ICCJ. Decizia nr. 2736/2013. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2736/2013
Dosar nr. 5840/3/2013
Şedinţa publică din 17 septembrie 2013
Prin sentinţa penală nr. 343 din 23 aprilie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 5221 C. proc. pen. a respins cererea formulată de condamnata F.I. de rejudecare a cauzei nr. 604 din 1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 355 din 16 aprilie 2002, după extrădare.
A fost obligată condamnata la plata sumei de 60 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr. 355 din 16 aprilie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a fost condamnată petenta la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 290 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (pedeapsă constatată graţiată în întregime) şi la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.26 rap. la art. 215 alin. (3) cu aplicarea art.41 alin. (2) şi art. 13 C. pen.
Sentinţa penală de condamnare a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 779/A din 27 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti.
Potrivit art. 5221 C. proc. pen., în cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, instanţa trebuie să verifice mai întâi dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în principiu a cererii de rejudecare.
Astfel, în ceea ce priveşte condiţia ca petenta să fi fost judecată şi condamnată în lipsă, tribunalul - analizând actele Dosarului nr. 604/1998 - a constatat următoarele:
În rechizitoriul nr. 3138/P/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, emis la data de 02 martie 1998, se reţine că în faza actelor premergătoare cercetarea inculpatei F.I. s-a desfăşurat cu aceasta arestată în altă cauză, din care a fost pusă în libertate la data de 27 iunie 1997; întrucât nu s-a prezentat la organele de poliţie în vederea continuării cercetărilor, faţă de aceasta s-a dispus - la data de 30 iunie 1997 - măsura instituirii interdicţiei de a nu părăsi România, prin ordonanţa nr. 1895/P/1997.
În dosarul de urmărire penală, la fila 248, petenta a dat o declaraţie olografă datată 27 iunie 1997, din care rezultă cu certitudine că i s-a adus la cunoştinţă că este cercetată în cauza a cărei rejudecare o solicită acum: „mă angajez ca în data de 30 iunie 1997 să mă prezint la Poliţia Capitalei - Serviciul Cercetări Penale, ora 10,00, în vederea clarificării situaţiei privind faptele pentru care sunt cercetată. Nu voi părăsi municipiul Bucureşti fără a anunţa organele de poliţie cu privire la data şi durata părăsirii... În cazul în care nu voi respecta aceste angajamente voi suporta rigorile legii ”.
De asemenea, din dosarul de urmărire penală a rezultat că inculpata a dat declaraţii în cauza ce face obiectul prezentei cereri, precum şi faptul că a participat la o confruntare cu coinculpatul L.N. (fratele său), în lunile august şi septembrie 1997.
În cursul cercetării judecătoreşti, inculpata a fost citată legal la adresa indicată în declaraţiile olografe date în cursul urmăririi penale şi nu există nici o dovadă că aceasta ar fi încunoştinţat vreo autoritate despre faptul că şi-ar fi schimbat domiciliul sau despre plecarea sa din România - în octombrie 1997, deşi cunoştea fără putinţă de tăgadă că este cercetată într-un dosar penal.
Nu poate fi primită susţinerea petentei în sensul că i s-ar fi încălcat dreptul la apărare în cursul judecăţii, lipsa de la proces fiindu-i imputabilă în totalitate, iar apărarea fiind asigurată pe tot parcursul procesului de un avocat din oficiu.
Faţă de toate aceste considerente, tribunalul a constatat că petenta a avut cunoştinţă de procesul penal în care era implicată, iar lipsa sa de la judecată nu poate fi imputată instanţelor judecătoreşti care au soluţionat cauza şi nu poate fi apreciată ca şi condiţie îndeplinită pentru rejudecarea cauzei după extrădare.
Mai mult, tribunalul a constatat reaua credinţă a petentei care, deşi cunoştea de existenţa procesului penal în care era cercetată împreună cu fratele ei, a declarat în faţa autorităţilor bulgare, în data de 10 octombrie 2005, că nu a ştiut de acest proces, încercând astfel să obţină respingerea cererii de extrădare către statul român.
Referitor la cea de-a doua condiţie a admisibilităţii în principiu a cererii de rejudecare, de a se fi cerut extrădarea petentei, tribunalul a constatat că o astfel de cerere a fost formulată de statul român dar în legătură cu o altă condamnare - de 6 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr.562/1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti secţia I penală.
Totodată, aprobarea extrădării persoanei F.I. de către autorităţile bulgare către statul român s-a dispus în baza condamnării sus menţionate şi nu a condamnării pentru care s-a solicitat prezenta rejudecare.
Împotriva acestei sentinţe, condamnata a declarat apel, arătând că prevederile art. 522 C. proc. pen. nu reglementează condiţia de a avea cunoştinţă de procesul penal în care a fost implicată şi, oricum, declaraţia dată în faza premergătoare şi confruntarea în faza de urmărire penală, nu face parte din faza de judecată, aşa cum prevede textul legal.
Un alt motiv se referă la considerarea eronată că faţă de condamnată nu s-a cerut extrădarea pe cererea care să legătură cu speţa pentru care s-a cerut rejudecarea.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate în raport de criticile aduse, precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept conform prevederilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect a constatat tribunalul neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru a se putea admite cererea de rejudecare după extrădare.
Astfel, în ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 5221 C. proc. pen. referitoare la predarea persoanei pe baza unui mandat european de arestare, Curtea constată că autorităţile bulgare au admis o cerere de extrădare, însă arestul în vederea extrădării s-a transformat în arest la domiciliu, iar la momentul la care condamnata urma să fie predată aceasta nu a mai fost găsită la domiciliu pentru a fi predată în vederea executării pedepsei.
De asemenea, condamnata a fost judecată şi condamnată în lipsă, aceasta cunoscând despre existenţa dosarului penal, întrucât fusese audiată şi i se interzisese să părăsească teritoriul ţării, încă din faza anterioară fazei de judecată.
Reiese pe cale de consecinţă că judecarea şi condamnarea este rezultatul alegerii libere pe care a făcut-o persoana condamnată în lipsă, interpretarea prevederilor art. 5221 C. proc. pen. nefiind una extensivă, ci unitară atât în România cât şi în celelalte ţări din lume.
Pentru toate aceste considerente, Curtea de apel Bucureşti, secţia I penală, a respins ca nefondat apelul declarat în cauză, cu obligarea apelantei condamnată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs condamnata F.I., invocând prin apărătorul său ales, cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. referitor la greşita aplicare a legii, prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de rejudecare, cu motivarea că dispoziţiile art. 5221C. proc. pen. nu condiţionează admiterea în principiu cererii de dovedirea faptului că persoana condamnată nu a avut cunoştinţă de proces, singura condiţie impusă de lege fiind aceea ca judecarea cauzei să se fi făcut în lipsă.
De asemenea, s-a arătat că extrădarea a vizat, printr-un supliment la cererea formulată iniţial de autorităţi, şi hotărârea a cărei rejudecare se solicită.
Analizând decizia recurată din perspectiva cazului de casare invocat, Înalta Curte reţine următoarele:
În primul rând, este de precizat că, în analiza criticii formulate, Înalta Curte va porni de la situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond şi cea de apel, respectiv că, condamnata F.I. a avut cunoştinţă de procesul penal desfăşurat împotriva sa şi s-a sustras de la judecată, cazul de casare invocat vizând exclusiv probleme de drept.
Sub aspectul criticii formulate, Înalta Curte reţine că rejudecarea cauzei după extrădarea condamnatului prevăzută în art.5221 C. proc. pen. are drept scop asigurarea dreptului la apărare, pornind de la considerentul că principiul garantării acestui drept este prioritar faţă de autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri de condamnare pronunţată în lipsă.
În acest fel, procedura desfăşurată în lipsa persoanei condamnate este suplinită prin rejudecarea cauzei, asigurându-se respectarea principiilor contradictorialităţii, al egalităţii armelor, al exercitării dreptului la apărare prin propria persoană, a dreptului de a adresa întrebări martorilor şi celorlalte părţi din proces.
Toate aceste drepturi sunt însă drepturi relative, la care acuzatul poate să renunţe voluntar şi neechivoc, situaţie în care, în mod evident nu mai poate solicita ulterior: salvgardarea acestora prin intermediul căii extraordinare de atac instituită prin dispoziţiile art. 5221 C. proc. pen.
Drept urmare, rejudecarea cauzei nu se dispune de către instanţă în mod automat, astfel cu susţine apărarea, ci este limitată sub aspectul admisibilităţii de o serie de condiţii, printre care şi aceea ca persoana condamnată în lipsă să nu se fi sustras de la judecată, respectiv, astfel cum s-a arătat anterior, să nu fi renunţat voluntar şi în mod neechivoc, la dreptul de a fi prezent în instanţă şi de a se apăra.
Ca atare, Înalta Curte constată că ambele instanţe au făcut o corectă aplicare a legii, respingând ca inadmisibilă cererea de rejudecare, în condiţiile în care au stabilit că persoana condamnată F.I. a cunoscut existenţa procesului penal desfăşurat împotriva sa şi a înţeles să se sustragă urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, fugind din ţară, deşi faţă de aceasta procurorul dispusese măsura interdicţiei de părăsire a teritoriului României. De altfel, este de menţionat că jurisprudenţa instanţei supreme este constantă în acest sens (I.C.C.J., secţia penală, Decizia nr. 4713 din 2 august 2006; Decizia nr. 624 din 29 februarie 2012).
În ceea ce priveşte aspectele ce ţin de situaţia de fapt, invocate de către recurentă în ultimul său cuvânt, în care a învederat că nu a avut cunoştinţă de existenţa dosarului a cărui rejudecare o solicită, Înalta Curte constată că acestea nu sunt supuse cenzurii instanţei de casaţie, recursul, urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 2/2013, în vigoare din 15 februarie 2013, vizând exclusiv probleme de drept, în cazul în care acesta este cea de-a doua cale ordinară de atac.
Totodată, constatarea că, astfel cum susţine apărarea, a existat într-adevăr o cerere de extindere a extrădării care a vizat sentinţa penală nr. 355 din 16 aprilie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, nu este de natură să conducă la admiterea recursului, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, în cauză s-a făcut o corectă aplicare a legii, nefiind întrunite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare a cauzei după extrădare.
În raport de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge recursul declarat de condamnata F.I. ca nefondat, iar conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. aceasta va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnata F.I. împotriva Deciziei penale nr. 175 din 25 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenta condamnată la plata sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 17 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2734/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 2836/2013. Penal → |
|---|
