut martorului denunţător ca suma de 400 euro să o predea martorului V.C. şi l-a avertizat asupra riscului organizării unui flagrant.
S-a mai reţinut că, în faţa primei instanţe, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul a solicitat aplicarea procedurii recunoaşterii vinovăţiei, declarând că recunoaşte comiterea faptelor aşa cum au fost descrise în rechizitoriu şi solicitând ca judecarea sa să aibă pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, după ce anterior, în faza de urmărire penală, a recunoscut primirea sumelor de bani de la martorul denunţător, susţinând însă că a fost vorba de restituirea unui împrumut pe care l-ar fi acordat denunţătorului în cursul lunii august 2011 şi că nu a spus că ar avea influenţă asupra unor magistraţi.
Evaluând probele administrate în cursul urmăriri penale şi declaraţiile inculpatului date în fond, instanţa de apel a apreciat că vinovăţia inculpatului este pe deplin dovedită, reţinând următoarele:
Martorul denunţător H.L., în declaraţiile date, a arătat în mod constant că inculpatul i-a pretins, în cursul lunii august 2011, suma de 600 euro pentru a interveni la procurorul care îi instrumentează cauza, pentru a-i da o soluţie favorabilă. Banii solicitaţi i-a dat în două tranşe şi au fost luaţi cu titlu de împrumut de la martorul G.C.A. Predarea celei de-a două tranşe a avut loc în faţa clădirii unde îşi are sediul Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea, în prezenţa martorului V.R.V. Ulterior, inculpatul i-a mai pretins suma de 800 euro pentru a interveni la judecătorul care-i soluţionează cauza. A acceptat şi această cerere şi s-a înţeles cu inculpatul ca prima tranşă să-i fie remisă la data de 16 ianuarie 2012, când avea fixat termen de judecată la Judecătoria Oradea, iar cea de-a doua în cursul lunii aprilie.
Depoziţia sa se coroborează cu procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, procesele-verbale de transcriere a interceptărilor telefonice, declaraţiile martorilor G.C.A., G.S.C., V.R.V. şi V.C.
Martorul V.R.V. a declarat că, în cursul lunii august 2011, a fost solicitat de martorul denunţător H.L. să-l aducă la Oradea deoarece trebuie să se întâlnească cu o persoană care îi promisese că îl va ajuta să obţină o soluţie favorabilă în dosarul penal, în schimbul sumei de 600 euro.
A mai susţinut că denunţătorul i-a spus că îi predase deja acelei persoane suma de 300 euro şi că trebuia să-i mai dea încă 300 euro, dar şi că întâlnirea a avut loc în faţa clădirii unde se află sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea. După ce martorul denunţător s-a întâlnit cu persoana care ieşise din sediul parchetului, acesta i-a relatat că i-a predat şi diferenţa de 300 euro. Nu a văzut când au fost remişi banii, dar anterior a văzut suma respectivă asupra denunţătorului, cu ocazia efectuării schimbului valutar.
Martorul G.C.A. a arătat că, în toamna anului 2011, H.L. i-a cerut cu titlu de împrumut suma de 600 euro, susţinând că are nevoie de aceasta pentru ca, prin intermediul unei persoane „A.”, să obţină restituirea permisului de conducere şi o soluţie favorabilă în dosarul penal în care era cercetat. Denuţătorul i-a spus că acel „A.” îl cunoştea pe procurorul ce instrumenta cauza.
A mai arătat că, în cursul lunii octombrie sau noiembrie 2011, l-a însoţit pe martorul denunţător la întâlnirea pe care acesta o avea cu „A.”, ocazie cu care, în prezenţa sa, cei doi au purtat o discuţie despre soluţionarea cauzei penale, în cadrul căreia „A. i-a precizat lui H.L. că este foarte greu să rezolve deşi suma de 600 euro a înmânat-o procurorului de cauză, din aceasta el oprindu-şi doar 500 de euro. Totodată numitul „A.” a precizat că nu mai poate să ceară banii de la procuror şi că va încerca să intervină la instanţă pentru o soluţie favorabilă şi obţinerea unei dovezi cu drept de conducere". După această întâlnire, a aflat de la martorul denunţător că inculpatul i-a mai cerut suma de 800 euro pentru a o da completului de judecată, afirmând că, în caz contrar va primi o pedeapsă cu executare. Denunţătorul i-a cerut să-i împrumute şi suma de 400 euro pe care trebuia să o dea inculpatului în prima tranşă (până la data de 16 ianuarie 2012), moment în care l-a sfătuit pe H.L. să formuleze denunţul penal, însoţindu-l pe acesta la poliţie.
Martorul G.S.C. a afirmat că martorul denunţător i-a solicitat să se întâlnească cu „A.” şi să-i predea acestuia suma de 50 RON şi dovada eliberată de Poliţia Rutieră, spunându-i că acea persoană îl ajută să-şi rezolve probele legate de dosarul penal pe care-l are. A acceptat, s-a întâlnit cu acesta în faţa sediului Poliţiei Rutiere şi i-a înmânat banii şi actul, după care acea persoană a intrat în sediul Poliţiei Rutiere. Ulterior, dintr-o discuţie cu martorul G.C.A. a aflat că acel „A.” i-a cerut denunţătorului iniţial suma de 600 euro şi apoi încă 800 euro pentru ca „să intervină să nu aibă dosar penal, practic să nu facă puşcărie”. în urma acestei discuţii, l-a sfătuit pe martorul G.C.A. să-l îndrume pe H.L. să formuleze un denunţ penal.
Martorul V.C. a arătat că, la data de 16 ianuarie 2012,în timp ce se afla la Judecătoria Oradea împreună cu inculpatul P.A., l-a auzit pe acesta discutând cu o persoană de sex masculin. Inculpatul l-a indicat pe el ca fiind persoana căruia să-i predea banii, dar denunţătorul a refuzat susţinând că nu are încredere în el.
În ceea ce priveşte suma de bani ce trebuia remisă de martorul denunţător inculpatului, la data de 16 ianuarie 2012, şi destinaţia acesteia, instanţa de apel a reţinut ca fiind relevante înregistrările convorbirilor telefonice şi ambientale interceptate în cauză.
În consecinţă, urmare analizei probatoriului cauzei, instanţa de apel a reţinut că, în mod just, prima instanţă a apreciat că fapta inculpatului care, în perioada august 2011-ianuarie 2012, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a pretins de la martorul denunţător H.L. suma de 600 euro pe care a şi primit-o şi suma de 800 euro, pentru ca, folosindu-se de o pretinsă influenţă asupra magistraţilor, să obţină o soluţie favorabilă în dosarul penal în care acesta era cercetat, constituie infracţiunea de trafic de influenţă în formă continuată prevăzută de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.
Apărarea formulată de inculpat atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de apel, în sensul că prin această modalitate a încercat să-şi recupereze o sumă de bani dată martorului denunţător cu titlu de împrumut a fost înlăturată de către instanţa de prim control judiciar cu argumentarea că nu este susţinută de nici o probă, reţinându-se în acest sens că, dimpotrivă, modul de comitere a faptelor, locurile unde inculpatul a stabilit întâlnirile pentru remiterea unor sume de bani, în faţa clădirilor parchetului şi poliţiei rutiere, pe holurile judecătoriei, aspectul că momentul stabilit pentru remiterea sumei de 400 euro coincide cu termenul fixat pentru soluţionarea cauzei penale a denunţătorului, comportamentul pe care l-a avut acesta pe holurile judecătoriei unde a evitat să primească suma de bani de la denunţător pentru a nu fi surprins de camerele de supraveghere şi avertizarea denunţătorului că s-ar putea să fie urmăriţi, denotă faptul că predarea sumei respective nu era un fapt licit, cum este restituirea unui împrumut.
Trecând la analiza criticilor formulate în apel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că în mod greşit a fost reţinut că inculpatul a comis infracţiunea în stare de recidivă postexecutorie, aducând ca argumente în acest sens faptul că menţiunile din fişa de cazier judiciar a inculpatului referitoare la pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, dispusă prin sentinţa penală nr. 71/2003 a Judecătoriei Zalău sunt eronate, întrucât hotărârea susmenţionată a fost casată în totalitate prin decizia penală nr. 753/R/2004 a Curţii de Apel Cluj, decizie prin care s-a dispus rejudecarea cauzei, iar în rejudecare a fost pronunţată sentinţa penală nr. 490/2005 a Judecătoriei Zalău care a rămas definitivă prin neapelare la data de 24 iunie 2005. Or, calculând termenul de încercare de 5 ani stabilit pentru pedeapsa de 3 ani închisoare a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere de la această dată, se constată că acesta s-a împlinit la data de 23 iunie 2010, dată la care, potrivit dispoziţiilor art. 866 C. pen., inculpatul este reabilitat de drept.
Sub acelaşi aspect s-a arătat că, în paralel cu termenul de încercare şi de la aceeaşi dată, a început să curgă şi termenul de 3 ani de reabilitare pentru pedeapsa de 6 luni închisoare a cărei executare a fost graţiată, termen ce s-a împlinit la data de 23 iunie 2008.
Totodată, constatând că faptele reţinute în sarcina inculpatului în prezenta cauza au fost comise în perioada august 2011-ianuarie 2012, deci după împlinirea termenelor de reabilitare pentru condamnările anterioare, instanţa de apel a apreciat că acestea nu pot fi avute în vedere la stabilirea stării de recidivă, critica inculpatului sub acest aspect fiind apreciată ca întemeiată.
Deopotrivă întemeiată a fost apreciată şi critica privind individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, instanţa de apelreţinând în acest sens că aceasta este prea mare în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., limitele reduse ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., precum şi circumstanţele reale ale comiterii faptelor, cuantumul sumei pretinse de la martorul denunţător, caracterul premeditat şi organizat al faptelor, perioada de timp în care s-a realizat activitatea infracţională, persoanele asupra cărora s-a susţinut că ar avea influenţă, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului care, în final, a adoptat o conduită procesuală corectă, neavând nici statut de recidivist.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că se impune reducerea pedepsei aplicate inculpatului de la 4 ani la 2 ani şi 6 luni închisoare, cu executare în regim de detenţie, reţinând că această modalitate de executare este singura aptă să corespundă scopului pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., având în vedere că astfel de fapte sunt de natură să lezeze din temelii, în mod nejustificat, încrederea opiniei publice în legalitatea şi imparţialitatea actului de justiţie, în corectitudinea şi independenţa membrilor corpului judiciar.
Întemeiat a fost apreciat şi apelul declarat de parchet în ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 88 C. pen., reţinându-se în acest sens că deducerea duratei reţinerii inculpatului nu se putea fi realiza printr-o încheiere de înlăturare a omisiunii vădite, aceasta neconstituind o eroare materială evidentăcare să poată fi acoperită în procedura prev. de art. 196 C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul P.A.
În cuprinsul motivelor scrise de recurs depuse la dosarul cauzei, inculpatul a criticat hotărârea atacată sub aspectul greşitei sale condamnări pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în rejudecare, achitarea sa pe temeiul prev. de art. 10 lit. d) C. proc. pen., cu argumentarea că situaţia de fapt, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, a fost greşit reţinută, în realitate, suma de 400 euro constituind o restituire a datoriei pe care martorul denunţător o avea la inculpat, iar nu primirea de foloase necuvenite pentru ca acesta din urmă să facă o intervenţie la magistraţii care judecau cauza în care denunţătorul era cercetat, în vederea pronunţării unei hotărâri favorabile acestuia.
La termenul de dezbateri din 10 septembrie 2013, apărătorul desemnat din oficiu să acorde asistenţă juridică inculpatului a susţinut fidel criticile invocate în scris, circumscriindu-le cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. şi precizând în mod expres că acestea nu vizează şi cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Suplimentar, apărătorul a invocat, în subsidiar, cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în rejudecare, reducerea pedepselor ca urmare a unei juste evaluări a circumstanţelor reale ale cauzei şi datelor privind persoana inculpatului.
Examinând recursul declarat de inculpatul P.A. prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată ca nefondat pentru următoarele considerente:
Prioritar, se constată că, în raport cu data pronunţării deciziei atacate, 31 ianuarie 2013, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. pen., în varianta anterioară modificărilor aduse acestuia prin Legea nr. 2/2013.
Trecând la analiza cazurilor de casare invocate de inculpat, înalta Curte constată următoarele:
1.Cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen.;
În sfera acestui caz de casare, apărarea a susţinut că se impune achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. întrucât situaţia de fapt, astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, a fost greşit reţinută, în realitate, suma de 400 euro constituind o restituire a datoriei pe care martorul denunţător o avea la inculpat, iar nu primirea de foloase necuvenite pentru ca acesta din urmă să facă o intervenţie la magistraţii care judecau cauza în care denunţătorul era cercetat, în vederea pronunţării unei hotărâri favorabile acestuia.
Dat fiind caracterul deplin, necondiţionat şi irevocabil al recunoaşterii făcute de inculpat în fond, poziţie procesuală în raport de care în favoarea acestuia a fost reţinut beneficiul dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., care se repercutează asupra limitelor recursului cu care a fost investită instanţa supremă, se constată că susţinerile inculpatului sunt incompatibile apărărilor care pot fi invocate în cadrul căii de atac exercitată în procedura simplificată prevăzută de textul de lege susmenţionat.
Ca urmare, constatând că cererea de achitare formulată de inculpat excede limitelor controlului judiciar care poate fi exercitat în recursul declarat de acesta, implicând o punere în discuţie a mijloacelor probatorii pe care care inculpatul şi le-a însuşit în mod expres prin declaraţia de recunoaştere a faptelor, Înalta Curte nu va proceda la analiza acestei solicitări.
O astfel de optică este conformă jurisprudenţei constante a instanţei supreme care, în decizii de speţă (nr. 2142 din 19 iunie 2012 şi nr. 3116 din 3 octombrie 2012), a statuat că singurul temei în baza căruia se poate pronunţa o hotărâre de achitare în procedura prev. de art. 3201 C. proc. pen. este doar cel prev. de art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen., „toate celelalte temeiuri de achitare prevăzute de art. 10 C. proc. pen. impunând efectuarea cercetării judecătoreşti în urma căreia să se stabilească existenţa faptei, dacă aceasta constituie infracţiune şi dacă a fost săvârşită de inculpat.”
Prin urmare, aplicarea procedurii simplificate a judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei, reglementată prin disp. art. 3201 C. proc. pen., exclude posibilitatea pronunţării unei soluţii de achitare pe temeiul prev. de art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 3201 alin. (4) C. proc. pen., instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, iar potrivit alin. (8) al aceluiaşi articol, instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în acest caz instanţa continuând judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.
În consecinţă, Înalta Curte constată că apărările inculpatului subscrise cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. exced controlului judiciar care se poate realiza în recursul declarat de acesta în procedura prev. de art. 3201 C. proc. pen.
În plus, cu titlu subsidiar, se constată că întrucât inculpatul P.A. critică situaţia de fapt stabilită de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel, arătând că aceasta nu are susţinere în probatoriul administrat, apărarea acestuia se circumscrie cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., cazul de casare prev. de 3859 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc. pen. având în vedere ipoteza în care deşi situaţia de fapt a fost corect reţinută, în mod greşit s-a apreciat că fapta constituie o anumită infracţiune, în realitate lipsind unul dintre elementele constitutive ale acesteia, soluţia fiind astfel contrară legii.
2. Cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.;
În sfera acestui caz de casare invocat cu titlu subsidiar, apărarea inculpatului a solicitat reducerea pedepselor ca urmare a unei juste evaluări a circumstanţelor reale ale cauzei şi datelor privind persoana inculpatului.
Critica este neîntemeiată, pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului în apel, în condiţiile reţinerii dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., fiind corect stabilită prin raportare la criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. şi aptă, prin cuantum şi modalitate de executare, să asigure scopul pedepsei.
Se constată în acest sens că pedeapsa susmenţionată se încadrează în limitele stabilite potrivit art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. (limite situate între 7 an şi 4 luni-6 ani şi 8 luni) şi răspunde criteriilor de individualizare judiciară a pedepselor, instanţa de apel apreciind în mod just că, în condiţiile constatării reabilitării de drept a inculpatului în raport cu condamnările anterioare şi dat fiind gradul ridicat de pericol social al faptei săvârşite, circumstanţele reale ale comiterii faptelor, cuantumul sumei pretinse de la martorul denunţător, caracterul premeditat şi organizat al faptelor, perioada de timp în care s-a realizat activitatea infracţională, calitatea persoanelor asupra cărora a susţinut că ar avea influenţă, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului, o pedeapsă orientată spre limita minimă prevăzută de textul de incriminare, ajustată potrivit art. 3201 C. proc. pen., cu executare în regim penitenciar, este suficientă pentru a corecta atitudinea inculpatului.
Înconsecinţă, în virtutea considerentelor ce preced şi neidentificând existenţa unor motive susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.A. împotriva deciziei penale nr. 21/A din 31 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 10 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1903/2013. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 2665/2013. Penal. Iniţiere, constituire de... → |
|---|
