ICCJ. Decizia nr. 2759/2013. Penal. Omorul (art. 174 C.p.). Violarea de domiciliu (art.192 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2759/2013
Dosar nr. 3706/104/2011
Şedinţa publică din 11 septembrie 2012
Asupra recursului penal de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 13 din 31 ianuarie 2012, Tribunalul Olt, secţia penală a dispus următoarele:
În baza art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 3201alin. (1) - (8) C. proc. pen., modificat prin art. V din O.U.G. nr. 121/2011, a condamnat pe inculpatul T.I. cetăţean român, studii - 10 clase, fără ocupaţie, stagiul militar satisfăcut, cunoscut cu antecedente penale, la pedeapsa de 4 ani închisoare.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani.
În baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 320 alin. (1) - (8) C. proc. pen., modificat prin art. V din O.U.G. nr. 121/2011, a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, alături de pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani.
În baza art. 71 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie de interzicere a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata detenţiei.
În baza art. 88 alin. (1) C. pen. s-a dedus din durata pedepsei principale a închisorii timpul reţinerii şi arestării preventive a inculpatului cu începere din data de 26 august 2011.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului.
În latură civilă, inculpatul a fost obligat la plata sumelor de 600 de RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale şi de 5.000 de RON cu titlu de despăgubiri pentru daune morale către partea civilă M.T.
Totodată, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 14.949 RON către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina, cu titlul de despăgubiri materiale reprezentate de cheltuielile de spitalizare avansate părţii vătămate, şi la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin Rechizitoriul nr. 733/P/2011 din 12 septembrie 2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt, înregistrat pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 3706/104/2011, a fost trimis în judecată inculpatul T.I. pentru comiterea infracţiunilor de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., şi violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., reţinându-se în fapt că, în seara zilei de 22 august 2011, din dorinţa de răzbunare, pe fondul unui temperament violent, inculpatul a pătruns fără drept în domiciliul părţii vătămate M.T. din comuna Tufeni, judeţul Olt, pe care a prins-o de păr şi a tras-o în exteriorul prispei unde, cu un topor luat de la streaşină casei victimei, i-a aplicat mai multe lovituri în cap şi peste corp, iar ulterior a sărit cu picioarele pe aceasta, provocându-i multiple leziuni între care şi pneumotorax.
Procedând în conformitate cu disp. art. 3201 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de fond a solicitat inculpatului, la termenele din 29 noiembrie 2011 şi din 6 decembrie 2011, înaintea începerii cercetării judecătoreşti, să precizeze dacă solicită ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale pe care le cunoaşte şi le însuşeşte.
Luând act de manifestarea inculpatului T.I. în acest sens, la termenul de judecată din 6 decembrie 2011, prima instanţă a procedat la ascultarea acestuia conform prevederilor art. 3201 alin. (3) C. proc. pen., ocazie cu care a constatat că inculpatul recunoaşte în mod expres faptele.
S-a reţinut în acest sens că, în cuprinsul declaraţiei date, cu privire la fapta de violare de domiciliu, inculpatul a arătat: „am pătruns în curtea victimei şi în sala aparţinătoare de casa acesteia cu scopul de a-i cere socoteală pentru faptul că nu mi-a dat toţi banii cuveniţi pentru grâul vândut. Coroborând această declaraţie cu probele administrate în cursul urmăririi penale (declaraţiile părţii vătămate, Procesul-verbal din 12 septembrie 2011 în care inculpatul recunoaşte că a pătruns fără drept în domiciliul părţii vătămate, declaraţiile martorului C.I. care relatează că la strigătele de ajutor ale victimei „am găsit-o pe aceasta în exteriorul casei lângă sală se afla căzută în genunchi iar lângă aceasta se afla inculpatul care avea un topor în mână"), prima instanţă a reţinut ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu, apreciind ca dovedite atât actele materiale de pătrundere în locuinţa şi curtea victimei ca loc împrejmuit, dar şi lipsa consimţământului părţii vătămate.
În acelaşi sens, s-a mai constatat că actele materiale ale inculpatului au avut loc fără drept, reţinându-se că argumentul invocat de acesta - pretenţia de a fi remis victimei în întregime preţul cerealelor vândute - nu întruneşte condiţiile stării de necesitate aşa cum sunt prevăzute de art. 45 alin. (2) C. pen. (în scopul de salvare de la un pericol iminent care nu putea fi înlăturat pe alte căi a vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, a unui bun important ori a unui interes obştesc), atâta timp cât pentru executarea obligaţiei contractuale avea la îndemână protecţia juridică prin organele specializate ale statului.
Pe de altă parte, s-a constatat dovedită împrejurarea că acţiunea de pătrundere a avut loc în timpul nopţii, între orele 22:30 - 24:00, dar şi ipostaza inculpatului de „persoană înarmată" ca urmare a faptului că a deţinut toporul victimei pe care l-a luat de la streaşina casei.
Cu privire la tentativa de omor s-a constatat că inculpatul a recunoscut actele materiale de violenţă la adresa victimei, acesta arătând că a lovit-o „mai întâi peste mâni şi peste picioare cu toporul circa 2 - 3 lovituri în aceste locuri ale corpului părţii vătămate" după care „am continuat să lovesc victima, ce se afla în picioare, cu pumnii şi picioarele, aplicându-i mai multe lovituri în urma cărora aceasta „a căzut la podea cu faţa în sus" iar la final, „atunci când am lovit victima am şi călcat-o cu picioarele". Pe baza acestor probe, coroborate cu cele administrate în cursul urmăririi penale (declaraţiile părţii vătămate, Procesul-verbal din 12 septembrie 2011, declaraţiile martorului C.I., raportul de constatare medico-legală al S.J.M.L. Olt cu nr. 1363/E din 7 septembrie 2011 în care se menţionează că leziunile traumatice ale victimei ce includ pneumotorax bilateral masiv şi fracturi costale bilateral cu deplasare stânga, iar ca mecanism de producere - lovirea cu corpuri dure între care mijloace proprii de atac şi apărare, corpuri contondente, etc. ce necesită 45 - 50 de zile de îngrijiri medicale şi care au pus în primejdie viaţa victimei) s-au reţinut actele materiale de punere în executare, în modalitatea arătată, a rezoluţiei de a suprima viaţa victimei şi raportul de cauzalitate între conduita inculpatului şi urmarea materială, constatându-se că rezultatul letal nu s-a produs ca urmare a tratamentului medical de care a beneficiat victima.
Totodată, s-a reţinut că dovada faptului că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide victima rezultă din numărul şi intensitatea mare a loviturilor aplicate (dovedită prin felul leziunilor ce includ fracturi), instrumentul folosit (topor), apt de a ucide, zonele cu caracter vital ale corpului victimei vizate, în condiţiile unei constituţii fizice precare, dar şi din modalitatea de a acţiona a inculpatului şi anume prin compresiunea şi lovirea victimei cu picioarele, după violenţe ce au determinat căderea acesteia.
Constatând că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 3201 alin. (4) C. proc. pen., prima instanţă a reţinut că faptele, aşa cum au fost recunoscute de inculpat şi probate în cursul urmăririi penale, constituie infracţiunile de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen. şi tentativă de omor prevăzută de art. 20 alin. (1) C. pen. raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., fapte care au fost comise de inculpat cu intenţie directă, prin previziunea urmărilor faptelor şi prin urmărirea producerii acestora.
În ceea ce priveşte cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei de tentativă de omor în aceea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen. s-a reţinut că, în şedinţa din 20 decembrie 2011, cu respectarea procedurii prevăzută de art. 334 C. proc. pen., instanţa a respins cererea ca nefondată, cu argumentarea că activitatea inculpatului (intensitatea mare a loviturilor aplicate de inculpat dovedită prin producerea de fracturi, instrumentul folosit - topor - apt de a ucide, zona vizată a corpului victimei ce are caracter vital), atestă că, în concret, în raport de nivelul său de cultură, de percepţie şi de reprezentare a actelor sale, acesta nu doar că a avut posibilitatea de a-şi da seama de caracterul potenţial letal al conduitei sale, dar şi a făcut acest lucru. Această conduită a inculpatului, aflată în raport de la cauză la efect cu rezultatul urmărit (decesul victimei) a constituit argument pentru înlăturarea, ca neconcludente, a susţinerilor inculpatului potrivit cărora leziunile victimei şi coma acesteia ar fi avut drept cauză principală îmbrâncirea acesteia care a condus la căderea şi lovirea ei de tocul uşii. Concludente în acest sens au fost apreciate probele menţionate mai sus, între care, în primul rând, raportul de constatare medico-legală care indică drept mecanism al leziunilor lovirea activă, deci de către inculpat a victimei şi nu autoaccidentarea acesteia, în concurs cu acte de apărare a victimei ce au produs leziuni la nivelul antebraţului, leziuni care în ansamblul lor au pus viaţa victimei în primejdie.
Pentru aceste motive, prima instanţă a reţinut că inculpatul a acţionat cu intenţie directă cu privire la fapta de tentativă de omor, iar nu intenţie depăşită (praeterintenţie), adică intenţie directă în raport de fapta de lovire a victimei şi culpă faţă de rezultatul mai grav specific infracţiunii de omor.
În acelaşi sens s-a apreciat că argumentul invocat de inculpat potrivit căruia după ce a lovit-o pe victimă peste mâini şi peste picioare cu toporul, dându-şi seama că ar putea-o omorî, a aruncat toporul în sala casei victimei şi nu a acceptat rezultatul uciderii acesteia, este neconcludent, reţinându-se că felul leziunilor şi mecanismul acestora dovedeşte că inculpatul a prevăzut şi urmărit decesul victimei; acesta a avut reprezentarea caracterului letal al conduitei sale violente şi a urmărit producerea decesului victimei, aşa cum reiese în mod relevant din aceea că a recunoscut că leziunile constând în fracturi costale sunt datorate lovirii dar şi călcării acesteia cu picioarele, după ce a aruncat toporul pe sală, acte materiale ce au fost dovedite ca fiind apte de a ucide. În al treilea rând, s-a apreciat că scopul deplasării inculpatului la locuinţa victimei - recuperarea unei diferenţe de preţ datorată de aceasta - chiar real, nu constituie decât o împrejurare care să circumstanţieze faptele şi nu înlătură constatările de mai sus cu privire la conduita inculpatului şi intenţia sa de a ucide victima, chiar dacă perioada internă în care s-a conceput, s-a deliberat şi s-a luat rezoluţia infracţională a fost de scurtă durată, dar a fost situată în timp, imediat înaintea trecerii la perioada externă în care s-au efectuat activităţile materiale destinate acestei hotărâri.
De asemenea, susţinerea inculpatului în sensul că se afla sub influenţa băuturilor alcoolice la momentul săvârşirii infracţiunilor a fost înlăturată ca nedovedită, reţinându-se că dacă nu este beţie completă accidentală ori voluntară, dar întâmplătoare, nu poate fi decât în defavoarea acestuia.
La individualizarea pedepsei principale aplicate inculpatului s-au avut în vedere criteriile cu caracter general prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., dar şi cele cu caracter particular ale cauzei. Între acestea au fost reţinute cele privind modalitatea de comitere a faptelor penale, circumstanţele reale de producerea acestora, limitele de pedeapsă reduse cu câte 1/3 ca urmare a efectului art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., dar şi cele referitoare la antecedentele penale ale inculpatului care includ o condamnare la pedeapsa de 6 luni închisoare cu suspendare, conform art. 81 alin. (1) şi art. 82 alin. (1) C. pen., pronunţată prin Sentinţa nr. 1965 din 26 noiembrie 2002 a Judecătoriei Slatina pentru care, la împlinirea termenului de încercare, a avut loc reabilitarea de drept ca urmare a faptului că nu a avut loc revocarea acestuia conform art. 83 C. pen., dar şi două soluţii ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina de scoatere de sub urmărire penală, prin Ordonanţele nr. 1406 din 14 iulie 2004 şi nr. 2266/P din 9 august 2002 pentru fapte de furt calificat, cu aplicarea de amenzi administrative.
În favoarea inculpatului s-a mai reţinut şi conduita sa procesuală de a fi renunţat la caracterul irevocabil al declaraţiei părţii civile M.T. prin care aceasta nu solicita despăgubiri pentru daune morale.
În favoarea inculpatului nu au fost însă reţinute circumstanţele atenuante legale prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. referitoare la scuza provocării reţinându-se în acest sens că nu se pune problema unei provocări din partea părţii vătămate în vreuna dintre formele prevăzute de lege la art. 73 lit. b) C. pen., cu consecinţa creării unei puternice tulburări sau emoţii inculpatului, conduita victimei de a nu efectua voluntar plata diferenţei de preţ pretinsă de inculpat reprezentând o chestiune litigioasă care putea fi rezolvată în caz de divergenţă de instanţa de judecată, iar nu prin forme ale justiţiei private.
De asemenea, nu s-au reţinut circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen., apreciindu-se că, chiar dacă inculpatul are vocaţie la unele din acestea, precum cele prev. de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen. ca urmare a recunoaşterii faptei, aceasta nu poate fi valorificată întrucât s-ar ajunge la coborârea nivelului pedepsei închisorii sub minimul special deja redus cu 1/3, ceea ce ar face să nu mai poată fi realizate scopul şi funcţiile acestei sancţiuni. Pentru aceleaşi considerente s-a ajuns la aceiaşi concluzie şi cu privire la circumstanţele atenuante prev. de art. 74 alin. (2) C. pen., în raport de alte împrejurări personale invocate de inculpat (recunoaşterea pretenţiilor la despăgubiri ale persoanei vătămate constituită parte civilă în condiţiile expuse, existenţa unor preocupări pentru o viaţă onestă, etc.)
Prima instanţă nu a dispus măsura de siguranţă a confiscării speciale cu privire la toporul folosit de inculpat la comiterea infracţiunilor, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile prev. de art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. întrucât bunul nu aparţinea acestuia, fiind luat fără drept de la streaşină casei părţii vătămate.
Sub aspectul laturii civile, s-a constatat că sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale prevăzute de art. 998, 999 C. civ., reţinându-se că prin faptele sale ilicite inculpatul a produs părţii civile M.T. un prejudiciu material, reprezentat de cheltuielile de spitalizare suportate de către aceasta, dar şi moral.
În acelaşi sens s-a reţinut că inculpatul a fost de acord cu pretenţiile materiale şi morale ale părţii civile, aşa cum rezultă din cele declarate la termenele din 1 şi 29 noiembrie 2011, chiar în condiţiile în care partea civilă a renunţat la cele morale la primul termen de judecată menţionat, pentru ca ulterior să revină şi să solicite despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 5.000 RON; manifestarea de voinţă a inculpatului a fost interpretată ca fiind una de renunţare la beneficiul caracterului irevocabil al declaraţiei iniţiale a părţii civile.
Cu privire la despăgubirile pentru daune materiale solicitate de partea civilă M.T. s-a reţinut că acestea reprezintă o formă de reparaţie pentru cheltuielile de spitalizare, în limita sumei de 600 de RON, şi că acordul de plată al inculpatului exonerează partea civilă de obligaţia de administra alte probe în dovedirea existenţei şi întinderii acestora.
În ceea ce privesc despăgubirile pentru daune materiale solicitate de partea civilă Spitalul Judeţean de urgenţă Slatina s-a reţinut aceiaşi concluzie cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale prevăzute de art. 998, 999 C. civ., luându-se act de acordul de despăgubire pentru jumătate din sumă din partea inculpatului, iar pentru întreaga sumă pretinsă (14.949,12 RON) -dovada cuantumului acesteia prin decontul întocmit de spital ce cuprinde desfăşurarea pe elemente de cheltuieli a tratamentul medical şi a celorlalte consumuri ocazionate de internarea medicală a victimei pe durata a 23 de zile, din intervalul 23 august 2011 şi 15 septembrie 2011, în secţia chirurgie.
Totodată, s-a reţinut că dobândirea calităţii procesuale de parte civilă a spitalului a avut loc ca urmare a operaţiunii de subrogaţie prin plată în drepturile părţii vătămate, prin avansarea cheltuielilor de spitalizare a victimei, ce a avut drept consecinţă faptul că drepturile civile aflate în conţinutul raporturilor juridice cu inculpatul să revină spitalului, ca parte civilă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi inculpatul T.I.
Parchetul a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale şi condamnarea inculpatului la pedepse cu închisoarea într-un cuantum mai ridicat, deducerea arestului preventiv la zi şi menţinerea stării de arest, susţinând că pedeapsa aplicată inculpatului în primă instanţă este neîndestulătoare avându-se în vedere faptul că victima locuia singură, iar leziunile de violenţă i-au pus în primejdie viaţa, dar şi împrejurarea că inculpatul care este cunoscut cu antecedente penale mai este cercetat şi pentru alte infracţiuni comise cu violenţă.
Inculpatul a solicitat reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege ca urmare a reţinerii art. 74, 76 C. pen., în raport de faptul că a recunoscut şi regretat fapta comisă şi a cooperat cu organele de anchetă.
Prin Decizia penală nr. 233 din 3 iulie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt împotriva Sentinţei penale nr. 13 din 31 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Olt în Dosarul nr. 3706/104/2011, a desfiinţat sentinţa în parte, în latură penală, iar în rejudecare:
În baza art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 3201alin. (1) - (7) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul T.I. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (1) - (7) C. proc. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
A făcut aplicarea art. 57 C. pen.
În baza art. 88 C. pen. şi art. 350 C. proc. pen. a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada prevenţiei, în continuare, de la 31 ianuarie 2012, la zi şi a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin aceiaşi decizie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul T.I., acesta fiind obligat la cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut ca întemeiat motivul invocat de parchet, vizând netemeinicia hotărârii, constatând că pedeapsa aplicată inculpatului a fost dată cu încălcarea disp. art. 52 C. pen. şi art. 72 C. pen. privind scopul pedepsei şi criteriile de individualizare ale acesteia.
În acest sens s-a reţinut că, potrivit textelor de lege sus-menţionate, la stabilirea şi aplicarea pedepselor, se ţine seama de limitele de pedeapsă prevăzute de lege, care în speţă sunt de la 10 la 20 de ani, de gradul de pericol social concret al faptei comise, de persoana inculpatului, dar şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că, prin prisma criteriilor de individualizare prevăzute de dispoziţiile art. 72 C. pen., pedeapsa aplicată inculpatului T.I. este greşit individualizată în ceea ce priveşte cuantumul, fiind prea blândă, astfel încât se impune majorarea acesteia.
În acest sens, examinând actele şi lucrările dosarului, a constatat că, în raport de modalitatea concretă de săvârşire a faptelor, numărul şi gravitatea leziunilor cauzate părţii vătămate, urmarea produsă - punerea în primejdie a vieţii acesteia, inculpatul a acţionat cu o violenţă deosebită, în sensul că după ce a pătruns, fără drept, pe timp de noapte în domiciliul părţii vătămate, a prins-o de păr, a tras-o afară din casă şi a lovit-o de mai multe ori cu muchia unui topor, apoi, a lovit-o cu picioarele, sărind pe ea şi cauzându-i multiple leziuni printre care şi pneumotorax, viaţa victimei fiind salvată doar datorită intervenţiei chirurgicale şi asistenţei medicale de specialitate.
În plus, s-a apreciat că violenţa inculpatului rezultă şi din împrejurarea că acesta mai este cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la 19 ianuarie 2011, i-a aplicat o lovitură în ochi cu un cuţit numitului Ş.N., cauzându-i o infirmitate fizică permanentă, leziunile produse necesitând pentru vindecare 70 - 75 zile îngrijiri medicale.
De asemenea, s-a reţinut că din fişa de cazier judiciar a inculpatului rezultă că a suferit anterior mai multe condamnări penale, fiind sancţionat administrativ de 8 ori, iar din probatoriile administrate rezultă că aceste este cunoscut pe raza localităţii de domiciliu ca un element deosebit de violent.
Aşa fiind şi pentru motivele arătate, în temeiul disp. art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., instanţa de control judiciar a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat sentinţa, în latură penală, iar în baza art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (1) - (7) C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul T.I. la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 3201 alin. (1) - (7) C. proc. pen., a dispus condamnarea aceluiaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, aceea de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.
A făcut aplicarea art. 57 C. pen.
În baza art. 88 C. pen. şi art. 350 C. proc. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada prevenţiei, în continuare, de la 31 ianuarie 2012, la zi şi a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Cu privire la apelul declarat de inculpatul T.I., instanţa de apel a apreciat că acesta este nefondat, reţinând că la dosarul cauzei nu există împrejurări de fapt şi de drept care să justifice reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţelor judiciare atenuante, cu consecinţa reducerii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.
În raport de aceste împrejurări, în temeiul disp. art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul T.I., solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârilor atacate, iar în rejudecare, reducerea pedepsei sub limita minimă specială prevăzută de lege, ca urmare a valorificării ca şi circumstanţă atenuantă a atitudinii sincere şi cooperante a inculpatului.
Examinând cauza în raport de criticile formulate, dar şi din oficiu, conform prevederilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, considerentele avute în vedere fiind următoarele:
La stabilirea situaţiei de fapt, instanţele de judecată au analizat în mod pertinent probele administrate la urmărirea penală, constatând justificat vinovăţia inculpatului T.I. în săvârşirea infracţiunilor de tentativă de omor şi violare de domiciliu prev. de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., ambele cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen.
Trecând la analiza criticilor formulate în recurs de inculpatul T.I., care se circumscriu cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate, modalitatea de individualizare judiciară a pedepselor aplicate inculpatului, stabilită de instanţa de fond şi ajustată în mod adecvat de instanţa de apel, corespunzând unei juste aplicări a criteriilor prev. de art. 72 C. pen.
Astfel, se constată că, în raport de modul de concepere a activităţii infracţionale - după ce a pătruns, fără drept, pe timp de noapte, în domiciliul părţii vătămate, a prins-o de păr, a tras-o afară din casă şi a lovit-o de mai multe ori cu muchia unui topor, iar ulterior cu picioarele, sărind pe ea şi cauzându-i multiple leziuni printre care şi pneumotorax - numărul şi gravitatea leziunilor cauzate părţii vătămate, urmarea produsă - punerea în primejdie a vieţii acesteia care a fost salvată doar datorită intervenţiei chirurgicale şi asistenţei medicale de specialitate, conduita anterioară a inculpatului - a suferit mai multe condamnări penale, fiind sancţionat administrativ de 8 ori, conduita postdelictuală a inculpatului care a recunoscut fapta, instanţa de apel a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, sub aspectul cuantumului pedepselor principale şi a celei rezultante, precum şi a modalităţii de executare a acesteia, dar şi a conţinutului pedepsei complementare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.
În concret, în procesul de individualizare judiciară a pedepselor, în mod corect, instanţa de apel a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de textele incriminatoare, ajustate conform disp. art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. (între 3 ani şi 4 luni - 6 ani şi 8 luni pentru infracţiunea prev. de art. 20 alin. (1) raportat la art. 174 alin. (1) şi (2) C. pen. şi între 2 ani şi 6 ani şi 8 luni pentru infracţiunea prev. art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen.), gradul de pericol social deosebit al faptelor reliefat de modul şi mijloacele utilizate pentru săvârşirea infracţiunilor, împrejurările în care au fost comise şi urmările produse, natura relaţiilor sociale ce au fost încălcate, profilul socio-moral al inculpatului care fost sancţionat administrativ pentru săvârşirea mai multor fapte penale şi care este cercetat şi pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 alin. (2) C. pen., săvârşită asupra numitului Ş.N., dar şi atitudinea procesuală sinceră a acestuia, valorificată prin aplicarea beneficiului art. 3201 C. proc. pen., apreciindu-se, în mod justificat, că aplicarea unei pedepse rezultante de 6 ani cu executare în regim penitenciar este în măsură să asigure realizarea scopurilor de exemplaritate şi cel educativ, în îndreptarea atitudinii inculpatului faţă de comiterea de infracţiuni şi resocializarea sa viitoare pozitivă.
În acest sens se constată că solicitarea inculpatului formulată în recurs, de reducere a pedepselor sub limita minimă specială prevăzută de lege, ca urmare a valorificării ca şi circumstanţă atenuantă a atitudinii sincere şi cooperante pe care a adoptat-o în cursul procesului penal, este neîntemeiată întrucât sinceritatea inculpatului a fost deja valorificată prin aplicarea beneficiului disp. art. 3201 C. proc. pen., acesteia neputându-i-se acorda dublă valenţă.
În consecinţă, nefiind fondate criticile invocate de inculpatul T.I. şi cum nu se constată existenţa altor motive, susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
Având în vedere disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.I. împotriva Deciziei penale nr. 233 din 03 iulie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii şi arestării preventive de la 26 august 2011 la 11 septembrie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 septembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 2723/2013. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2769/2013. Penal → |
|---|
